Autori > Calistrat Hogas
Pe drumuri de munte - Singur (continuare)
— Hi... potaie!... Și pe fiecare silabă din cele
patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungând de patru ori
în sus cu ghioaga în văzduhuri!... Dar nu mai era nevoie, căci una din
potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se repezi în pornire turbată
și năzui să apuce pe Pisicuța de bot; dar Pisicuța, care în mișcări
avea agerimea gândului, iar în faptă iuțeala fulgerului, o și înșfăcă
din fugă cu dinții de după ceafă, o ridică în aer și începu a o scutura
cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de
sus și câinele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să
se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său;
celălalt câine, mai înțelept, socotise de cuviință să-și facă datoria
lătrând furios din depărtare.
— Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziți oile cu lupchi, ori cu câini? Aiștia-s curat lupchi, bre!...
— Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca așa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că și 'neata, drept ț-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!...
— Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din țara harapului și-i amarnică, ce-i drept.
— Amarnică, zău!...
— D-apoi și câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, așa, nitam- nisam!...
— Apoi, dă... câini nu-s?... Da drept ț-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înșface câinele cu dinții și să-l scuture pe sus; și de-ar hi măcar vrun păcătos de câine... da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.
— A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinții; și tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.
— Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...
— Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici?
— Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezișul opcinii...
— Ei, și tu un' te duceai acu? Nu te poți întoarce cu mine, să mă duci pân'la voi la stână?
— D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goșman după niște oi; ghivornița de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma și ne-o răzlețit câteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.
Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, și câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuța.
— Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.
— Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-ați mai fost niciodată pe-aici?
— Nu; n-am mai fost... și nici acu n-aș hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniță-n pădure ș-am rătăcit poteca și, uite, horhăiesc așa de câteva zile, fără să știu unde mă aflu.
— Da-ți hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea?
— Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ș-am plecat cu revizia prin pădurari.
— Așa... da!?... Sosisem pe muchia povârnișului de apus al opcinii și stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de pușcă depărtare.
Cum începurăm a scoborî, câinii ne și simțiră și începură a se înșira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind și lătrând furioși; ciobanul le aținu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânșii de Pisicuța.
— Bună ziua și bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână și adresându-mă celor câțiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase și lungi, turna într-o zăgârnă pântecoasă jintița caldă dintr-un ceaun negru și larg.
— Mulțumim d-voastră, răspunseră ei toți, cu glas greoi și gros: bine-ați venit!
Și fiecare-și urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersin larg și unsuros; care potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaș, pe niște lespezi înalte, orânduite ca niște pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care așeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caș rotund și mare cât un pântece de patriarh...
— Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintița în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?
— D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, și m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.
— Apoi du-te, mă, și vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te și vezi pin poienile Goșmanului ori a Răchitișului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo ați umblat cu oile înainte de ghivorniță; ia cu tine pe Chiperiu și pe Tătaru, și vezi de vină pân' deseară.
Și peste câteva minute, și picioarele nemăsurat de lungi, și imensa căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, și ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, și cozile flocoase și țanțoșe în aer ale lui Tătaru și Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă și verde a opcinii din răsărit...
Iar baciul cel bătrân, până ce nu-și mântui de turnat jintița prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-și clăti mâinile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămășii încinse peste mijloc cu un chimir lat și bătut cu ținte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.
Când însă își mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului și, gheboșându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roș, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; și, tot din chimir, scoase afară un boț de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfințenie, înfipse în ea două degete, luă tutun și puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire și-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, și, luând cu aceleași două degete un cărbune, fără teamă de mușcătura arsurii, îl așeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.
— Da-ți hi viind de departe, domnișorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinți; umblați cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbunele peste tutun și scuipând cu măiestrie printre dinți deasupra focului.
— Și de departe și cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivornița cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ș-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..
— Și de-aicea, unde chitiți să mergeți?
— D-apoi, dă, moșule, știu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăcești, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.
— De asta, așa-i, domnișorule.
— Da-n sfârșit, aș vrea să ies undeva la lumină, moșule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?
— D-apoi, dă, domnișorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare și-s locuri tari; ș-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile și nu s-or hi liniștit apele; da apele ca apele, da n-ai să poți trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, și-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...
— Și-i departe Tazlăul de-aici?
— D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părți deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă și unul de dincolo, de sub poienile Goșmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, și socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoiește el cu una, cu două, când vine mare.
— Da-l trec călare, moșule.
— Da te mătură Tazlăul, domnișorule, ca pe-o așchie, cu cal cu tot, răspunse moșneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; și pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți mai cu măiestrie și mai departe peste foc.
— Bine, moșule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineață, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste și lor și d-tale.
— Auzi, mă Huțane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleți, care stăteau cinchiți și tăcuți pe lângă foc, în așteptarea mămăligii.
— Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.
— Ei, vezi, moșule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...
— D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiștia doar îs de cei care umflă șuvoiu-n brațe și urcă cu el la deal.
— Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă șuvoiu-n brațe?
— D-apoi, dă, domnișorule, știm noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale? zise el sculându-se de jos; și scuturându-și de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.
— Mă Cârță, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise și el pe lângă foc; mă Cârță, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paști? Ia vezi de-o țâ' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.
În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeș cu pieptul puternic și desfăcut, cu fața dogorită de fierbințeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă și groasă, și, din tiparul lui negru și fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-și-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârță; Cârță se feri în lături și, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moșneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră și se mistui în fundul stânii.
— Da unde, păcatele, a mai hi și cel usturoi, moș Căpățână? unde, naiba, l-îndosiși, de nu dau peste el? se auzi Cârță din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat și gros către moșneag.
— Ia vezi, mă Cârță, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâșii as-noapte și te-or hi lăsat cu dinții la stele. Și vezi de mai închipuie și ceva pentru musafiri, că doar nu ți-a hi mas numai ție șoarecii în pântece.
Peste puțin, Cârță se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă și usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă și de caș, într-o baie, până la mijloc, de zăr cald.
— Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moșneagul, când puse Cârță scafele lângă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-și moaie botu-n zăr și să beie?
— Ce nu dai pace băietanului, moșule? zisei eu, adresându- mă moșneagului.
— He! He!... C-apoi, doar unu-i Cârță Abrudeanu, sereacu. Când își primenește opincile, din Paști în Crăciun, ori s-alege cun picior desculț, ori cu târsânile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe fața pământului.
Și Cârță iar se mistui în fundul stânii.
— Da unde puseși lingura, moș Căpățână? se auzi Cârță strigând din nou către moșneag.
— Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei cași. Și Cârță se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă și lustruită cu roș, în formă de lingura zânei, pe care o vârî în zăr printre feliile de urdă și de caș.
Bedreag scoase din brecinar o ață lungă și groasă și, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane și paralele pe hemisferul cald al mămăligii, și mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinți... corpuri geometrice.
Și făcându-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dânsul partea sa; iar moș Căpățână așeză la mijloc scafa cu mojdei.
— Da-ți ospăta o țâ' și 'neavoastră, domnișorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, și aducându-mi într-o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă și de caș.
— Bucuros, moș Căpățână, oi ospăta; numai cât se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog, scafa și mămăliga mea colo, la rând cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?
— Da ne rugăm de iertare, domnișorule, noi chiteam că...
— Rău chiteai, moș Căpățână, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; și, drept pedeapsă că ai chitit așa de rău, o să mănânci d-ta partea mea de caș, și eu partea d-tale de mojdei.
Și mă și așezai turcește între Cârță și Bedreag.
— Da poftim, domnișorule, zise moșneagul, scărpinându-se peste căciulă în creștetul capului și așezându-se și el la rând, bucuros, poftim, numai... dă...
— Dă, nedă, ia să te văd cum mănânci d-ta, moș Căpățână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei.
Și, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mânca... Multă vreme însă după aceea n-am mai mâncat mojdei cu mămăligă...
