Autori > Hasdeu Petriceicu


Oda la ciocoi



I.

Ca lacoma omida, ce-si cauta o prada
Pe fragede mladite,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zapada
Al dulcii copilite,
Ciocoiule! un secol, un secol si mai bine,
Setos de dusmanie,
Sugeai în frunza sucul si sângele din vine
În blânda Românie!

II.

De groaza si durere, de munca si bataie,
În jaf si-n umilinta,
Am tot strigat, dar glasul se-neaca si se taie
De-atâta suferinta;
Si ca prin codri freamat, ca murmur în izvoare,
Asa în noi suspinul
Mai ramânea el singur sa spuna cum ne doare,
Cât de cumplit e chinul!...

III.


Si tu râdeai, jupâne, cu fala si rânjire:
Râdeai precum un gâde,
Când vede capul jertfei zburat dintr-o izbire,
Se lauda si râde;
Caci nu stiai ca viata, închisa-n nemiscare,
E cea mai cu putere;
Caci nu credeai c-un suflet se face si mai tare,
Calindu-se-n tacere!...

IV.

Suspinul, ca scânteia ce cade jos în paie
Sau pe-un covor de spice,
Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o vapaie
Si-n slava s-o ridice;
Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate
Si-un echo se gaseste,
Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate
Si-n praf le mistuieste!

V.


Ca un satrap alene lungit într-o gradina
În moale cugetare,
Privind cum se iveste în ziua cea senina
Un nor în departare,
Asa privea ciocoiul cu genele-adormite
Suspinul României,
Si iata ca-ntr-o clipa din neguri gramadite
Da flacara urgiei!

VI.


Caci el zicea în gându-i, ca toti apasatorii
În scurta lor vedere:
"Nu-mi pasa de nimica! Nu ma-nspaimânta norii!
E aburul ce piere!..."
Da! abur este norul, suspinu-i o suflare
Ce-n aer rataceste,
Usoara, nesimtita, gingasa, dar în care
Un trasnet locuieste!

VII.


A patruzecea iarna, a patruzecea vara
S-au dus pe-a vremii roata,
De când prin mii de echuri suspinului din tara
Raspunse tara toata;
Caci sunt anume timpuri în care o idee
Îsi afla un rasunet,
S-atunci, ori niciodata, ia foc dintr-o scânteie,
Suspinul naste tunet!

VIII.

Asa cea sfânta carte a Bibliei ne spune,
Prin tainice cuvinte,
C-o trâmbita de înger odata va sa sune
Pe stârvuri si morminte;
S-un sunet, numai unul, va face sa re-nvie
Încenusata fire,
Caci timpul este totul: o clipa dintr-o mie
Aduce mântuire!

IX.


A patruzecea vara-mbracase ieri câmpia
În busuioci si-n grâne,
De când suspinul nostru smulsese România
Din gheara ta, jupâne;
A patruzecea iarna în haina-i de mireasa
Se-ndruma dupa vara,
De când suspinul nostru pe litfa n-o mai lasa
A-si bate gioc de tara!...

X.


Si tara se desteapta, voioasa, zâmbitoare,
Plapânda, rasfatata;
Jos florile dezmiarda, se uita sus la soare,
De raze-nconjurata;
Scaldându-se-n lumina, din ce în ce mai vie,
Ca trandafiru-n roua,
O alta simte viata, o veche barbatie
Si o putere noua!...

XI.


Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt, s-acum deodata
Cutremurul m-apuca;
O ceata se lateste, o bruma-ntunecata,
O groaznica naluca:
Ciocoii se ridica, ca hoituri învechite
Din cripta infernala,
Si ca-n trecut se-asaza pe holdele-nverzite,
Razbiti de flamânzeala!...

XII.


Nu-i oare vreo parere, vreun joc al fanteziei
Teribila icoana?
Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei
Scapat-ai viu din goana?
A tarii bucurie la patul mortii tale
Sa fie o greseala?
Venit-ai iar în lume sa-nfrunti cumplita jale
Cu fata triumfala?

XIII.

Sau poate ca natura, sarind din cai batute,
Din legile-i eterne,
Când teancul de verdeata, din mii de flori tesute,
Pe tarina se-asterne,
Si filomela cânta, si soarele zâmbeste,
Si dragostea viseaza,
Atunci deodata ninge... dar neaua se topeste
Sub calduroasa raza!

XIV.

Un mort, ce-n cursul vietii a secerat blesteme,
Poporul povesteste
Ca viermii nu-l manânca si nemiloasa vreme
În veci nu-l putrezeste:
Când vine miezul noptii, când fulgera si tuna,
Din gaura-ngrozitoare
Strigoiul dezmorteste si iese la furtuna...
Sa fie asta oare?

XV.


Mai stim ca mortaciunea se-ntâmpla câteodata
Sa strânga din sprâncene
Ori ochii sa deschida, ori mâna-i înghetata
S-o lase jos alene,
Si frica ne cuprinde... dar amagirea trece
Si nu ne mai însala:
Cadavrul nu se scoala, cadavrul este rece,
Miscare masinala!...

XVI.


O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i vis, nu-i ratacire,
Nu-i nea de primavara!
Nu-i spaima zburatoare, nascuta-n zapacire
Si gata sa dispara!
Nu-i chiar nici letargia, ce lasa o pecete
Pe tristele-i victime!
O, nu! E viu ciocoiul, cu bube si cu pete,
Întocmai ca-n vechime!...

XVII.

Nu s-a schimbat nimica! Aceeasi fudulie
De nasteri venetice
Din oameni fara nume, goniti de prin Grecie
Si pripasiti aice.
Aceeasi goliciune la inima, la minte,
la cugete române;
De jafuri lacomie, dispret de cele sfinte
Si lipsa de rusine!

XVIII.


O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i mumie, nu-s moaste:
Priviti-i crunta gheara!
Si pentru ca de-ndata sa-l poata recunoaste
Nefericita tara,
El trage dupa sine, ca-n zile dinainte,
Invazia straina,
Chemând pagâni si unguri sa dante pe morminte
În patria româna!...

XIX.


La lupta dar! La lupta! Sa ne vedem de-aproape!...
Lacustele-ngropate,
De n-ati strivit chiar oul, din fundul negrei groape
Învie mai turbate!
Nu mai gresi de-acuma! Trecutul sa te-nvete!
La vânatoare, frate!
La vânatoare! Însa... jos pustile si bete:
Sa-i bati prin libertate!...

(1870)




Oda la ciocoi


Aceasta pagina a fost accesata de 552 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio