Autori > Reteganul Pop
Salvina - Capitolul 03
Trecuse o toamnă și o iarnă de cînd era Salvina servitoare la popa din Montări. Nu mai era acum nici un buciuman să nu o cunoască, nu era nici un holteiu să nu fi voit bucuros a-și prinde vorbă cu ea. Apoi, cum buciumanii pleacă de acasă luni la amiază și nu vin de la băi pînă sîmbătă seara, cînd vin stau să moară de dorul de a mai sta de vorbă și cu vreo muiere. Și cum casa popii e chiar lîngă biserică și biserica lîngă drumul mare, cîți mergeau la băi ori veneau de la băi, mai toți vedeau pe Salvina lucrînd în ograda ori în grădina popii, ori adăpînd vacile în vîlcica ce curge de-a lungul drumului pe dinaintea porții popii. Și cîți o vedeau, toți îi dădeau binețe, iar ea le răspundea așezat și cuminte. Holterii mai spuneau și cîte o glumă, cînd o vedeau:
— Hai, Salvină, la baie.
— Ce-ai visat, Salvină?
— Norocoși vom fi, Salvină? Aflăm aur mult, Salvină?
Iar ea le răspundea liniștită ca o muiere în vîrstă. Mulți tineri cercase a întinde vorbă mai lungă cu Salvina dar nu avură cu cine; vorbă le da, dar vorbă scurtă și rece, cît ei trebuia să-și vadă de cale.
Și vorbeau și tinerii mult între ei pe la cele băi despre fetele din sat. Și cînd era vorba la numărate, aflau că mai frumoasă ca toate e Salvina popii, că acum așa-i ziceau, fiindcă era servitoare la popa.
Pe atunci nu era ca acum; nu se mai pomenea zestre la fete, și de aceea pe fete nu le mărita pe atunci zestrea, ci vrednicia. Care fată era frumoasă și harnică, avea pețitori cîte degete la mîni.
Așa fiind lucrul nu e nici o mirare, că mulți tineri buciumani se gîndeau la Salvina popii, dar ea nu se gîndea la nime, decît numai la necazul ei, pe care la suflet de om nu-l spunea.
Era pe acele vremi în Bucium-Montari un holtei cam tomnatic, Ionuț Dandea, care era fala Buciumului, om isteț și bogat. Avea parte la băile cele mai bune de prin Vulcoiu și de pe la Roșia. Era chiar director la cîteva băi de aur și umbla călare de la o baie la baie inspecționînd lucrarea. Cînd îl vedeai călare pe un armăsar negru ca peana corbului, iar el tot în haine albe de haba, cu călțuni cu pinteni mari de argint curat, cu o pălăriuță neagră de mătasă, pe care șerpuia jur împrejur șinorul de aur, ca degetul de gros, gîndeai că vezi un împărat din vremile cele bătrîne, mai bune. Părul lui galben și mare și-l purta împletit, după obiceiul de atunci al ținutului și coada slobozită pe spate, pe sub mînecar. În zile bune el era sfătuitorul buciumanilor, dimpreună cu popa Niculae; în zile rele el singur era căpitanul lor. Avea arme ca un magnat și avere ca un prinț. La multe fete din munții Abrudului le lăsa gura apă după el, dar el parcă n-avea gîndurile însuratului. Cu toate fetele își petrecea, pe toate le omenea cu vin și cu turtă dulce, dar nici pe una nu o pețea.
El era frate cu preoteasa popii Niculae. Pe aci umbla el mai mult, numai cît nu locuia aci, ci în casa lui rămasă de tată-său, care era chiar lîngă ierugă, unde-și avea și șteampurile, două părechi de șteampuri și argați și agonisită multă. Casa lui era despărțită de-a cumnatu-său, de a popii, numai prin lunca petrecerilor, care de asemenea era proprietatea lui. De la casa lui și pînă la a popii trece peste o luncă o cărărușă, bătută mai numai de pașii lui, că alții nu prea aveau voie să o calce cu deosebire vara, cînd lunca-i un covor verde smălțuit de cele mai frumoase flori. Drumul duce cotindu-se pe lîngă lunca de la biserică în jos tot pe alvia văii, iar pînă la casa lui duce o zăhată, chiar de la biserică pe lîngă partea din sus a luncii. Zăhata-i tinoasă mai în toată vremea, deci Ionuț numai cînd mergea cu carul ori călare mergea pe ea; mai mult umbla pe cărărușa din luncă. Și era tare bătucită cărărușa, mai ales de o vreme încoace. El da ce da și răsare la popa că doar sînt cumnați. Și de cîte ori merge la popa, totdeauna vede pe Salvina și totdeauna i se pare mai frumoasă ca de altădată; totdeauna o vede mai harnică și mai vrednică. Nici nu intra nici ieșea Ionuț vreodată de la popa să nu zică ceva către Salvina. Iar ea-i răspundea atît de așezat, ca și cînd ar fi avut de vorbit cu un preot bătrîn, nu cu un june de însurat.
Mult se ciudea el de purtarea Salvinei și mult se mira de ea; dar cu atît mai mult o iubea.
Vorbise Ionuț de multe ori cu soru-sa, cu preoteasa și cu cumnatu-său cu popa, despre Salvina. Le spusese verde că lui îi place fata și că, de-i vorba de însurat, el mai bucuros decît cu orice fată, cu ea s-ar însura. Dar îi era năcaz că ea nu avea vorbe de dragoste nici pentru el, nici pentru altul. Asta îl cătrănea pe Ionuț, dar cu atîta-i era mai dragă.