Și moș Căpățână, cunoscându-se greșit, mușca tăcut din mămăligă și din caș, sorbind zăr cu lingura cea roșie și scurtă-n coadă.
— Ei, hai, moș Căpățână, gustă și d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.
— Da poftim, domnișorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă... chiteam și noi să-ți dăm bucate mai subțiri.
— D-apoi mai subțiri decât mojdeiul, moș Căpățână, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă...
Și moș Căpățână începu a întinge și el în mojdeiul pe sfârșite.
Când ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moșneagul veni lângă mine, care mă așezasem între Huțan și Bedreag și aprinsesem o țigară. Moș Căpățână își scoase și el, cu ceremonialul obișnuit, luleaua și hârtia cu tutun din chimir.
— Ia fă-ncoace cea hârtie, moș Căpățână, zisei eu întinzând mâna spre moșneag.
Îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui și i-l pusei în hârtie.
— D-apoi aista a hi de cel bun, domnișorule, observă moșneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.
— Bun, rău, pune și d-ta-n lulea și trage-i, că doar tot fum are să iasă.
Ceea ce moșneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.
— Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moșneagul, lungindu-se într-un colț și uitându-se țintă la mine, v-aș întreba ceva.
— Nici o supărare, moșule, de ce să mă supăr?
— Parcă v-aș hi văzut undeva; nu sunteți de la Cheatră?
— Ba drept de-acolo, moșule; da cum se face de mă cunoști d-ta de la Piatra?
— D-apoi n-ați apărat d-voastră cu Enescu, la giurați, amu un an, pe niște hoți care-o fost prădat o stână?
Lucrul era adevărat.
— Ba da, moșule, da ce-i cu hoții aceia și cu stâna?
— D-apoi că doar stâna noastră era cu paguba și tot cu paguba o și rămas; că doar hoții o scăpat basma curată, ca niște fete mari; și tot noi și cu vina, și cu gloaba.
— Așa-i, moșule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase și pe mine, așa, lude printre călărași, că doar la giurați și dumneata poți fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraților, de i-o făcut scăpați pe tâlhari, c-acela știe toate șurubăriile și-ți face din alb negru, și din negru alb.
— D-apoi că și dumitale cum îți mai melița gurița! de parcă-ți sufla Aghiuță la ureche, nu alta, zise moșneagul clătinând într-o parte și-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, și, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag.
— Ei, și nu cumva pentru asta ai să-mi porți ponos? Ce vrei, moșule? Așa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător și, dacă scapă, norocul lui.
— D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnișorule; eu chitesc că giurații aceia îs puși acolo numai ca să le deie drumul hoților.
Și fiindcă, de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meșteșug firul vorbirii, fără să schimb și tema.
— Și hoții erau de pe-aici de pe-aproape? i-ați cunoscut?
— Da cum nu, domnișorule; niște potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari... ne-o golit stâna de urdă și de caș, ba ne-o luat și câteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.
— Dă, moșule, unde-s bucate, și pagubă, încheiei eu sentențios; da, mă rog, apă de unde beți când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.
— Apoi, ia de-acolea, din vale; este un șipot sub o rădăcină de brad; mă Huțane, ia răpezi, că ești mai sprinten.
— Apoi că mă duc și eu cu Huțan, moșule.
— Poftim, voia la dumnevoastră, domnișorule.
— Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziți oile cu lupchi, ori cu câini? Aiștia-s curat lupchi, bre!...
— Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca așa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că și 'neata, drept ț-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!...
— Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din țara harapului și-i amarnică, ce-i drept.
— Amarnică, zău!...
— D-apoi și câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, așa, nitam- nisam!...
— Apoi, dă... câini nu-s?... Da drept ț-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înșface câinele cu dinții și să-l scuture pe sus; și de-ar hi măcar vrun păcătos de câine... da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.
— A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinții; și tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.
— Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...
— Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici?
— Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezișul opcinii...
— Ei, și tu un' te duceai acu? Nu te poți întoarce cu mine, să mă duci pân'la voi la stână?
— D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goșman după niște oi; ghivornița de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma și ne-o răzlețit câteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.
Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, și câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuța.
— Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.
— Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-ați mai fost niciodată pe-aici?
— Nu; n-am mai fost... și nici acu n-aș hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniță-n pădure ș-am rătăcit poteca și, uite, horhăiesc așa de câteva zile, fără să știu unde mă aflu.
— Da-ți hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea?
— Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ș-am plecat cu revizia prin pădurari.
— Așa... da!?... Sosisem pe muchia povârnișului de apus al opcinii și stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de pușcă depărtare.
Cum începurăm a scoborî, câinii ne și simțiră și începură a se înșira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind și lătrând furioși; ciobanul le aținu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânșii de Pisicuța.
— Bună ziua și bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână și adresându-mă celor câțiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase și lungi, turna într-o zăgârnă pântecoasă jintița caldă dintr-un ceaun negru și larg.
— Mulțumim d-voastră, răspunseră ei toți, cu glas greoi și gros: bine-ați venit!
Și fiecare-și urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersin larg și unsuros; care potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaș, pe niște lespezi înalte, orânduite ca niște pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care așeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caș rotund și mare cât un pântece de patriarh...
— Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintița în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?
— D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, și m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.
— Apoi du-te, mă, și vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te și vezi pin poienile Goșmanului ori a Răchitișului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo ați umblat cu oile înainte de ghivorniță; ia cu tine pe Chiperiu și pe Tătaru, și vezi de vină pân' deseară.
Și peste câteva minute, și picioarele nemăsurat de lungi, și imensa căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, și ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, și cozile flocoase și țanțoșe în aer ale lui Tătaru și Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă și verde a opcinii din răsărit...
Iar baciul cel bătrân, până ce nu-și mântui de turnat jintița prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-și clăti mâinile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămășii încinse peste mijloc cu un chimir lat și bătut cu ținte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.
Când însă își mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului și, gheboșându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roș, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; și, tot din chimir, scoase afară un boț de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfințenie, înfipse în ea două degete, luă tutun și puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire și-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, și, luând cu aceleași două degete un cărbune, fără teamă de mușcătura arsurii, îl așeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.
— Da-ți hi viind de departe, domnișorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinți; umblați cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbunele peste tutun și scuipând cu măiestrie printre dinți deasupra focului.
— Și de departe și cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivornița cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ș-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..
— Și de-aicea, unde chitiți să mergeți?
— D-apoi, dă, moșule, știu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăcești, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.
— De asta, așa-i, domnișorule.
— Da-n sfârșit, aș vrea să ies undeva la lumină, moșule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?
— D-apoi, dă, domnișorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare și-s locuri tari; ș-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile și nu s-or hi liniștit apele; da apele ca apele, da n-ai să poți trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, și-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...
— Și-i departe Tazlăul de-aici?
— D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părți deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă și unul de dincolo, de sub poienile Goșmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, și socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoiește el cu una, cu două, când vine mare.
— Da-l trec călare, moșule.
— Da te mătură Tazlăul, domnișorule, ca pe-o așchie, cu cal cu tot, răspunse moșneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; și pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți mai cu măiestrie și mai departe peste foc.
— Bine, moșule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineață, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste și lor și d-tale.
— Auzi, mă Huțane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleți, care stăteau cinchiți și tăcuți pe lângă foc, în așteptarea mămăligii.
— Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.
— Ei, vezi, moșule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...
— D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiștia doar îs de cei care umflă șuvoiu-n brațe și urcă cu el la deal.
— Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă șuvoiu-n brațe?
— D-apoi, dă, domnișorule, știm noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale? zise el sculându-se de jos; și scuturându-și de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.
— Mă Cârță, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise și el pe lângă foc; mă Cârță, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paști? Ia vezi de-o țâ' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.
În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeș cu pieptul puternic și desfăcut, cu fața dogorită de fierbințeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă și groasă, și, din tiparul lui negru și fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-și-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârță; Cârță se feri în lături și, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moșneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră și se mistui în fundul stânii.
