Autori > Mihail Kogalniceanu

Dezrobirea tiganilor, stergerea privilegiilor boieresti, emanciparea taranilor

Sire!

Preagratioasa doamna si regina!

Alteta regala!

Doamnelor si domnilor!

Colegii mei mi-au incredintat misiunea de a lua si eu cuvantul in aceasta mare si frumoasa zi, in care serbam jubileul de 25 de ani al fundarei Academiei Romane. Aceasta onoare o datoresc varstei mele inaintate.

in adevar, cu exceptiunea venerabililor nostri colegi, domnii N. Kretzulescu si G. Baritiu. eu sunt, dintre toti ceilalti academicieni, cel mai in varsta. si, daca ar fi exact anul nasterii mele ce mi-l dau nu numai biografii straini, dar si literatorii romani, care au binevoit a se ocupa cu scrierea vietii mele, eu as fi mai inaintat in batranete decat chiar Nestorii mai sus-numiti ai Academiei Romane. Dupa Lexiconul de conversatiune al lui Meyer (Meyer's Konversations-Lexicon), eu as fi nascut la 1806; si, nu mai demult decat sunt cateva saptamani, "Romania literara" mi-a dat aceastasi varsta; astfel, as numara 85 de toamne, n-am pretentiunea de a zice primaveri. Sa-mi fie permis a rectifica aceasta data. Eu sunt nascut in Iasi, la 6 septembrie 1817, dupa cum rezulta din insemnarea originala scrisa de tatal meu in Ceaslovul nasterilor si mortilor familiei Kogalniceanu, o carte care, sunt inca cativa ani, ca un adevarat registru al starii civile, se obisnuia a se pastra din tata in fiu mai in toate familiile noastre.

Tatal meu a fost vornicul Ilie Kogalniceanu; maica mea, Catinca, nascuta Stavilla, era coboratoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie genoveza Cetatea Alba (Akerman), de unde apoi s-a fost raspandit in toata Basarabia, unde si astazi sunt multi proprietari purtand numele de Stavilla.

Exprimandu-mi-se dorinta ca, cu ocaziunea acestei zile ceremoniale sa citez cateva fapte din istoria contemporana, petrecute sub ochii mei ori savarsite cu micul meu concurs, maiestatile-voastre sa binevoiasca gratios a-mi invoi de a preceda lucrarea mea cu cateva cuvinte care se raporta la zilele tineretilor mele.

Batranii iubesc a povesti despre cele intamplate in junetea lor; si eu nu pot ramane strain de aceasta slabiciune a varstei mele.

Nasul meu, adica acela care m-a luminat cu sfantul botez, intrebuintez stilul batranesc, a fost domnita Marghioala Calimach, sotia logofatului Grigore Sturdza, tatal repausatului Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei. Domnita Marghioala iubea foarte mult pe maica-mea, care, copila tanara, a fost ramasa orfana de tata si mama si incredintata epitropiei logofatului Grigore Sturdza — bunul meu despre mama, medelnicerul Stavilla, avand mosia sa vecina cu mosiile din Basarabia ale familiei Sturdzesti, astazi proprietati ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului domn al Moldovei. Domnita Maria Calimach vorbea numai greceste; ea ma iubea mult de mic copil si, cand ma lua in brate, ea imi exprima dragostea intr-a ma dezmierda cu bataie de palmite, pana cand lesinam de plans, si intovarasite aceste cu toate numirile dezmierdatoare grecesti ce se intrebuinteaza la copii.

La savarsirea ei din viata, domnita Marghioala ma recomanda iubirii si ingrijirii fiului sau Mihail Sturdza, care deja in tinerete luase primul loc intre cei mai invatati si talentati boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni, lasate cu limba de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni datoresc ca Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei in 1834, in acelasi an, impreuna cu fiii sai Dimitrie si Grigore, m-a trimis la invatatura in Francia, si anume la Lunéville, unde furam incredintati ingrijirii abatelui Lhommé, preot catolic, care din cauza marii revolutiuni franceze, ca multi alti emigrati francezi, se refugiase in principatele romane. Abatele Lhommé, retras in Iasi, a fost dirijat educatiunea si instructiunea tanarului Mihail Sturdza, si dar acesta, ajuns domn, nu putea sa incredinteze cresterea si ingrijirea copiilor sai si a mea decat aceluia care facuse din el cel mai invatat boier de pe timpurile lui. Noi gasiram pe abatele Lhommé, desi octogenar, inca in plina vigoare si profesor de retorica, de limba si literatura latina la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputatiune prin capacitatea profesorilor si care a produs mai multi barbati insemnati ai Franciei. in casa parinteasca n-am fi putut fi mai bine tratati decat in sanul familiei Lhommé, sub supravegherea activa a abatelui. Eram cei intai din clasele noastre. Dar dupa un an politica se amesteca si in afacerea colegianilor romani din Lunéville.

Consulii rusi, pe atuncea preaputernici in Bucuresti si in Iasi, facura domnului Mihail Sturdza respectuoase observari pentru trimiterea in Francia a fiilor sai si a altor cativa fii de boieri, caci afara de mine mai erau trimisi si doi fii ai logofatului Lupu Bals si un altul, Nicu Cassu. Educatiunea franceza se parea marelui nostru protector, imparatului Nicolai I, prea revolutionara; furam dara luati din Lunéville si condusi la Berlin, la sfarsitul anului 1835.

Berlinul de pe atunci isi dobandise numele de Atena Germaniei; si, prin patriotismul, inteligenta si marea miscare nationala ce domnea in toate clasele nobile si burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani in urma, Prusia avea sa joace in istoria omenirii, ajungand apoi la egemonia intregei Germanii, la reinvierea imperiului lui Barbarossa.

Noi, tinerii romani, furam asezati intr-o familie privata, si anume in casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiata in Berlin dupa revocatiunea edictului de Nantes, multumita protectiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Aceasta colonie a pastrat pana astazi libertatile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica sa, spitalul sau, gimnaziul sau, biblioteca sa; in toate aceste, limba franceza este predominanta si astazi. Membrii sai actuali sunt toti deveniti buni germani si multi din ei, pastrand numele lor de familie franceza, reprezinta oameni insemnati, care si-au facut in istoria Germaniei un nume cunoscut in stiinte, in arte, in armata, in diplomatie; dar niciodata n-au uitat originea lor. Ei, o data pe an, se aduna intr-un banchet fratesc, in care reinnoiesc aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile facute religiunii lor de regele Ludovic XIV si de batrana de Maintenon, prigoniri care au silit pe parintii lor de a-si parasi patria. Tot atunci, si cu pahare pline, ei, cu inimile ardente, realta nesfarsite toaste in memoria marelui elector, care le-a dat un generos refugiu, libertatea cultului lor si o noua patrie. Tanar de optsprezece ani, am luat parte la aceste agape, si inima mea s-a infierbantat in fata acestor barbati de bine, care trimiteau o nestearsa aducere-aminte vechii lor patrii, dar totodata aveau constiinta de ce datorau patriei noua.

Dupa un an, am fost stramutati in casa si sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas, discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher si editorul operelor acestui spirit inalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un barbat distins; el avea deja un nume bine vazut si era incuscrit cu familia lui Hufeland, autorul Macrobioticei sau arta de a trai mult, si cu familia comitelui Schwerin, urmas al marelui feldmaresal al lui Frederic cel Mare. in casa sa se aduna societatea cea mai aleasa si din noblete, si din burghezime, care de pe atuncea luase un loc insemnat in Germania, punandu-se in fruntea ideilor nationale si a reformelor sociale care se raspandise in toata Germania. Steagul lor era, inainte de toate, unirea patriei germane.

Consilierul de stat Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg pentru emanciparea Eladei, ruda a lui Mihail Sturdza, si dupa a caruia recomandatiune noi furam incredintati pastorului Ionas, in timpul petrecerii sale la Berlin -si aceasta era mai neintrerupta —, era unul din vizitatorii cei mai desi ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris in limba franceza Études historiques, chrétiennes et morales, pe care le-am tiparit apoi in Iasi si s-au tradus in limbile romana, greaca si rusa.

Acestei societati datoresc dezvoltarea micii mele inteligente si amorul pentru tot ce este frumos si mare in viata omului.

Intrat apoi student la universitate, am avut de mari dascali pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocventa atat de mare, de un liberalism in idei atat de larg, incat, din toate partile Germaniei si chiar din alte tari, alergau cu miile studentii, ca sa-i asculte vorbirea si elocventa sa dulce ca o melodie; astfel incat a trebuit a se abate peretii la doua sali pentru a largi sala unde el predica stiinta tinerei generatiuni germane.

Am avut de dascal pe Leopold de Ranke (1795 — 1886), marele istoric, caruia, cu ocaziunea jubileului sau de 60 de ani de profesorat, ajuns la adanci batranete, am avut si eu onoarea a-i adresa acum cativa ani, 20 februarie 1877, felicitarile mele, felicitarile intaiului sau student roman de la Universitatea din Berlin.

Am avut fericirea de a avea de dascal pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justitie si unul din fiii cei mai distinsi ai coloniei franceze din Berlin.

in saloanele dlui de Savigny, am fost prezentat si lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care imi arata in general un deosebit interes pentru tarile romane, atat de necunoscute pe atunci, incat nici numele de romani nu se stia. De aceasta, in adevar, nu trebuie sa ne miram, cand insusi in Moldova si in Muntenia numele de romani nu era intrebuintat, inlocuit fiind prin numele provincial de moldovean si muntean. Batranul Asachi toata viata lui n-a putut gasi potrivita terminatiune franceza la cuvantul roman, vorbind si scriind les Roumounis. Sa-mi fie permis a-mi face un merit afirmand ca eu cel intai am intrebuintat in limba franceza cuvintele de Roumain si de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, si chiar in saloanele culte, mai tot asa de putin cunoscute era si numele de Moldauer sau Vallache. Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru ca aveam parul negru, si pe atuncea Berlinul era inca un oras cu totul si exclusiv al Germaniei de nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde.

Alexandru Humboldt, spirit eminamente cercetator, imi arata o deosebita dorinta de a cunoaste in ce consta literatura noastra, si indeosebi m-a intrebat despre soarta si caracteristica tiganilor nostri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris in limba germana o scurta privire asupra micii noastre literaturi de pe atuncea, pe care am publicat-o in Lehmann's Magazin für die Litteratur des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o brosura in limba franceza, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin, Behr, 1837), in prefata careia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra acestui nenorocit popor sclav in tara mea, in sanul Europei civilizate, si tratat ca lucru prin insesi legile tarii noastre.

Vacantele le petreceam ordinar in Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orasel pe tarmurile marii, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe tarmul marii, si recomandat mai intai de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul romancier, si care, desi eu nu aveam decat douazeci de ani, ma lua in stransa amicitie. Hehringsdorf astazi este devenit orasul balnear mare si cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei princiare Malte-Putbus, padurile misterioase ale vechii zeitati vende Hertha si cetatea de pamant Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care seamana mult cu cetatile noastre de pamant, Movila Rabaei, cetatea de la Adjud si atatea altele.

Wilibald Alexis, in plimbarile noastre, ma initia la marea lucrare ce se opera pe atunci in Germania, atat in privinta unitatii politice, cat si in privinta aspiratiilor si sfortarilor burghezimii de a intra in viata politica, care pana atunci apartinea mai cu deosebire nobilimii. El mai intai imi da amanuntimi asupra marii reforme care se facuse in Prusia, adica emanciparea si improprietarirea taranilor prusieni, operata in timpul regelui Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de catre marii sai ministri Stein (1757 —1831) si Hardenberg (1750 — 1822), reforma care a insufletit si a imbarbatit natiunea prusiana, spre a scutura jugul francez, care, dupa batalia de la Jena (1806), apasa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completa invatatura mea in privinta marii reforme; el puse in mainile mele insesi actele marilor legiuiri, proclamatiilor si reformelor lui Frederic Wilhelm III si cu deosebire edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toata suprafata statului Prusiei, desfiintand claca si orice alte servicii catre stapanii de mosii si prefacand in proprietate absoluta, in mana taranilor, ogoarele taranesti, cu despagubire in bani odata raspunsi sau prin renta perpetua, ori prin inapoierea unei parti de pamant. Pastorul Ionas ma facu cunoscut si cu memoriul compus de principele Hardenberg, la Riga, in 1812. Prin acest act important, marele ministru arata regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizatiei de atunci a statului prusian, pentru a-i da o noua viata prin inlaturarea a tot ce era slab in el si prin desteptarea de puteri noua.

Iata cum el intelege aceasta reforma:

"Statul care s-ar noroci a intelege adevaratul spirit al timpului si, prin intelepciunea guvernului sau, ar lua parte la acel plan universal, fara sa aiba nevoie de comotiuni violente, ar avea neaparat mari preferinte, si membrii sai ar trebui sa binecuvanteze ingrijirea care ar lucra pentru dansii intr-un chip atat de binefacator. Fara putere au fost toate acele piedici care s-au opus torentului revolutiunii, pentru ca slabiciunea, interesul egoist si ideile neintemeiate le-au dirijat fara nici o chibzuiala. Gandirea nebuneasca ca chipul cel mai bun de a combate revolutiunea ar fi de a se tine de cele vechi si de a prigoni cu toata asprimea principiile si ideile izvorate din ea, n-a avut alt rezultat decat ca a dezvoltat revolutiunea si i-a dat o intindere din ce in ce mai mare. O revolutiune in bunul simt, o revolutiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, facuta prin intelepciunea guvernului si nu prin impulsiuni violente, cu atat mai mult ar trebui sa fie privita ca tinta si ca principii povatuitoare. Principii democratice intr-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite".

Mai jos, Hardenberg recomanda pentru organizatiunea dinauntru cea mai mare libertate si egalitate de drepturi intre membrii statului, regulate dupa principiul intelept al unui stat monarhic, si fiecare post in stat, fara exceptiune, sa nu se mai pastreze cutarei sau cutarei clase, ci sa se deschiza numai meritului din orice clasa.

"Clasa cea mai numeroasa, cea mai importanta, acea care pana acum s-a neglijat si s-a impilat mai mult, ar trebui cu preferinta sa fie un obiect al neadormitei ingrijiri a ocarmuirii si a se desfiinta, prin o lege scurta, buna si grabnica, toata servitudinea".

si ca solutiune se propune:

"Concesiunea si statornicia pamanturilor taranesti, ca libera proprietate a taranilor, cu despagubirea stapanilor de mosii, si asa a se ajunge la desfiintarea legamintelor intre stapanii de mosii si intre tarani!"

in una din vacantele de vara, comitele Schwerin imi dadu ospitalitatea in Schwerinsburg, vechiul castel al stramosului sau, feldmaresalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei, vazui aplicarea legii de emancipatiune facuta cu 25 de ani inainte. Am vazut pamanturile emancipate, unele ramase in stapanirea vechilor proprietari de mosii, altele trecute vechilor servi, deveniti proprietari. Am vazut satul vechi al fostilor clacasi, AltSchwerin, si satul nou cladit dupa emancipare, Neu-Schwerin.

Straniu lucru! Legea proprietatii din Prusia avea mare asemanare cu conditiunile proprietatii rurale din tarile romane. Principiul ce se gaseste in vechea noastra legislatiune, pentru a se da taranului spre cultivare pana la doua treimi din intinderea mosiilor, iar o treime se rezerva in seama stapanului, exista si in Prusia.

Aici am de adaugit ca acest comite Schwerin, care imi daduse ospitalitatea in castelul sau, deveni mai tarziu si in mai multe randuri un membru important in partidul liberal si chiar si ministru de mai multe ori in anii de mare lupta pentru Germania, intre 1848 — 1862.

Tot in timpul petrecerii mele in Berlin, prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost prezentat ducesei de Cumberland, sora si egeria regelui Frederic Wilhelm III, si curand ajunsei in intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de Cumberland, care, dupa suirea pe tron a batranului duce de Cumberland, deveni principe regal, mai tarziu insusi rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V si, in fine, detronat de catre insusi varul sau, Wilhelm I (1866).

Multumita contactului meu cu atatia barbati insemnati ai Germaniei si primit in cercurile politice din Berlin, am avut fericita ocaziune si putinta de a-mi imbogati mintea cu ideile reformatrice ce atunci inspirau inaltele inteligente ale Germaniei. Da, Universitatii din Berlin, a doua mea muma, Universitatii Fredericia Wihelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germana si pe care l-am gasit in toate paturile societatii germane, fie nobilime, fie burgheza, datoresc eu amorul pentru patria romana si spiritul liberal care m-a insufletit in toate actele vietii mele.

in lungile mele lupte si lucrari, in prigonirile inversunate care nu o data s-au incercat de a ma zdrobi, pururea am avut inaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, in memoriul sau catre rege, le arata principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realta caracterul si barbatia poporului german pentru dezrobirea sa de jugul strain, pentru ridicarea si marirea Germaniei: "Principii democratice intr-un guvern monarhic!".

Binevoitorii mei ascultatori nu creada cum ca aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al Romaniei.

Toata viata mea, si tanar si in varsta coapta, am marturisit in mai multe randuri ca culturii germane, ca Universitatii din Berlin, ca societatii germane, barbatilor si marilor patrioti care au operat realtarea si unitatea Germaniei datoresc in mare parte tot ce am devenit in tara mea si ca la focul patriotismului german s-a aprins faclia patriotismului meu roman!

in anul 1864, cand toti romanii erau departe inca de a gandi la chemarea tanarului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul Romaniei, in mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice si sociale ce se operau atunci, cand Romania era framantata prin greaua chestiune rurala — in sedinta Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate in Prusia in anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am intemeiat spre a raspunde primului ministru al Romaniei unite, care combatea cu un talent demn de o cauza mai dreapta proiectul liberalilor pentru emanciparea si improprietarirea taranilor.

Aducandu-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: "monarhia intemeiata pe institutiuni democratice", m-am reintors in tara la 1838 cu angajamentul, si l-am tinut cu intreaga mea generatiune, de a face din tara mea o monarhie intemeiata pe baze democratice, lucrand la desfiintarea robiei tiganilor, la proclamarea, egalitatii de drepturi si indatoriri pentru toate clasele intregii natiuni romane, la emanciparea clacasilor si la deplina lor improprietarire pe pamanturile stapanite de tarani in secole intregi, stropite cu sudoarea si sangele lor. si Dumnezeu bun si milostiv mi-a prelungit viata mea indestul ca sa pot ori asista, ori impreuna lucra la savarsirea acestor trei mari reforme, si astazi a ma bucura la batranete de rodul samantei depuse de noi, in tineretile noastre, in manosul pamant al mumei-patriei!

Rog pe maiestatile-voastre, rog pe ascultatori sa-mi ierte aceste prolegomena, aceasta digresiune ce am facut-o inainte de a intra in materie. Batranii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tineretea lor!

Intrand in materie, voi desfasura trei date mari din istoria contemporana a renasterii Romaniei, trei reforme radicale savarsite sub ochii nostri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea tiganilor.

II. Oborarea pronomiilor si privilegiilor de nastere si de casta si proclamarea egalitatii politice si civile pentru toti fiii Romaniei.

III. Emanciparea taranilor.

Un strigat de bucurie a izbucnit in inima tuturor oamenilor luminati. Ochii, atat ai emancipatilor, cat si ai acelora retinuti inca in fiarele sclaviei, dar insufletiti de o dreapta speranta, au varsat siroaie de lacrimi, si numele emancipatorilor, Mihail Sturdza si Alexandru Ghica, multi ani au rasunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care impreuna am lucrat —, uitaram in acea zi lupta inversunata ce faceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justitie in tara; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotarand si hotarati de a arata domnului ca, in fata unui act mare, junimea romana stia gandi si lucra inalt si bine! O deputatiune de tineri, intre care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni si alti atati, si ai carei orator fusei ales eu, se prezenta domnului spre a-i exprima recunostinta tinerei generatiuni. Mihail Sturdza in acea zi si-a adus aminte ca si el a fost tanar si ca era omul cel mai luminat al tarii; el ne exprima recunostinta sa, declarand ca in noi vedea viitorul tarii, ca noua apartinea de a face din Moldova si Valahia o tara civilizata si o societate europeana si ca staruintele lui erau de a ne pregati acest viitor. "Foaia stiintifica si literara", redactata de mine, tipari un numar extraordinar din 6 februarie 1844, in culoare verde, culoarea sperantei, in care, in proza si in versuri, se canta marea reforma.

tiganii particulari, cu toata lovirea data sclaviei, au mai urmat a-si purta lanturile, desi mult usurate prin ideile noua si prin imblanzirea moravurilor, pana la caderea domnilor reglementari in 1848.

in Bucuresti, prin marea proclamatiune revolutionara din 11 iunie 1848, tiganii auzira cuvantul armonios al libertatii, ei deveneau cetateni liberi; iata ce se zicea in acea proclamatiune: "Poporul roman leapada de pe sine neomenia si rusinea de a tinea robi si declara libertatea tiganilor particulari. Cei ce au suferit pana acum rusinea pacatului de a avea robi sunt iertati de poporul roman; iar patria, ca o muma buna, din visteria sa, va despagubi pe oricine va reclama ca a avut paguba din aceasta fapta crestineasca".

Dar curand revolutiunea, mareata revolutiune, toate marile reforme, fura calcate si zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, si nenorocitii emancipati fura din nou lantuiti; dar samanta era aruncata, si curand ea trebui sa-si poarte roadele sale. Tanara generatiune a Moldovei nu inceta a cere dezrobirea robilor particulari, atat in tara, cat si prin felurite brosuri ce le publica in strainatate; asa de exemplu, intre altii, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea tiganilor articolele sale, publicate in Iasi in "Foiletonul Zimbrului" din februarie 1856: "Un popor care pastreaza robia, scria el, merita sa fie asezat in randul popoarelor osandite"!

Domnul Grigore Ghica al Moldovei, inainte de a depune franele guvernului, dupa dispozitiunile Tratatului de la Paris, vroi sa-si incoroneze domnia prin acte mari. intre acestea figura si ultima lovire data sclaviei, dezrobirea tiganilor particulari. Consilierii tronului, ministrii, erau luati dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire si democratizarea tarilor romane facusera programa vietii lor. Ministru de finante era Petru Mavrogheni; el si eu furam insarcinati de domn cu redactiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, in unanimitate si cu entuziasm de catre Divanul adhoc, care pe atunci, in urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunarilor legiuitoare desfiintate in 1848.

I. Dezrobirea tiganilor

Contemporanii mei isi aduc aminte, si aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, isi aduc aminte ce erau tiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci cand razele civilizatiunii moderne imblanzise moravurile in toate societatile Europei si cand sclavia nu mai avea domiciliu decat in Rusia si din nenorocire si in Romania.

Legea tarii trata pe tigani de lucru, vandut si cumparat ca lucru, desi prin deriziune numarul sau individul se califica de suflet: am atatea suflete de tigani; in realitate, si mai ales stapanii care aveau putini tigani, ii tratau mai rau chiar decat prescriptiunile legii.

Chiar pe ulitele orasului Iasi, in tineretele mele am vazut fiinte omenesti purtand lanturi in maini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte si legate prin coloane imprejurul gatului. Batai crude, osandiri la foame si la fum, inchidere in inchisori particulare, aruncati goi in zapada sau in rauri inghetate, iata soarta nenorocitilor tigani! Apoi dispretul pentru sfintenia si legaturile de familie. Femeia luata de la barbat, fata rapita de la parinti, copiii rupti de la sanul nascatorilor lor si razletiti si despartiti unii de altii, si vanduti ca vitele la deosebiti cumparatori, in cele patru colturi ale Romaniei. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civila nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinte; era un spectacol grozav, strigator la cer. De aceea, povatuiti de spiritul secolului, de legile omenirii, un numar de boieri batrani si tineri au intreprins de a spala patria lor de rusinea sclaviei.

inainte ca chestiunea dezrobirii tiganilor sa fi intrat in consiliile, in planurile de reforma ale ocarmuitorilor, ea a inceput a se agita prin insasi initiativa partiala a stapanilor de tigani. Multi din acestia, si numarul lor din zi in zi sporea, ori in viata, ori mai ales la moarte, isi dezrobeau, isi iertau tiganii. intrebuintez cuvantul de iertare, pe care il gasim in toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca sa se poata opera cu inlesnire.

Erau tiganii domnesti si foarte multi; acestia constituiau un venit mare in bugetul statului; erau tiganii manastiresti si ai asezamintelor publice, ale carora servicii intrau in trebuintele zilnice ale acestor comunitati; erau, in fine, tiganii particulari, tiganii boieresti, care constituiau personalul de servitori in curtile boieresti, bucatari, vizitii, randasi, feciori in casa, slujnice, bucatarese, cusatorite. Boierii cei bogati aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lautari. Toate aceste functiuni se exercitau de tigani; dezrobirea lor era dar combatuta de trebuintele zilnice si casnice ale vietii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decat treptat si sub doua domnii, atat in Moldova, cat si in Muntenia.

intaia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emanciparii tiganilor statului si a manastirilor. Dezrobirea s-a facut mai intai in Moldova de catre domnul Mihail Sturdza, prin doua legi din 31 ianuarie 1844, iar in tara Romaneasca de catre domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845.

Aceasta emancipare, desi partiala, era hotaratoare si pentru emanciparea tiganilor particulari, ramasi inca in sclavie. Toate mintile prevazatoare au inteles ca ora stergerii sclaviei de pe pamantul romanesc sosise si ca dezrobirea tiganilor particulari nu mai era decat o chestiune de timp.

Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai inaintemergatorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toata Romania pentru viitoarea sa renastere. Dovada, sutele de proprietari care au respins orice despagubire acordata lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate si apartine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetator si colectionar, d-nul Dimitrie Sturdza, sa ne improspateze memoriei si istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasa renuntare, au expiat pacatele lor si ale parintilor lor de a fi fost ani lungi stapani pe suflete de tigani.

Cu o mica mandrie de moldovean, sa-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar in Bucuresti in 1847; cea de a doua, in Iasi, la 10 decembrie 1855, si in Bucuresti la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut in curand efectele sale salutare: afara de tiganii laiesi, care inca traiesc in parte sub satra, si afara de ursari, care fac inca meseria de a domestici fiarele salbatice, dar totusi se dau lucrului pamantului, mai toti astazi din celelalte clase de tigani s-au contopit in masa natiunii, si ei nu se mai cunosc decat prin fata lor smolita si asiatica si prin vivacitatea imaginatiunii lor; altmintrelea noi ii gasim in toate clasele societatii noastre.

Desi de la proclamarea emancipatiunii nu sunt inca indepliniti 50 de ani, tiganii ne-au dat industriasi, artisti, ofiteri distinsi, buni administratori, medici si chiar oratori parlamentari.

Ma opresc aici.

Sunt sigur ca parintii nostri, daca s-ar scula din mormant, vazand progresele ce au facut sufletele tiganesti emancipate de dansii, nu s-ar cai de reforma umanitara proclamata de ei.

II. Oborarea pronomiilor si privilegiilor de nastere si de clasa si proclamarea egalitatii politice si civile pentru toti fiii Romaniei

Sclavia neagra s-a desfiintat, este acum aproape de jumatate de secol, sclavia alba insa a mai durat inca zeci de ani; ea nu a luat sfarsit decat la 1864.

Dar inainte de a dezvalui contemporanilor mei luptele si impotrivirile la care a luat parte generatiunea mea, pana ce prin taierea nodului gordian am putut, in fine, intemeia si in Romania brate libere si proprietate libera, sa-mi fie iertat de a ma ocupa de o alta data, nu mai putin memorabila, de o reforma nu mai putin insemnata in istoria civilizatiunii Romaniei; voiesc a va vorbi de ziua de 29 octombrie, cand, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabila in istoria Franciei, am proclamat in Romania desfiintarea privilegiilor de nastere si de casta, desfiintarea pronomiilor boieresti si inlocuirea lor prin egalitate politica si civila a tuturor romanilor.

Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tanara generatiune de astazi sa nu cunoasca, cel putin in trasaturi generale, constitutiunea de privilegiuri si deosebirea de clase care functiona in Romania inaintea anului 1857.

Dupa legea veche a tarii, in adevar, fiecare roman putea deveni boier, dar incet-incet se crea in tarile romane un patriciat, o aristocratie sui-generis, care isi cauta din ce in ce mai mult asimilarea cu nobilimea din tarile vecine, Ungaria si Polonia. Ocarmuirea tarii se incredinta, pot zice, numai unui numar restrans de familii boieresti, care ori se trageau din persoane ce purtau rangurile de protipendada, ori insisi erau investiti cu aceste ranguri.

Sub nume de protipendada se intelegeau cele intai cinci ranguri din arhondologia boiereasca, adica: marele ban, marele logofat, marele vornic, marele vistiar si marele spatar, in Muntenia; marele logofat, marele vornic, marele vistiar, marele hatman si marele postelnic, in Moldova. Acestia constituiau consiliul ocarmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul sau, deosebit mai compuneau apoi si divanul judecator in ultima instanta. Celelalte trepte boieresti compuneau boierii de starea a doua; acestia ocupau serviciile de a doua mana, dar rareori puteau sa ajunga la treapta de consilieri ai domnului sau de judecatori divanisti.

Regulamentul organic desfiintase de jure aceasta deosebire, insa de fapt ea tot se mentinu, si mai ales in Moldova.

Boierii mari si mici erau apoi scutiti de plata tuturor darilor, atat pentru persoana lor, cat si pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de darile publice un numar de contribuabili, acestia sub nume de "scutelnici", "poslusnici", "chrisovoliti" etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; multi din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantitati mari de sare, altii aveau drepturi de a scuti de plata vamii obiectele ce aduceau din strainatate pentru trebuinta lor. M-as intinde prea departe daca as enumera cu de amanuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boieresti.