El își zicea așa: Salvina-i fată scumpă la vorbă și la năvaruri; cu ea aș fi cu muiere credincioasă, că nu mi-ar face inimă rea rîzînd și glumind cu toată lumea. Și aș avea o muiere ca o doamnă, frumoasă, harnică, așezată,... trebuie să fie a mea, ori...
Cu astfel de vorbe mergea el mai în toată ziua la popa. Și cum o vedea pe ea mai întîi, cînd intra în ogradă, îi da bună-vremea și o întreba una alta:
— Ce mai faci, Salvină?
— Bine, baci Ionuț, mulțumesc de întrebare.
— Da ce-ai visat astă-noapte, Salvină?
— Eu nu visez, că dorm ca butucul dacă pun capul jos.
— Nu-i modru să nu visezi! Dar luni mergi la Abrud?
— De m-a trimite părintele după ceva, caută să merg, că cine-i slugă nu-i stăpîn.
— Da, tu Salvină, oarecum ar fi să lași tu slujitul și să te faci stăpînă, să te măriți, vezi, după vreun om potrivit?
— Lasă-mă, baci Ionuț, nu mă mai necăji cu vorbe de măritat. Îmi pare bine că mi-a dat Dumnezeu stăpîni buni, nu-mi mai zburdă mintea pe la măritiș.
— Așa, așa, Salvină, dar vezi tu, cînd ți s-ar ivi un om ca oamenii, colea, cum ești și tu, totuși...
— Niciodată, Ionuț, niciodată!
"Hm! își gîndea Ionuț, ori se face a nu pricepe că-i bat șeaua, ori în adevăr nu pricepe!"
Apoi iar o agrăia:
— Tu, Salvină, Duminecă-i joc la Detunata, așa că și tu mergi?
— Ba eu nu!
— Și, zi, nu?
— Nu, nicidecît!
După aceste vorbe Ionuț merse acasă îngîndurat. O dau ăluialalt! își gîndea el, dar ce să-mi sfarm eu capul cu ea? Doar mai sînt ele fete!
Dar nu mult îl stăpîni acest gînd, că pierea de dragul Salvinei. Cu cît ea era mai rece și mai nepăsătoare, cu atîta-i era mai dragă. Vedea el bine că cu alți feciori nici atîtea vorbe nu schimbă Salvina, cît cu el; cunoștea bine, că de nime nu-i e, dar se gîndea: Doară, de-i ea mai mult decît alte fete, și eu sînt mai mult decît alți ficiori! Bine că ea-i frumoasă și harnică și cuminte, dar eu încă sînt doar fruntea buciumanilor! Cu mine nu-i va fi rușine nicăiri! Că popa, că-i popă, și i-a părut bine că merge soru-mea după el, dar ea, că-i numai slujnică la popa, să nu fie făloasă că vreau să o iau eu! De bună seamă se teme că glumesc, de aceea nu-mi dă vorbe mai cu nădejde.
Veni dumineca. Lume multă suia la Detunata, parte călări, parte pe jos. Muzicanții erau acolo sus, îi duseră roșienii, pe de ceea parte a Detunatei. Ziua era frumoasă, nici umbră de nor cît de mic nu se vedea pe cer.
Ionuț plecă și el la Detunata. El călare pe armăsarul său se opri mai întîi în curtea popii și zuruind pintenii lui cei de argint, chemă pe popa și pe preoteasă să suie și ei la "Piatră".
— Sîntem gata, zise preoteasa, numai să scoată Salvina caii.
— Dar ea nu vine?
— De unde să vină?! Parcă-i sălbatică așa se teme de oameni. În zadar am zis și eu și popa să vină, că nu vrea. Zice că nu de aceea s-a băgat slujnică să umble pe la petreceri, ci să lucre și să asculte. Nu o putem face să iasă undeva, mai mult decît pînă la biserică, pentru cît bine-i în lume. În sărbători, după ce și-a gătat lucrul, se pune într-un ungheț și-și scoate din sîn o cărticică, de-i zic Paraclis, și cetește ca un popă. De multe ori mi-a cetit și mie seara din Paraclis. I-a căutat popa cartea și a cetit și el din ea, că-i plină de rugăciuni frumoase. Cu aceea-și petrece, de altă petrecere nu vre să audă.
— Și, zi, știe Salvina și carte?
— Știe ca orice popă!
Într-aceea ieși și Salvina din grajd cu doi cai întărnițați, dar gîndeai că nu iese din grajd, atît era de curată la haine. Ionuț își mușcă buza de jos cînd o văzu, și în loc de bună ziua zise zîmbind:
— D-apoi ție nu-ți scoți un cal, Salvină, tu vrei să vii pe jos la "Piatră"?
— Eu nu vreau nicicum.
— Dar de ce nu?
— Trebuie să rămînă cineva și acasă.
— Va rămîne sora, preoteasa.
— Da cum să nu? Să-și petreacă slujnica și stăpîna să steie să păzească casa!?
— Fără glumă, hai că te las pe armăsarul meu, el ne duce pe amîndoi și de am mai fi, pe cît sîntem de grei.
— Nu merg, mulțumesc.
— Și, zi, nu vrei nici decît?
— Nu pot.
— Atunci, sănătate bună!