— Da unde, păcatele, a mai hi și cel usturoi, moș Căpățână? unde, naiba, l-îndosiși, de nu dau peste el? se auzi Cârță din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat și gros către moșneag.
— Ia vezi, mă Cârță, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâșii as-noapte și te-or hi lăsat cu dinții la stele. Și vezi de mai închipuie și ceva pentru musafiri, că doar nu ți-a hi mas numai ție șoarecii în pântece.
Peste puțin, Cârță se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă și usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă și de caș, într-o baie, până la mijloc, de zăr cald.
— Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moșneagul, când puse Cârță scafele lângă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-și moaie botu-n zăr și să beie?
— Ce nu dai pace băietanului, moșule? zisei eu, adresându- mă moșneagului.
— He! He!... C-apoi, doar unu-i Cârță Abrudeanu, sereacu. Când își primenește opincile, din Paști în Crăciun, ori s-alege cun picior desculț, ori cu târsânile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe fața pământului.
Și Cârță iar se mistui în fundul stânii.
— Da unde puseși lingura, moș Căpățână? se auzi Cârță strigând din nou către moșneag.
— Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei cași. Și Cârță se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă și lustruită cu roș, în formă de lingura zânei, pe care o vârî în zăr printre feliile de urdă și de caș.
Bedreag scoase din brecinar o ață lungă și groasă și, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane și paralele pe hemisferul cald al mămăligii, și mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinți... corpuri geometrice.
Și făcându-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dânsul partea sa; iar moș Căpățână așeză la mijloc scafa cu mojdei.
— Da-ți ospăta o țâ' și 'neavoastră, domnișorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, și aducându-mi într-o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă și de caș.
— Bucuros, moș Căpățână, oi ospăta; numai cât se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog, scafa și mămăliga mea colo, la rând cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?
— Da ne rugăm de iertare, domnișorule, noi chiteam că...
— Rău chiteai, moș Căpățână, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; și, drept pedeapsă că ai chitit așa de rău, o să mănânci d-ta partea mea de caș, și eu partea d-tale de mojdei.
Și mă și așezai turcește între Cârță și Bedreag.
— Da poftim, domnișorule, zise moșneagul, scărpinându-se peste căciulă în creștetul capului și așezându-se și el la rând, bucuros, poftim, numai... dă...
— Dă, nedă, ia să te văd cum mănânci d-ta, moș Căpățână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei.
Și, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mânca... Multă vreme însă după aceea n-am mai mâncat mojdei cu mămăligă...
Și moș Căpățână, cunoscându-se greșit, mușca tăcut din mămăligă și din caș, sorbind zăr cu lingura cea roșie și scurtă-n coadă.
— Ei, hai, moș Căpățână, gustă și d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.
— Da poftim, domnișorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă... chiteam și noi să-ți dăm bucate mai subțiri.
— D-apoi mai subțiri decât mojdeiul, moș Căpățână, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă...
Și moș Căpățână începu a întinge și el în mojdeiul pe sfârșite.
Când ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moșneagul veni lângă mine, care mă așezasem între Huțan și Bedreag și aprinsesem o țigară. Moș Căpățână își scoase și el, cu ceremonialul obișnuit, luleaua și hârtia cu tutun din chimir.
— Ia fă-ncoace cea hârtie, moș Căpățână, zisei eu întinzând mâna spre moșneag.
Îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui și i-l pusei în hârtie.
— D-apoi aista a hi de cel bun, domnișorule, observă moșneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.
— Bun, rău, pune și d-ta-n lulea și trage-i, că doar tot fum are să iasă.
Ceea ce moșneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.
— Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moșneagul, lungindu-se într-un colț și uitându-se țintă la mine, v-aș întreba ceva.
— Nici o supărare, moșule, de ce să mă supăr?
— Parcă v-aș hi văzut undeva; nu sunteți de la Cheatră?
— Ba drept de-acolo, moșule; da cum se face de mă cunoști d-ta de la Piatra?
— D-apoi n-ați apărat d-voastră cu Enescu, la giurați, amu un an, pe niște hoți care-o fost prădat o stână?