Rareori un plebeian putea sa strabata zidurile cetatii in care sta inchisa boierimea Moldovei si a tarii Romanesti. in Muntenia, o singura data, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut strabate incinta de fier a aristocratiei si a ajunge vistiar mare; in Moldova, cu greu am putut gasi un al doilea caz; caci in fapt, mai mult decat in drept, puterea boierimii era mai mare in Moldova. Un om din popor, un negustor, oricat de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune in fata unui boier chiar cu ocaziunea darilor in licitatie a veniturilor statului sau a bunurilor manastiresti.

in domnia lui Mihail Sturdza, in tineretile mele, am vazut la mai multe licitatiuni cum boierii, impartiti pe judete, luau, fara concurenta, mosiile manastiresti si apoi, cu preturi indoite, le subarendau la acei care din agricultura isi faceau meseria vietii lor. Mi se pare ca si in tara Romaneasca lucrurile se petreceau cam tot asa; cel putin si astazi se citeaza numele catorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica si Bibescu isi asigurasera monopolul luarii in arenda a mosiilor statului si a manastirilor. Aceasta era banda neagra boiereasca, care, cand privilegiile boieresti au fost doborate, a fost inlocuita prin banda neagra plebeiana, fara concursul careia, mai pana in zilele noastre, la licitatiile publice nu se putea lua o singura mosie in arenda.

Dupa ce tinerimea romana incepu a se adapa de ideile egalitare si civilizatrice ale marii revolutiuni franceze, aceasta stare de lucruri nu mai putu dura. Cand in Bucuresti revolutiunea de la 1848 puse sfarsit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: "Egalitatea drepturilor politice si contributiunea generala la darile si sarcinile statului", precum tot acest mare act declara emanciparea clacasilor, facuti proprietari prin despagubire, si dezrobirea tiganilor, iarasi prin despagubire. Dar marea reforma fu inabusita odata cu inabusirea revolutiunii, si regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legala in principate, odata cu oranduirea domnilor temporari, numiti de Poarta si de Rusia, in conformitate cu Conventiunea de la Balta-Liman.

insa acest arbor secular al privilegiilor isi primise o lovitura de moarte dupa care nu se mai putu indrepta. Arborele dezradacinat trebuia sa cada, si el cazu prin votul dat de Adunarea-muma in ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat in Europa intreaga, prin art. 46 al Conventiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanta in istoria civilizatiunii moderne a Romaniei, ziua in care s-a dat acest vot ocupa un loc prea mare in viata batranei generatiuni care a asternut bazele renasterii Romaniei, pentru ca sa nu am de placuta datorie de a improspata tinerei generatiuni memorabilul vot dat in unanimitate si cuprinzand pe insisi reprezentantii regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea romana.

si aicea, cateva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-muma din Iasi, si nu de acea din Bucuresti.

Congresul din Paris, puterile, dupa propunerile lordului Clarendon, a hotarat ca populatiunile din principatele romane vor fi consultate asupra viitoarei organizatiuni a patriei lor. Un volum intreg n-ar ajunge spre a descrie toate imprejurarile, greutatile si conflictele prin care am trecut, pentru ca sa ajungem la alegerea si convocarea adunarilor-mume din Iasi si din Bucuresti. Nu voi indeplini aceasta sarcina astazi: ea n-ar intra in marginile stramte ale unei conferinte; voi nota numai ca adunarile-mume, de-abia intrunite, au dat o directiune cu totul opusa activitatii lor.

Adunarea din Bucuresti s-a marginit numai a se rosti in privinta organizatiunii politice a tarilor romane, zicand ca principiu, si poate ca avea cuvant, ca, de vreme ce Europa deja recunoscuse tarilor romane depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni in organizatiunea dinauntru a statelor romane. Adunarea din Bucuresti proclama numai bazele organizatiunii politice, adica cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

a) Autonomia principatelor,
b) Unirea lor,
c) Un principe strain in capul noului stat,
d) Neutralitatea tarii si
e) Un guvern reprezentativ constitutional.

Aceste puncte, odata recunoscute de Europa, apartinea natiunii romane, din nou convocata, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizatiunea dinauntru.

Adunarea-muma din Iasi n-a urmat tot asa. Noi, reprezentantii moldoveni, in privinta dorintelor noastre pentru organizatiunea politica a statului roman, am urmat pe fratii nostri, reprezentantii Munteniei; si noi am cerut recunoasterea autonomiei tarii, unirea lor sub un principe strain, neutralitatea si regimul constitutional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Facand rezervele noastre in privinta dreptului ce voia Europa a-si insusi, adica de a interveni in organizatiunea dinauntru a unei tari, a carei autonomie nu se pune in indoiala de nici o putere europeana, totusi am crezut ca era bine — si astazi recunosc ca bine am facut — sa exprimam Europei chipul nostru de vedere in privinta reformelor dinauntru, adica cum intelegem noi sa facem din patria noastra un stat european, o societate europeana si democratica.

De la intaile noastre sedinte, Adunarea din Iasi a facut un program despre deosebitele chestiuni asupra carora intelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan intreg de reforme: organizatiunea politica, administrativa, financiara, drepturile si indatoririle cetatenilor, reforma clerului, desfiintarea clasei si emanciparea proprietatii si toate celelalte reforme care bateau la usa.

Noi ne ziceam, cu drept cuvant, ca a arata Europei dorintele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile si sprijinul marilor puteri si a insasi opiniei publice din strainatate. Credeam c-am nemerit urmand acest drum.

Comisiunea internationala, compusa din reprezentantii marilor puteri si intrunita in Bucuresti, si-a insusit mai toate dorintele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, si pe acestea si-a intemeiat raportul sau catre Congres. Pe dorintele Moldovei s-a intemeiat si Europa in elaborarea si incheierea Conventiunii de la Paris, care, cuprinzand solutiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiata si a si fost primita de noi ca o adevarata constitutiune pana la inlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 si prin Constitutiunea noastra nationala din 1866.

in Adunarea noastra ad-hoc, punctele principale ale reformelor fura incredintate spre studiere la deosebite comisiuni randuite din sanul Adunarii. Statornicirea drepturilor politice ale romanilor fu incredintata unei comisiuni compusa din Mihail Kogalniceanu, Vasile Malinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini si I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Malinescu.

in ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Malinescu citi raportul sau asupra punctului VII, atingator de egalitatea inaintea legii, accesibilitatea tuturor romanilor la toate functiunile statului, asezarea dreapta si generala a contributiunilor, supunerea tuturor la conscriptiunea militara.

Proiectul de incheiere a fost modificat prin cateva amendamente si considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare si sedere, a adoptat in unanimitate si cu aclamatie desfiintarea privilegiilor de clase.

Vicepresedintele Constantin Negri, felicitand Adunarea pentru votul ei, a adaogat ca abnegatia vechilor clase privilegiate arata patriotismul care insufla Adunarea, caci era un act ce avea a fi pretuit nu numai de natie, dar si de Europa si de istorie.

Actul votat, care abatea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce impreuna cu subscrierile cetatenilor care au dat tarii organizatiunea democratica de azi. il reproduc aci intreg, precum el este publicat in nr. 7 al Buletinului sedintelor Adunarii adhoc a Moldovei.