Și dete Ionuț pinteni calului și o luă pe culmea dealului în sus, iar după el preoteasa și în urmă popa. Niciunul nu zise nici o vorbă pînă ce au ajuns poalele Detunatei. Acolo era lume multă adunată; unii jucau, alții beau și mîncau; la cîteva focuri se frigeau miei și se făcea balmoș, unii erau în vîrful Detunatei și de acolo priveau cu ochi de vultur în toate părțile. Toți erau veseli, că – după o săptămînă petrecută singuri sub pămînt, acum sînt la aer, sub cerul sfînt al lui Dumnezeu sfîntul, lîngă muierile lor, lîngă drăguțele lor. Numai Ionuț, voinicul Ionuț, el, fala buciumanilor, era ca plouat, nu făcea pic de voie bună, îi lipsea ceva. De cum sosi Ionuț cu popa și cu preoteasa, toți se ridicară și strigară vivat! și "Glük auf!" după datina băiașilor, toți le închinară, toți, care de care-i poftiră la mesele lor, întinse pe iarbă verde, printre brazi.
Veselia era mare. Jucau și beau și mîncau și cîntau și chiuiau de răsuna Detunata și le ducea răsunetul pînă departe. O dată Ionuț se ridică, ia pușca lui cea cu cremene, care o purta pururea cu el, o umplu și zise către bărbați:
— Fraților! haideți să dăm o leacă la țîntă, că nu-i bine să lăsăm meșteșugul băieșitului, dar al pușcatului încă nu trebuie dat de tot uitării. Te miri de ce ne-a fi bun. Se mai abat pe la noi și fiare sălbatice cu 4 picioare, dar și fiare mai spurcate de cele cu 2 picioare. Trebuie să ne știm apăra. Cine mai are vreo pușcă, aici, să vină încoace!
Și în scurtă vreme se înșirară peste 100 de buciumani voinici, toți cu cioareci albi de habă și cu călțuni cu pinteni de argint, toți cu șarpare de curea, toți cu cămăși albe ca omătul și împiestrițate pe la pumnași și pe la guler cu mătasă neagră, toți cu chicele împletite și pe cap cu pălării mici de mătasă neagră și pe ele șinoare de aur ca degetul de groase, toți rași pe barbă și cu mustețele tunse. Ai fi jurat că-i o armadie din povești, iar Ionuț în fruntea lor ca un împărat. Muierile, cînd îl privea cu ochii lor cei schinteietori, gîndeai că voi să-i soarbă, nu altceva.
— Guriți-vă careva colo în bradul acela, zise Ionuț, legați bine un cilindru gol și apoi haidați jos.
Un cilindru gol de glaje fu legat în vîrful unui brad chiar de crucea lui.
— Acum haidați să numărăm 200 de pași voinicești de la brad spre dreapta, acolo să ne punem în glidă.
Porunca fu împlinită.
— Acum cel de la aripa stîngă să fie gata de pușcat: unu, doi, trei!
Cînd zise Ionuț "trei", cel de la aripa stîngă țînti spre cilindrul din brad și-l șterse de se auzi; dar numaidecît îl netezi, nu se sparse.
— Acum celalalt: unu, doi, trei!
Glonțul acestuia nimeri cilindrul atît de bine, de tot ferferiță se duse; rămase numai gîrliciul legat cu ață de cetina bradului.
— Bravo! zise Ionuț, acum să văd eu cine mi-a lua gîrliciul cilindrului, vădu-vă grași să vă văd!
— Unu, doi, trei!
— N-ai nimerit!
— Altul: unu, doi, trei!
— Nici tu n-ai nimerit!
Și tot așa comanda pînă era pic de apă, toți se părîndară și mai veniră la rînd și bărbați care nu avură puștile la ei și pușcară cu puștile ortacilor, dar pace! gîndeai că gîrliciul acel de glaje e fermecat, că nu se mai dedea dus de unde era legat. Acum toată crenguța era pălită și despoiată de ace cum o fripseră gloanțele, și gîrliciul tot acolo sta.
Atunci Ionuț luă pușca la ochi și zise cătră unul:
— Comandează tu, Aviroane!
Și omul cu numele Aviron numără:
— Una, două, trei! Și cînd zise trei: paf! și gîrliciul zbură cu creangă cu tot.
Toată mulțimea striga un vivat și Glük auf, să trăiască Ionuț. Iar muierile mai adauseră: Și să-i dee Dumnezeu o găzdoaie vrednică.
— Așa, ortacilor, grăi Ionuț, să ne mai gîndim din cînd în cînd și la vremi grele, să ne deprindem la arme, de va veni vreun dușman să nu ne înholbăm la el cu mîinile în sîn și să ne bocim ca babele, ci să-l primim cu găluște.
Așa se ospătară toată ziulica, în mîncări și în beuturi și în jocuri și în pușcarea la țîntă, iar cînd se apropia seara porniră toți spre casă în sunetul muzicii. Caii îi duceau acum de dologi, că cine se cobora călare?
Ionuț merse cu soru-sa și cu cumnatu-său ață la ei, adecă la părintele, unde-i aștepta Salvina cu cina gata și cu toate în bună rînduială.
— Ce-i nou pe acasă? întrebă preoteasa.
— Bine, cum ne-ai lăsat, răspunse Salvina luînd caii și ducîndu-i la grajd. Cînd ieși din grajd cum legase caii, zise Ionuț:
— N-ai de-a-ndemînă vreun argat să ducă și calul meu acasă, că eu mai petrec o leacă la sora?
— L-oi duce eu, că toți sînt împrăștiați.
Și luă Salvina calul lui Ionuț și-l duse la el acasă de-l dete în grija argaților; într-o minută fu îndărăt să vadă ce porunci i-a da stăpîna.
Ionuț cu popa și cu preoteasa erau în pridvor și povesteau chiar despre ea.
— Trebuie să fie a mea, zise Ionuț, ori mai multe nu-s.