Lucrul era adevărat.
— Ba da, moșule, da ce-i cu hoții aceia și cu stâna?
— D-apoi că doar stâna noastră era cu paguba și tot cu paguba o și rămas; că doar hoții o scăpat basma curată, ca niște fete mari; și tot noi și cu vina, și cu gloaba.
— Așa-i, moșule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase și pe mine, așa, lude printre călărași, că doar la giurați și dumneata poți fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraților, de i-o făcut scăpați pe tâlhari, c-acela știe toate șurubăriile și-ți face din alb negru, și din negru alb.
— D-apoi că și dumitale cum îți mai melița gurița! de parcă-ți sufla Aghiuță la ureche, nu alta, zise moșneagul clătinând într-o parte și-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, și, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag.
— Ei, și nu cumva pentru asta ai să-mi porți ponos? Ce vrei, moșule? Așa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător și, dacă scapă, norocul lui.
— D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnișorule; eu chitesc că giurații aceia îs puși acolo numai ca să le deie drumul hoților.
Și fiindcă, de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meșteșug firul vorbirii, fără să schimb și tema.
— Și hoții erau de pe-aici de pe-aproape? i-ați cunoscut?
— Da cum nu, domnișorule; niște potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari... ne-o golit stâna de urdă și de caș, ba ne-o luat și câteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.
— Dă, moșule, unde-s bucate, și pagubă, încheiei eu sentențios; da, mă rog, apă de unde beți când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.
— Apoi, ia de-acolea, din vale; este un șipot sub o rădăcină de brad; mă Huțane, ia răpezi, că ești mai sprinten.
— Apoi că mă duc și eu cu Huțan, moșule.
— Poftim, voia la dumnevoastră, domnișorule.
Și,
sculându-ne de jos, plecarăm împreună; dar până să facă Huțan un pas,
eu făceam trei, și totuși mergeam alăturea; cu regula asta ajunserăm
într-un desiș de brazi mărunți, în mijlocul cărora se ridica unul de
două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subțire de apă
limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani; băui
până simții că am ucis setea pe care mi-o deșteptase arșița sărată a
usturoiului și, întremați, ne întoarserăm la stână și eu, și Huțan.
Schimbai priponul Pisicuței mai la umbră sub poala pădurii și tot la umbră mă lungii și eu, cu capul pe șa și, beat de usturoi, adormii într-o clipă.
Și cine știe cât aș fi dormit, dacă un strănutat neobișnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii și întorsei capul, un țap c-o barbă de patriarh și cu niște ochi holbați, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul și, sub emanațiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap și strănuta disperat. Turma sosise de la pășune și odată cu ea sosi curând și noaptea. Focuri se aprinseră în poiană și, peste puțin, liniștea se întinse pretutindeni... Adormirăm cu toții.
Schimbai priponul Pisicuței mai la umbră sub poala pădurii și tot la umbră mă lungii și eu, cu capul pe șa și, beat de usturoi, adormii într-o clipă.
Și cine știe cât aș fi dormit, dacă un strănutat neobișnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii și întorsei capul, un țap c-o barbă de patriarh și cu niște ochi holbați, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul și, sub emanațiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap și strănuta disperat. Turma sosise de la pășune și odată cu ea sosi curând și noaptea. Focuri se aprinseră în poiană și, peste puțin, liniștea se întinse pretutindeni... Adormirăm cu toții.
A doua zi, în revărsatul zorilor, însoțit de Sgribincea și Huțan, apucai, peste munții din răsărit, drumul Tazlăului.
Pe drumuri de munte - Floricica
Pe drumuri de munte - Floricica (continuare)
Pe drumuri de munte - Spre Nichit
Pe drumuri de munte - Parintele Ghermanuta
Pe drumuri de munte - Parintele Ghermanuta (continuare)
Pe drumuri de munte - Singur
Pe drumuri de munte - Singur (continuare)
Pe drumuri de munte - La Tazlau
Aceasta pagina a fost accesata de 613 ori.