"Astazi, anul una mie opt sute cincizeci si sapte, luna octombrie, in douazeci si noua zile;

Luand aminte ca legile unui stat sunt sufletul sau, ca de la principiile care predomnesc la alcatuirea legilor atarna viata, puterea si propasirea natiilor;

Luand aminte ca singurul mijloc de a vindeca ranile de care patimeste astazi tara este asezarea unor legiuiri intelepte, imbinand datinile vechi, trebuintele de fata si cererile veacului;

Luand aminte ca respectul catre legi este cea intai conditie a trainiciei lor;

Ca o lege atunci poate fi mai respectata, cand, iesita din sanul natiei, va avea deopotriva pentru toti aceeasi masura;

Ca dreptatea cere dar ca toti sa fie egali dinaintea legii;

Luand aminte ca cea mai sfanta datorie a fiecarui este de a contribui la sustinerea statului;

Ca, dupa datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o indatorire catre stat;

Ca boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru intaia oara s-a scutit de dajdie si alte dari catre visterie;

Ca in urma, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au facut impovaratoare pentru ele;

Luand aminte ca de la dreapta cumpanita asezare si repartitie a contributiilor atarna nu numai prosperitatea materiala a unei tari, dar in parte chiar si propasirea ei morala si intelectuala;

Ca cu dreptul este ca, in masura cum garanteaza statul la toti deopotriva toate foloasele si indemanarile, de asemenea cu toti sa se supuie darilor in proportia averii lor fara deosebire;

Luand aminte ca darea oamenilor la oaste este o indatorire pentru paza tarii si siguranta fiecaruia cetatean;

Ca, precum oastea este menita a apara patria comuna, datori sunt cu toti deopotriva si fara deosebire sa se supuie la conscriptia militara;

Luand aminte iarasi ca eficacitatea legilor atarna de la stricta lor punere in lucrare;

Ca meritul singur, fara nici un fel de alta consideratie sau distinctie, trebuie in viitor sa fie un titlu indestulator pentru a putea ajunge la toate functiile statului;

Ca aceasta putinta trebuie a se recunoaste fiecaruia;

Ca numai prin legiuiri intelepte si drepte natia romana poate inainta pe calea propasirii;

Luand in privire, in sfarsit, ca privilegiile de clase trebuie a fi desfiintate;

Adunarea ad-hoc a Moldovei doreste a se adopta la viitoarea reorganizatie ca principii fundamentale:

I. Privilegiile de clase vor fi desfiintate in Romania;

II. Egalitatea tuturor romanilor inaintea legii;

III. Asezarea dreapta si generala a contributiilor in proportie cu averea fiecaruia, fara deosebire;

IV. Supunerea tuturor la conscriptia militara;

V. Accesibilitatea pentru toti romanii la functiunile statului.

Voteaza pentru saptezeci si trei de membri, si anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuviosia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuviosia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcas, Dimitrie Miclescu, Constantin Badarau, Danila Balan, dr. A. Fatu, Dimitrie Cozadin, Basile Malinescu, Mihail Kogalniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Varnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananau, stefan Calin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Mortun, Gheorghe Varlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Bals, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Braescu, Ion Roata, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ionita Hrisanti, Vasile Balais, Constantin Icovaki, Lascar Catargiu, Iancu Fotea, Raducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Sutu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazar Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin stiun, Ion Rosca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu si Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abtinut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost fata la votare inalt preasfintia-sa mitropolitul si dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunarii, viceprezidentul declara ca Adunarea a incuviintat".

Sanctiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Conventiunii din Paris.

Natiunea intreaga a acceptat marea reforma, si fiecare, fosti domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitara, lepadand chiar fara legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semana chiar cu vechiul regim. Asa, fara chiar lege speciala, boierii s-au dezbracat de titlurile bizantine, care formau arhondologia romana si s-au supus la darile generale catre stat.

Pentru istorie voi aminti ca numai doi boieri, fosti privilegiati, s-au aratat impotrivitori marii reforme: in Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plati contributiunea personala, lasand de a i se implini caciula pentru acoperirea acestei dari; in tara Romaneasca, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie pana la moartea sa: "Ioan Manu, mare vornic".

III. Emanciparea taranilor

Vin acum la ultima si marea reforma operata de generatiunea mea: desfiintarea clacii, emanciparea bratelor si deplina improprietarire a taranilor pe pamanturile muncite de ei.

A face istoricul chestiunii rurale in tarile romane este a scrie insasi istoria a trei secole de impilari facute poporului roman. Tomuri intregi ar trebui spre a arata cum domnii romani, veniti din Maramures si din Fagaras, spre a funda statele romane, Moldova si Muntenia, au gasit aceste tari nu pustiuri, ci locuite de populatiuni zdravene, mosnase si libere; cum acestea, in cursul veacurilor si sub domnii cei mai valorosi, drept rasplata a lungilor lupte ce au sustinut pentru apararea si marirea marii mosii, patria, au fost prefacuti in robi, lipiti pamantului sub nume de rumani si de vecini. Ca tarani blanzi si rabdatori, acestia au rabdat munca si iobagia, dar pururea, la ivirea oricarei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat si au cerut dreptate.

Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a descris doua zile din istoria secolului din urma, care, in bolta neagra a tiraniei si a cruzimii, stralucesc ca singure doua stele, ca singure doua puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 si 6 aprilie 1749, cand in Bucuresti si in Iasi, sub un domn fanariot, Adunarile cu sobor au desfiintat rumania si vecinatatea.

Dezrobirea de jure a taranilor romani s-a proclamat prin aceste doua acte memorabile. insa rumanii si vecinii au continuat de a mai fi priviti ca tiganii, de a mai fi vanduti ca tiganii, tatal la unul, mama la altul, fiul la un al treilea si fiica la un al patrulea cumparator; dar taranii, desi decretati slobozi, tot au ramas lipiti pamantului, continuand a munci tot anul fara mila si crutare mosiile boieresti si manastiresti.

in tot secolul al XVIII-lea, statul, luand in privire ca numai taranimea platea dari, ca numai taranimea purta toate sarcinile publice, vazand saracia si apoi chiar fugirea peste hotare a populatiunii rurale, se incearca a regula aceasta munca, a pune cap nesatului proprietarilor de mosii.

O literatura intreaga formeaza urbariile, ponturile si asezamanturile pentru determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toata protectiunea domnilor si ingrijirea visternicilor de a imbunatati soarta materiei impozabile, singura care era chemata a umplea lada vistieriei. Forta lucrurilor era mai puternica decat chiar legiuirile domnesti.

taranul era singurul factor, singurul venit al boierului; si nu trebuie sa ne miram de aceasta, daca chiar dupa promulgarea art. 46 din Conventiunea de la Paris, care rostea ca se va proceda fara intarziere la revizuirea legii care reguleaza relatiile dintre proprietarii de mosii si cultivatorii de pamant, in vederea de a imbunatati soarta acestora din urma, in anul 1862, in plin Parlament, intaiul prim-ministru al Romaniei unite proclama tristul si durerosul adevar ca bratele taranului constituiau capitalul proprietarilor.

Ce reforma, ce usurare se putea face cand domnii aveau dinaintea lor pilda mortii silnice a batranului Grigore Ghica, moldoveanul, cazut victima... a plangerilor si intrigilor boierilor catre Poarta, pentru ca domnul patriot usurase conditiunea muncitorilor de pamant, reguland si marginind munca lor la 12 zile in cursul unui an.

insa este cu neputinta de a ma intinde asupra chestiunii rurale in trecut; voi atinge numai faptele petrecute in timpurile generatiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator, sau ca impreuna faptuitor.

Ideile de emancipare a taranilor romani nu le-am avut numai eu, culese in timpul vietii mele de student la Universitatea din Berlin; le-au avut toti junii mei contemporani, fie ca ei s-au adapat la sorgintea civilizatiunii germane, fie ca ei s-au nutrit de civilizatiunea franceza. Toti cati ne-am intors in tara din scolile straine ne-am dat de misiune: dezrobirea taranilor de lanturile iobagiei, a pontului si a clacii; constituirea proprietatii mari si mici ca proprietate libera si absoluta, ca proprietate occidentala. De aceea oricand, in tara sau in strainatate, junimea romana, in adunarile sale, a fost chemata a se rosti despre reformele care trebuie a se introduce in Romania, intaia reforma, care prima pe toate celelalte, era emanciparea taranilor.

La 1840, tinerii romani din Paris tinura o intrunire in care Costache Negri proclama necesitatea improprietaririi taranilor, ca o reforma de care atarna insusi viitorul statului roman. in 1846, Nicolae Balcescu a publicat in "Magazinul istoric" lucrarea sa asupra starii sociale a muncitorului plugar in statele romane, in care fiecare fraza este un strigat la cer in favoarea nenorocitilor asupriti. Astazi inca aceasta lucrare este pledoierul cel mai elocvent si cel mai veridic in favoarea marii reforme, care de abia s-a putut savarsi in 1864. Cuvintele lui Balcescu in curand aveau sa puna chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate, toate inimile fierbinti insusira solutiunea chestiunii ca un tel nobil al activitatii vietii lor.

Doi ani in urma, in 1848, revolutiunea din Bucuresti, prin proclamatia sa, adresa urmatoarele frumoase cuvinte in favoarea taranimii romane:

"Poporul roman imparte dreptatea deopotriva la toti si dreptatea o da pentru toti si mai vartos pentru cei saraci. Saracii, satenii, plugarii, hranitorii oraselor, fiii patriei cei adevarati, ce au fost defaimati atat indelung cu numele glorios de ruman, ce au purtat toate greutatile tarii prin munca lor de atatea veacuri, au lucrat mosiile si le-au imbunatatit, au hranit pe stramosii proprietarilor, pe mosii lor, pe parintii lor, pe acesti proprietari insisi si au drept inaintea generozitatii popoarelor, inaintea dreptatii patriei — isi cer o particica de pamant indestula pentru hrana familiei si vitelor sale, particica rascumparata de atatea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer si patria le-o da, si patria iara, ca o mama buna si dreapta, va despagubi pe fiecare proprietar de mica particica ce o va da saracului ce nu are pamantul sau, dupa strigarea dreptatii, dupa glasul Evangheliei, dupa inima cea frumoasa a romanilor, in care au aflat parte strainii intotdeauna, necum fratii lor, taria lor cea adevarata. Claca dar si acea infama iobagie se desfiinteaza; sateanul fara pamant se face proprietar si tarie neinvinsa celor mai avuti, in folosul tuturor si in paguba nimului; visteria va despagubi pe toti!".

in Moldova, junimea refugiata la Cernauti formula si ea programul sau politic, economic si social sub titlul de: Dorintele partidului national din Moldova. Redactiunea mi-a fost incredintata mie, care am si publicat acest act intr-o brosura tiparita in Cernauti. Iata punctul privitor la chestiunea taraneasca, cum se zicea pe atunci:

"Art. V. A se obori boierescul si a se face proprietari pe toti gospodarii sateni, dandu-se insa o dreapta despagubire vechilor stapani ai pamantului; aceasta despagubire si modul ei se vor hotari de cea intaia Obsteasca Adunare...". Pe urma urmeaza, dupa acest punct, o lunga expunere a motivelor legale si ale necesitatilor economice care reclamau aceasta reforma. Aceasta reforma a ramas numai ca o profesiune de credinta a viitorului, pentru partidul national; realizarea reformei a fost insa statornic urmarita de propuitorii ei in toate ocaziunile si in curs de 16 ani, pana la 1864.

Nu a fost tot asa in tara Romaneasca.

indata dupa proclamarea guvernului provizoriu s-a oranduit o comisiune compusa de reprezentanti ai proprietarilor mari si de deputati sateni ca sa dezbata amanuntele reformei si despagubirea cuvenita proprietarilor; vicepresedintele acestei comisiuni era batranul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg Nicolae Ionescu, si care astazi isi petrece adancile sale batraneti la proprietatea sa Bradul, din judetul Roman.

Dezbaterile acestei comisiuni, publicate in "Pruncul roman", sunt foarte instructive si sunt dator a recunoaste ca partea frumoasa si serioasa a dezbaterilor nu au facut-o proprietarii, reprezentati prin d-nii Lens, Robescu si Lahovari (nu li se spun prenumele in protocoale). Preotul Neagu, deputatii sateni Bada, Ene Cojocaru si Scurtulescu se deosebesc din contra prin seriozitatea cuvantului, temeinicia argumentelor si chiar elocinta cu care au aparat cauza taraneasca. Un singur cuvant n-a fost rostit propunand luarea pamanturilor lucrate de tarani fara o deplina despagubire.

La intrebarea facuta de reprezentantii proprietarilor: cu ce taranii, saraci cum sunt, vor putea despagubi pe proprietari?, deputatii tarani, ridicand bratele lor innegrite de arsita soarelui si pline de ranile muncii silnice, le-au raspuns: "Cu aceste brate robite, noi am muncit veacuri si am purtat toate cheltuielile stapanilor de mosii; libere, bratele noastre vor munci indoit si fiti siguri ca nu va vom lasa pagubiti de ce dreptatea tarii va hotari sa va platim". Acest limbaj in gura taranilor, in loc de a linisti, intarata reactiunea. Strigatele lor din zi in zi se ridicau mai tare, ele isi gasira un vinovat rasunet in tabara dusmanilor miscarii nationale, incurajati si prin stirea ca armatele turceasca si ruseasca se apropie de hotarele Romaniei.

Locotenenta domneasca slabi inaintea acestei reactiuni, si, prin decretul sau, purtand numele lui Tell, Eliad si N. Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspenda sedintele comisiunii sau, mai drept vorbind, desfiinta insasi comisiunea. Locotenenta merse mai departe, ea ordona chiar pe cale executiva indatorirea satenilor de a face araturile de toamna!

Negresit ca aceasta masura era de natura a agita populatiunile rurale si a le face a-si pierde increderea in hotararile locotenentei domnesti, hotarari care purtau titlul de Dreptate si Fratie si erau facute in numele poporului roman. Locotenentii princiari se silira a linisti spiritele prin o noua proclamatiune ce o am sub ochi. Ea este datata din 6 septembrie 1848 si se sileste a gasi o scuza a masurilor silnice decretate mai inainte in contra proclamatiunii din 11 iunie, luand ca pretext ca, cele mai multe mosii din tara Romaneasca fiind date cu arenda, contracciii ar incerca pagube si ar alerga la pretentii neprecurmate. Acestea fiind cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea masurilor poruncite pana astazi, locotenenta socoteste insa de netagaduita datorie a sa de a da in cunostinta tarii ca inca de la 11 iunie articolul 13 al proclamatiei este consfintit si clacasii vor fi scutiti si liberi de claca, de iobagie, de ziua de plug si de carul de lemne, fara a mai putea nici o sila a-i mai intoarce la aceste indatoriri asupritoare.

Dumnezeu sa aleaga din aceste decrete contrazicatoare!

Guvernul provizoriu din Bucuresti recula dinaintea invaziunii armatelor turcesti si rusesti.

Revolutiunea a fost inabusita, si cu dansa inabusite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sange al pompierilor eroi, varsat in Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei in doliu. Dupa aceea jugul secular s-a reintemeiat mai tare si mai crud asupra grumazilor bietilor tarani si aceasta sub protectiunea baionetelor straine.

Se subscrise Conventiunea de la Balta-Liman. Adunarile legiuitoare se suspendara si, in locul domnilor alesi de tara si pe viata, se numira in Constantinopol, cu aprobatiunea Rusiei, doi domni numai pe sapte ani, Barbu stirbei, in Bucuresti, si Grigore Ghica, in Iasi. in acele zile de restriste, providenta dadu insa taranilor o mangaiere prin calitatile domnilor nou-numiti. Barbu stirbei era un bun si intelept administrator, si Grigore Ghica era un bun patriot, o inima generoasa, aprinsa de iubirea poporului sau.