— S-ar potrivi bine cu tine, cumnate, adause popa, numai știe-o nătăria ce i așa de nu știu cum. Mă, e bună, e harnică, e credincioasă și frumoasă, dar așa-i de nu știu cum, deși eu că-i sînt stăpîn, parcă mă sfiesc să prind multă vorbă cu ea. N-ar scoate ea din gura ei vorbă fără folos, da s-o pui pe cărbuni. Cu mine vorbe multe nu întinde, voioasă nime nu o vede, dar nici năcăjită, ea-i tot într-o formă, tot ea. Lucră și tace și tace și lucră. Încă de cînd e la noi în casă, nime nici o poruncă nu i-a dat, nime nici o vină nu i-a băgat, că n-a avut de ce.
Salvina sosi, popa o trimise să aducă o oală de vin din pivniță și o ulcică curată.
Îndată se întoarse cu o oală ca de 4 cupe și cu o ulcică de Iara, roșie, nesmălțuită, și le puse pe masă.
— Începe tu, Salvină, rîndul, să nu ne fi adus ceva otravă, zise popa rîzînd.
Și băgă Salvina ulcica-n oală și o umplu și închină:
— Să vă deie Dumnezeu bine sănătate, duse ulcica la buze și o puse iar pe masă.
— Dar ce, nu bei? întrebară toți cu o gură.
— Știți bine că în veci nu gust beutură, afară de apă.
— Dar bea o leacă.
— Nu pot!
— Dar numai o lecuță, că-i bun.
— Bun, dar vă mulțumescu, că eu nu beau.
Și cu aceste vorbe se duse de pe pridvor.
Ionuț privi mult după ea și rămase îngîndurat.
* * *
La săptămîna era joc în luncă, numai peste drum de la popa.
— Hai și tu Salvină în luncă, zise proteasa, colea după amiazi, cînd începea a se aduna lumea.
— Eu rămîn unde-s, maică proteasă.
— Dar hai, îți zic, ce-i sta tot închisă ca babele, doară-i vară și frumos, ne-om sătura la iarnă de stat tot închiși în casă, ca de frica tătarilor.
— Nu merg.
— Noa, cu asta gătai...
— Salvină, zise popa intrînd de afară, vino cu noi în luncă, închide ușa și adă cheia încoace.
— Nu merg, părinte, eu stau aci în pridvor, se vede jocul destul de bine și de aci.
— Dar aci cum vei juca singură, hai colo unde-s cei mulți.
— Nu merg, părinte, mulțumesc.
— Dar de ce să nu mergi? Ești tînără, frumoasă, chiar în vîrsta petrecerilor. Hai cu noi, nu te mai fasoli atîta.
— Nu merg părinte, de bună samă.
— Noa-i bine! Cu asta gătai.
— Eu o gătai înaintea dumitale, adause preoteasa.
— Apoi mergem dară noi, adause popa, că asta se teme de oameni, ar sta tot ca ursu-n bîrlog.
Hora era frumoasă, lume multă, veselă, toți jucau, toți își petreceau, numai Salvina sta singură în pridvor îngîndurată. Sunetul muzicii îl auzea, pe cei ce-și petreceau îi vedea și i se ducea inima să meargă și ea, dar își călca pe inimă și-și zicea:
"Nu se poate, nu se cuvine; eu să-mi petrec? Și mama-i în groapă din pricina mea, iar tata zace în temniță tot din acea pricină? Nu se cade, nu merg!"
Cum sta așa îngîndurată, numai vede că se deschide portița și un june zdravăn intră în curte. Era Ionuț.
— Ce faci, Salvină?
— Șed și mă uit și eu la horă.
— Dar vino și tu acolo, hai să jucăm amîndoi un joc.
— Mulțumesc, Ionuț, joacă sănătos că eu nu pot merge.
— Dar de ce nu poți? Sora-ți dă voie, eu te chem; doară ți-e rușine cu mine?
— Nu mi-e rușine, Ionuț, cum să-mi fie; dar nu pot, nu se cade... De-ai ști, ce nu știi, nu m-ai chema... Du-te cu bine și joacă cu cele ce scapără după joc.
— Dar, Salvină, aș avea să-ți spun ceva. Uite, sîntem numai amîndoi, tu în pridvor sus, eu jos sub pridvor; tu, ian să te gîndești, eu am gînduri bune cu tine, vreau să te fac găzdoaia mea. Ce zici la asta?
— Hei, Ionuț, zic că nu se poate. De ai ști tu ce nu știi, de bună seamă că n-ai umbla pe aici cu gînduri și cu vorbe de acestea. Eu sînt bună cum sînt, sînt mulțumită cum sînt, iar altcum nu.
— Dar de ce nu, fată? Spune-mi, să te pricep.
— Nu ți-a folosi nimica, și de ți-oi spune. Mai bine-mi dă bună pace. Caută una de starea ta, pe care să o știi de unde-i și a cui e.
— Dar eu te vreau numai pe tine.
— Nu se poate, Ionuț, de bună seamă nu. Fii bun du-te și-ți petrece și pe mine mă lasă în bună pace.
— Apoi dară sănătate bună!
Cu aceste vorbe ieși Ionuț supărat din curtea preotului și năcăjit cum era, trase o dușcă de vin și intră în horă, cu gîndul în veci să nu mai vorbească cu Salvina.
— Ce? își gîndea el, o calică, o sărăntoacă, o slujnicoaie, să nu vrea să vină după mine, pe cînd oricare fată din munții noștri s-ar ține făloasă și ar da prescuri să o cer de muiere. O dau în hantătar, că mai sînt ele fete.
Cu gîndul acesta juca Ionuț în butul Salvinei, toată ziua, juca și bea de seara era șumen cum se cade.
Mult nu putu să doarmă, că avu fierbințeli mari și de vin și de joc. Se trezi cu o durere zdravănă de cap, dar era el deprins cu astfel de dureri. Se ridică, aprinse lumina, trase o dușcă de vinars de prune care-l răcori și-l făcu de tresări odată din toate vinele, apoi se puse iar pe pat. Dar somnul nu-l mai cuprinse curînd și pînă să mai poată adormi, îi zburau gîndurile pe la toate fetele din munți. Le luă pe rînd și se întreba pe care să o pețească, pe care să o ieie de nevastă, că vedea el bine că și cît a stat neînsurat n-a stat bine. Părîndatu-și-a în cap pe toate, dar pace, niciuna nu-i plăcea ca Salvina. Dar Salvina nu vrea să audă de măritat. Asta îi făcea mare necaz. Nu putea el pricepe cum o fată săracă, o servitoare, nu se ține mîndră, că o cere un ficior ca el? Se teme doară? O fi avînd vreun nărav rău? I-a spus cineva vreo vorbă rea despre el? Ori ce poate fi pricina?
Deabia în zori de zi mai ațipi o leacă, dar numai puțin, că odată cu ziua cumnatu-său, popa Niculae, îl trezi:
— Scoală, Ionuț, c-ai zis că vii la Abrud. Sus, să mergem pe răcoare.
— Mă scol, cumnate; iată sînt sculat. Dar singur vii?
— D-apoi singur, adică cu tine și cu vreun argat.
— Cumnate, ia pe Salvina cu tine.
— Bine. Iată o iau, tu vezi numai de te îmbracă repede și vino să prînzim împreună.
* * *
— Preoteasă, zise popa dacă ajunse acasă, gată-te și vină și tu la Abrud și va veni și Salvina. Am spus la argat să gate 3 cai, dar purtați-vă de grabă cu prînzul, nu mocoșiți trei săptămîni, că mie mi-e foame. Iar tu Salvină vezi de te gată cum știi tu mai frumos și nu-mi fi dosnică prin tîrg să mă faci de rușine.
— Dar oare n-aș putea eu rămîne acasă, părinte?
— Ba tu ai putea, dar cît tîrgaș am de tîrguit poftire-ai, să-l port tot eu în desagi și preoteasa? Vezi tu cîte ne trebuie. Gată-te și hai, nu mai face atîtea marafeturi ca ieri, c-apoi mă supăr.
Peste un ceas de vreme mergeau ca pe răpușie pe caii cei mici, preoteasa și Salvina printre alte muieri, care toate mergeau și ele călare la tîrg la Abrud, iar mai înainte, într-o ceată de bărbați călări mergea Ionuț, călare pe armăsarul lui cel negru și popa Nicolae, pe iapa lui cea sură. Îți era mai mare dragul a privi la cetele de muieri și de bărbați, ce mergeau la tîrg călare. Toți erau îmbrăcați sărbătorește, toți cu cîte o pereche de desagi plini de otavă dindărătul lor în tarniță, toți cu scărițe de lemn, numai popa Nicolae avea de fier, iar Ionuț chiar de aramă galbenă, ca aurul. Pe mulți călușei se vedeau chiar cîte doi călăreți: o muiere și un copil, ori un bărbat și o copilă. Cel mai tînăr ședea de regulă dindărătul celui bătrîn în șa.
Cînd ajunseră, tîrgul era plin. Drumul era îndesuit de care de ale moților, care zbierau ca din gură de șarpe: Mișcați din drum, mă, intre smerii-n voi, că nu-i drumul numa-a vost!
Cete, cete năvăleau în toate părțile, unii spre piața de bucate, alții spre prăvălii, iar cei mai mulți spre porțile, unde erau adunați gozarii. Aceștia stau cu scafele lor cele mici, cît găocile de ou și cumpărau aur de la băiași. Că băiașii mai săraci, cei cu părți de băi puține și mai puțin roditoare, nu puteau aduna pe săptămînă cîte un font doi de aur, ca să li se plătească calea pînă la Zlatna ori la Bălgrad. Ei își vindeau puținelul lor la băiași mai avuți, care, fiindcă se îndeletniceau nu numai cu producerea aurului, ci și cu cumpărarea și vînzarea lui, se numeau gozari, pe cum se numesc pînă în ziua de azi. Ei adună puținelul celor săraci și cînd au doi ori mai mulți fonți, îl duc de-a dreptul la topitoare. Și au cîștiguri frumoase după întreprinderea lor, că de la fiecare gram de aur dacă le rămîne numai 1-2 cr., cumpărînd în fiecare săptămînă 3-4 mii de grami, au 3-4 mii de cr. Așa a fost de cîndu-i lumea, apele cele mici tot în cele mari se varsă.
Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae încă erau gozari. Și ca toți gozarii aveau oamenii lor, care erau obligați a le vinde numai lor produsul de aur, ce-l puteau aduna.
Cînd s-a pus Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae sub poarta unde își făceau ei cumpărările de aur, cete-cete de buciumani îi ocoliră.
— Ați venit cam tîrziu, era cît p-aci să vindem aurul la alți gozari.
— Ei, și dacă-l vindeați, doară n-am fi avut bani de o păreche? zise Ionuț scurt.
Preoteasa cu Salvina cumpărară cîte toate și se duseră la ospătăria de la "Strugure", unde trăgeau ei totdeauna. Acolo intrară în șură pînă să vină și părintele să le bage în ospătărie, că nu se cade să intre muierile singure în ospătărie.
Cam pe la amiazi nimeri și părintele cu Ionuț la ospătărie. Amîndoi aveau cîte o trăistuță mai plină de globurele de aur, cum cumpărase în acea zi, de pe la băieși. Erau veseli că făcură cumpărări bune.
— Haidați înlăuntru, preoteasă, zise popa Nicolae intrînd înlăuntru. Și preoteasa își netezi părul în frunte, își potrivi crătința cea roșie și șorțul cel negru de mătase și plecă înainte, zicînd Salvinei:
— Hai și tu înlăuntru să mîncăm și să ne vedem de cale.
— Eu rămîn la tîrgaș.
— Dar hai, că nu ți s-a întîmpla nimic.
— Nu merg, nu se cuvine unei fete să intre în ospătărie.
— Dar doară nu intri singură, vei fi cu mine și cu părintele la o masă.
— Te rog, maică preoteasă, lasă-mă în pace, nu intru.
— Dar ce vei mînca aci?
— Mi-am luat merinde.
Într-aceea se ivi și Ionuț pe treptele ospătăriei.
— Dar haidați odată soră, că se răcesc bucatele.
— Eu merg, dar iată Salvina nu vrea să intre înlăuntru.
— Hai, Salvină.
— Nu merg, Ionuț, nu pot lăsa tîrgașul singur într-atîta potop de om și nici nu se cade să meargă o fată în ospătărie.
Atunci Ionuț coborî pînă în șură și zise preotesei să intre numai înlăuntru, apoi apropiindu-se de Salvina îi luă amîndouă mîinile în ale sale și îi zise:
— Tu, Salvină, spune-mi tu de ce nu vrei să vii, unde știi că sînt și eu? Hai cu mine în ospătărie!
— Nu merg, Ionuț, nu pot merge.
— Tu, Salvină, dar nu te-ai gîndit la ceea ce ți-am spus eu ieri? Ori doară cugeți că-i glumă?
— Nu cuget nimic. Dar la vorbele cele de ieri numai atîta-ți pot spune: Deocamdată nu-ți pot da nici un răspuns, dar se poate că de-i scris de la cel de sus și de nu glumești dumneata, atunci se poate împlini ceea ce ai zis. Cu un om ca dumneata, de-a fi scrisă și împărțită, nu zic ba, dar cu altul pe sub soare, ba.
— Atunci hai înlăuntru.
— Nu, nici decît nu. Intră și-ți petrece și mă lasă în bună pace.
Și o lăsă Ionuț în bună pace. Astă dată nu era așa de necăjit pe ea. Ba era chiar voios, că-i dăduse o leacă de nădejde.
— Nu aduci pe Salvina? întrebă părintele, după ce intră Ionuț înlăuntru.
— Nu vrea să vină, zice că la fete nu li se cade să intre în ospătărie.
— Mă cumnate, luă părintele vorba, mă, Salvina asta e o fată aleasă, trebuie că-i din oameni tare aleși. Purtarea ei, vorbele ei, toate, toate o spun a fi dintr-o casă tare cu socoteală. Nu face nimic că nu vine, că vezi tu, în birt multe se mai vorbesc și sărate și nesărate, nu-i bine să mai audă fetele cîte toate.
— Așa zic și eu, adause Ionuț.
Mult se gîndise Salvina și de multă vreme la Ionuț, tare i-ar fi plăcut de el: vedea ea bine gîndurile lui, dar nu cuteza a-i spune că-i place de el, fiindcă atunci, deodată cu cununia trebuia să spună și a cui e, și de unde e? Și se temea, că dacă Ionuț va auzi că ea-i fata unui rob, care zace în temniță pentru omor, și-a schimba planul și ea va rămîne fată hulită. Dar acum își luă inima în dinți și-și zise: de mă mai vrea, io-i spune din fir în păr tot lucrul cum stă, și dacă va ști el cine-s și de unde sînt, și dacă tot nu s-a lăsa de mine, atunci voi ști că de bună seamă-i sînt dragă și mă mărit după el; dacă însă și-a schimba planul, mă urc în vîrful Detunatei și mă dau cu capul în jos de acolo, să n-aud că-mi zice cineva fată de rob.
Așa se gîndea Salvina stînd singură în șură lîngă cei 4 cai ce mîncau otavă.
Cum sta ea așa, numai văzu că intră la ea un moț de pe Albac și o întreabă ai cui sînt caii și nu cumva armăsarul este al lui Ionuț Dandea din Bucium?
— E al lui, răspunse Salvina.
— Fii bună, cheamă-l o leacă afară.
— E înlăuntru, cheamă-l de vrei, că eu stau aci la tîrgaș.
Și străinul nu mai zise nimic, ci înaintă spre treptele ospătăriei. Acolo se întîlni chiar cu Ionuț, care cobora cu un tănier de lemn pe care era un pui întreg fript și o strugea de pîine albă. Le ducea la Salvina în șură.
— Pe tine te caut, Ionuț.
— Așa! să trăiești, bade Nicolae! Hai colo în șură și-mi spune cum mai stăm?
— Da căzi acolo e o fată.
— Nu-i nimic, hai numai acolo. Ei îi duc de mîncare. Pentru ea îmi poți spune.
Și Ionuț puse mîna pe după capul lui Horia – că el era badea Nicolae – și intrară în șură, dădură Salvinei tănierul de mîncare și se așezară la vorbă.
— Așa, bade Nicolae, și zi ai venit. Cum ai umblat la Viena?
— Bine și nu prea. Mi-a spus împăratul că dreptățile noastre sînt ieșite de la împărăție, dar că domnii nu vor să ni le deie.
— Atunci ce-i de făcut?
— O să merg cu badea George Crișan, cu deputatul vostru la Sibiu. Și de nu putem scoate drepturile de la guvern, atunci mergem iar la Viena pe capul împăratului.
— Și dacă nu-ți folosi nimic?
— Atunci răscol țara toată și nici piatră pe piatră din curțile domnești n-a mai rămînea.
— Dar acum ce-i de făcut?
— Să mai dați ceva bani de cheltuială să putem merge la Sibiu și de acolo iarăși la Viena, de nu putem isprăvi nimic în Sibiu.
— Uite, bade Nicolae, eu dau bani pentru Bucium, că știu că i-oi putea eu scoate de la oamenii noștri; da Abrudul și Cărpinișul datu-și-a partea?
— George scoate azi de la abrudeni, ieri a scos de la cărpinișeni și m-a trimis să mă întîlnesc cu tine să dai partea buciumanilor. Satele mele: Vidra, Cîmpenii, Bistra, Albacul, Săcătura, Scărișoara și Ponorelul mi-au dat partea lor. Acum numai buciumanii și abrudenii să dea partea lor și să ne gătim de cale.
— Dumnezeu vă ajute!
Cu aceste vorbe scoase Ionuț Dandea o pungă de piele și numără lui Horia 30 de galbeni, cîte 5 galbeni pentru fiecare din cele 6 biserici ale Buciumului.
Salvina auzise toată vorbirea. Și parcă era mai veselă după plecarea străinului și întrebă pe Ionuț:
— Și zi, ăsta-i Horia?
— Asta.
— Voinic om!
— Numai de i-ar ajuta Dumnezeu în calea ce a început!
— Hai, Salvină, la baie.
— Ce-ai visat, Salvină?
— Norocoși vom fi, Salvină? Aflăm aur mult, Salvină?
Iar ea le răspundea liniștită ca o muiere în vîrstă. Mulți tineri cercase a întinde vorbă mai lungă cu Salvina dar nu avură cu cine; vorbă le da, dar vorbă scurtă și rece, cît ei trebuia să-și vadă de cale.
Și vorbeau și tinerii mult între ei pe la cele băi despre fetele din sat. Și cînd era vorba la numărate, aflau că mai frumoasă ca toate e Salvina popii, că acum așa-i ziceau, fiindcă era servitoare la popa.
Pe atunci nu era ca acum; nu se mai pomenea zestre la fete, și de aceea pe fete nu le mărita pe atunci zestrea, ci vrednicia. Care fată era frumoasă și harnică, avea pețitori cîte degete la mîni.
Așa fiind lucrul nu e nici o mirare, că mulți tineri buciumani se gîndeau la Salvina popii, dar ea nu se gîndea la nime, decît numai la necazul ei, pe care la suflet de om nu-l spunea.
Era pe acele vremi în Bucium-Montari un holtei cam tomnatic, Ionuț Dandea, care era fala Buciumului, om isteț și bogat. Avea parte la băile cele mai bune de prin Vulcoiu și de pe la Roșia. Era chiar director la cîteva băi de aur și umbla călare de la o baie la baie inspecționînd lucrarea. Cînd îl vedeai călare pe un armăsar negru ca peana corbului, iar el tot în haine albe de haba, cu călțuni cu pinteni mari de argint curat, cu o pălăriuță neagră de mătasă, pe care șerpuia jur împrejur șinorul de aur, ca degetul de gros, gîndeai că vezi un împărat din vremile cele bătrîne, mai bune. Părul lui galben și mare și-l purta împletit, după obiceiul de atunci al ținutului și coada slobozită pe spate, pe sub mînecar. În zile bune el era sfătuitorul buciumanilor, dimpreună cu popa Niculae; în zile rele el singur era căpitanul lor. Avea arme ca un magnat și avere ca un prinț. La multe fete din munții Abrudului le lăsa gura apă după el, dar el parcă n-avea gîndurile însuratului. Cu toate fetele își petrecea, pe toate le omenea cu vin și cu turtă dulce, dar nici pe una nu o pețea.
El era frate cu preoteasa popii Niculae. Pe aci umbla el mai mult, numai cît nu locuia aci, ci în casa lui rămasă de tată-său, care era chiar lîngă ierugă, unde-și avea și șteampurile, două părechi de șteampuri și argați și agonisită multă. Casa lui era despărțită de-a cumnatu-său, de a popii, numai prin lunca petrecerilor, care de asemenea era proprietatea lui. De la casa lui și pînă la a popii trece peste o luncă o cărărușă, bătută mai numai de pașii lui, că alții nu prea aveau voie să o calce cu deosebire vara, cînd lunca-i un covor verde smălțuit de cele mai frumoase flori. Drumul duce cotindu-se pe lîngă lunca de la biserică în jos tot pe alvia văii, iar pînă la casa lui duce o zăhată, chiar de la biserică pe lîngă partea din sus a luncii. Zăhata-i tinoasă mai în toată vremea, deci Ionuț numai cînd mergea cu carul ori călare mergea pe ea; mai mult umbla pe cărărușa din luncă. Și era tare bătucită cărărușa, mai ales de o vreme încoace. El da ce da și răsare la popa că doar sînt cumnați. Și de cîte ori merge la popa, totdeauna vede pe Salvina și totdeauna i se pare mai frumoasă ca de altădată; totdeauna o vede mai harnică și mai vrednică. Nici nu intra nici ieșea Ionuț vreodată de la popa să nu zică ceva către Salvina. Iar ea-i răspundea atît de așezat, ca și cînd ar fi avut de vorbit cu un preot bătrîn, nu cu un june de însurat.
Mult se ciudea el de purtarea Salvinei și mult se mira de ea; dar cu atît mai mult o iubea.