Dupa dispozitiunile luate de curtile suzerane si protectrice, precum se zicea pe atunci, domnii numira doua comisiuni insarcinate de a elabora noua proiecte de reformare a relatiunilor dintre proprietarii de mosii si dintre cultivatorii de pamant. Aceste proiecte, odata facute, ele fura intarite printr-un hatiserif al sultanului si publicate apoi de catre domni in ambele principate.

Noile legiuiri se resimtira de agitatiunea taraneasca.

in tara Romaneasca, autorii miscarii nationale proclamasera emanciparea taranilor prin desfiintarea clacei si improprietarirea lor; aceasta proclamatie devenise pentru taranii munteni o evanghelie, o legenda. Proprietarii, de alta parte, tagaduiau taranilor orice drept asupra mosiilor. Voda stirbei, mare proprietar, introduse dar in legiuirea sa acest din urma ordin de idei: tagada taranului a orice drept asupra pamantului, chiar a acelor drepturi care le erau recunoscute de secole, recunoscute, in cele din urma, chiar de Codul Caragea.

taranii fura clasificati in noua legiuire de simpli chiriasi. La fiecare sapte ani, stapanii aveau dreptul de a izgoni de pe mosie prisosul populatiunii, fara despagubire, chiar pentru casele si sadirile lor; mai rau decat in Turcia, decat in Dobrogea, unde, la intrarea lor, romanii au gasit legea otomana recunoscand ca proprietate mülk, adica proprietate absoluta, casa si sadirile taranilor, fie musulmani, fie crestini.

insa aplicarea acestei legi a gasit o impotrivire hotarata, absoluta din partea taranilor in toata Muntenia. Oameni de ordine ca totdeauna, nerevoltandu-se nicaierea, precum veacuri au facut si parintii lor, taranii resignati, dar sperand timpuri mai bune, drept singura impotrivire au stat cu bratele incrucisate, in loc de a le pune la munca.

Aceasta atitudine ferma a dat de gandire si domnului voda stirbei, bun administrator si mare gospodar; el intelese toata gravitatea situatiunii, el lasa dar sa se realizeze aceea ce insasi legiuirea sa zice, ca legiuirea avea de scop numai ajungerea la savarsire de alcatuire sau tocmeli agricole de bunavoie savarsite intre proprietarii de mosii si intre cultivatorii de pamant. si asa se si intampla; mai nicaieri noua legiuire nu fu pusa in lucrare, proprietarii se multumira sa li se dea de catre tarani dijma din semanaturile facute de ei, sa li se lucreze cateva pogoane ca rusfet si sa li se dea cate una sau doua podvezi, iar mosia intreaga ramase in folosul taranilor.

Aceasta reforma era departe de principiul crearei micii proprietati, proprietatii absolute si individuale, urmarite de generatiunea progresista. Legea lui voda stirbei crea un fel de comunism, care a ingreuiat mult aplicarea legii rurale din 1864.

N-a fost tot asa cu noua legiuire din Moldova.

Grigore Ghica, de abia instalat domn, isi forma noul sau minister din barbati luati din partidul national sau partizani ai noilor reforme, si anume: Alexandru Sturdza, presedinte de consiliu si ministru de interne, barbat care, in calitate de vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a aratat pururea cu mare ingrijire pentru tarani, ca materie impozabila; el lua de director pe Costache Rola; printul Gheorghe Sutu, la Departamentul de Finante, avand ca director pe Ioan Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justitiei, Petru Roset-Balanescu, parintele lui Nicolae Roset-Balanescu, ministrul de externe sub Cuza voda si care m-a ajutat mult la inlaturarea piedecilor si intrigilor in contra decretarii si aplicarii legii rurale din 1864; director al Ministerului Justitiei a fost numit Dimitrie Rallet, acela care in 1848 a scris o intreaga literatura in contra regimului lui Mihail Sturdza si indeosebi Plutarchul Moldovei; la Hatmanie sau Ministerul de Razboi a fost numit Teodor Bals, zis tanarul si viitorul caimacam, dupa retragerea din domnie a lui Grigore Ghica, la inceputul razboiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericeasca si Epitropia invataturii publice, intr-alte cuvinte la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comanesteanu, var al domnului, patriot inflacarat, spirit inalt, partizan infocat al reformelor sociale si care intrunea in el toate calitatile bune, fara un singur defect, ale Ghiculestilor; sef al Politiei Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni, viitorul si cel mai capabil barbat de finante al Romaniei.

Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica voda si cu asa ministri, noua lege rurala nu putea sa fie decat o lege de progres, decat o lege blanda, parinteasca pentru tarani. Noua legiuire consfinti drepturile seculare ale taranilor, hotari ca ogoarele taranesti sa fie alese si stalpite, taranii sa nu poata fi stramutati din ele; se desfiinta dijma si toate angariile lor. Munca datorita catre stapanii de mosii era bine determinata. Aceasta lege era inaintemergatoare si pregatitoare legii rurale din 1864. Daca ea n-a produs efectele salutare care se asteptau de bunul domnitor, cauza trebuie cautata in atotputernicia proprietarilor, in slabiciunea guvernului, care, prin insasi instituirea sa, era provizorie, si prin urmare fara putere.

Iata in ce stare se gasea ajunsa chestiunea rurala cand Tratatul de Paris decreta ca populatiunile din tarile romane vor fi consultate si cand, in adunarile-mume, taranii, pontasii, clacasii, iobagii venira de luara loc alaturea cu fostii domni, cu boierii stapani de mosii, cu episcopii si cu egumenii de la manastiri (si acestia erau stapani de mosii si adesea mai impilatori pentru tarani decat chiar boierii insarcinati cu datorii si cu numeroasa familie).

In Adunarea din Iasi, cu deosebire de cea din Bucuresti, cum am aratat mai sus, intre alte reforme de organizatie dinauntru, a venit la ordinea zilei si chestia legii rurale.

Deputatii tarani, in numar de 14, au venit in mijlocul nostru, slabi, purtand pe fruntea lor stigmatele muncii silite si pot zice chiar goi. De pudoare pentru straini si pentru Adunarea in care ei intrau ca reprezentanti a mai mult de un milion de impilati, unionistii s-au grabit a le inlesni cumpararea de haine noi.

Taranii moldoveni, in dezbaterile Camerei, ca si fiii lor in campiile Bulgariei, au dovedit ca in vinele lor curge inca sangele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuosi, dar fara injosire catre nobilii lor colegi si stapani, insa linistiti si fermi, ei s-au aratat pururea demni chiar cand in fata li se tagaduiau drepturile, chiar cand li se imputa lenea ca cauza a saraciei lor; ei, in curand, prin atitudinea lor au ajuns a impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvant dar li s-a aplicat numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentand pe deputatii pontasi si pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din aceasta fotografie se afla inca astazi expusa in sala de conferinte a Camerei noastre de deputati.)

In marea lupta pentru Unire, deputatii tarani au rezistat la toate incercarile de coruptiune si promisiunile separatistilor, ei au stat credinciosi alaturea cu unionistii. si cand, in ziua de 7 octombrie 1857, in a saptea sedinta, Adunarea ad-hoc a votat, afara de doua voturi, al logofatului Alecu Bals si al loctiitorului episcopului de Roman, Hermeziu, propunerea pentru Uniunea principatelor prezentata de mine, si cand votul s-a proclamat de presedinte, Ioan Roata, deputatul taranilor din judetul Putna, a exclamat in gura mare, in numele celorlalti deputati clacasi: "Noi nu stim a ura, dar Dumnezeu stie a se indura".

Dezrobirea tiganilor, stergerea privilegiilor boieresti, emanciparea taranilor
Dezrobirea tiganilor, stergerea privilegiilor boieresti, emanciparea taranilor (continuare)

Aceasta pagina a fost accesata de 921 ori.