Vorbise Ionuț de multe ori cu soru-sa, cu preoteasa și cu cumnatu-său cu popa, despre Salvina. Le spusese verde că lui îi place fata și că, de-i vorba de însurat, el mai bucuros decît cu orice fată, cu ea s-ar însura. Dar îi era năcaz că ea nu avea vorbe de dragoste nici pentru el, nici pentru altul. Asta îl cătrănea pe Ionuț, dar cu atîta-i era mai dragă.
El își zicea așa: Salvina-i fată scumpă la vorbă și la năvaruri; cu ea aș fi cu muiere credincioasă, că nu mi-ar face inimă rea rîzînd și glumind cu toată lumea. Și aș avea o muiere ca o doamnă, frumoasă, harnică, așezată,... trebuie să fie a mea, ori...
Cu astfel de vorbe mergea el mai în toată ziua la popa. Și cum o vedea pe ea mai întîi, cînd intra în ogradă, îi da bună-vremea și o întreba una alta:
— Ce mai faci, Salvină?
— Bine, baci Ionuț, mulțumesc de întrebare.
— Da ce-ai visat astă-noapte, Salvină?
— Eu nu visez, că dorm ca butucul dacă pun capul jos.
— Nu-i modru să nu visezi! Dar luni mergi la Abrud?
— De m-a trimite părintele după ceva, caută să merg, că cine-i slugă nu-i stăpîn.
— Da, tu Salvină, oarecum ar fi să lași tu slujitul și să te faci stăpînă, să te măriți, vezi, după vreun om potrivit?
— Lasă-mă, baci Ionuț, nu mă mai necăji cu vorbe de măritat. Îmi pare bine că mi-a dat Dumnezeu stăpîni buni, nu-mi mai zburdă mintea pe la măritiș.
— Așa, așa, Salvină, dar vezi tu, cînd ți s-ar ivi un om ca oamenii, colea, cum ești și tu, totuși...
— Niciodată, Ionuț, niciodată!
"Hm! își gîndea Ionuț, ori se face a nu pricepe că-i bat șeaua, ori în adevăr nu pricepe!"
Apoi iar o agrăia:
— Tu, Salvină, Duminecă-i joc la Detunata, așa că și tu mergi?
— Ba eu nu!
— Și, zi, nu?
— Nu, nicidecît!
După aceste vorbe Ionuț merse acasă îngîndurat. O dau ăluialalt! își gîndea el, dar ce să-mi sfarm eu capul cu ea? Doar mai sînt ele fete!
Dar nu mult îl stăpîni acest gînd, că pierea de dragul Salvinei. Cu cît ea era mai rece și mai nepăsătoare, cu atîta-i era mai dragă. Vedea el bine că cu alți feciori nici atîtea vorbe nu schimbă Salvina, cît cu el; cunoștea bine, că de nime nu-i e, dar se gîndea: Doară, de-i ea mai mult decît alte fete, și eu sînt mai mult decît alți ficiori! Bine că ea-i frumoasă și harnică și cuminte, dar eu încă sînt doar fruntea buciumanilor! Cu mine nu-i va fi rușine nicăiri! Că popa, că-i popă, și i-a părut bine că merge soru-mea după el, dar ea, că-i numai slujnică la popa, să nu fie făloasă că vreau să o iau eu! De bună seamă se teme că glumesc, de aceea nu-mi dă vorbe mai cu nădejde.
Veni dumineca. Lume multă suia la Detunata, parte călări, parte pe jos. Muzicanții erau acolo sus, îi duseră roșienii, pe de ceea parte a Detunatei. Ziua era frumoasă, nici umbră de nor cît de mic nu se vedea pe cer.
Ionuț plecă și el la Detunata. El călare pe armăsarul său se opri mai întîi în curtea popii și zuruind pintenii lui cei de argint, chemă pe popa și pe preoteasă să suie și ei la "Piatră".
— Sîntem gata, zise preoteasa, numai să scoată Salvina caii.
— Dar ea nu vine?
— De unde să vină?! Parcă-i sălbatică așa se teme de oameni. În zadar am zis și eu și popa să vină, că nu vrea. Zice că nu de aceea s-a băgat slujnică să umble pe la petreceri, ci să lucre și să asculte. Nu o putem face să iasă undeva, mai mult decît pînă la biserică, pentru cît bine-i în lume. În sărbători, după ce și-a gătat lucrul, se pune într-un ungheț și-și scoate din sîn o cărticică, de-i zic Paraclis, și cetește ca un popă. De multe ori mi-a cetit și mie seara din Paraclis. I-a căutat popa cartea și a cetit și el din ea, că-i plină de rugăciuni frumoase. Cu aceea-și petrece, de altă petrecere nu vre să audă.
— Și, zi, știe Salvina și carte?
— Știe ca orice popă!
Într-aceea ieși și Salvina din grajd cu doi cai întărnițați, dar gîndeai că nu iese din grajd, atît era de curată la haine. Ionuț își mușcă buza de jos cînd o văzu, și în loc de bună ziua zise zîmbind:
— D-apoi ție nu-ți scoți un cal, Salvină, tu vrei să vii pe jos la "Piatră"?
— Eu nu vreau nicicum.
— Dar de ce nu?
— Trebuie să rămînă cineva și acasă.
— Va rămîne sora, preoteasa.
— Da cum să nu? Să-și petreacă slujnica și stăpîna să steie să păzească casa!?
— Fără glumă, hai că te las pe armăsarul meu, el ne duce pe amîndoi și de am mai fi, pe cît sîntem de grei.
— Nu merg, mulțumesc.
— Și, zi, nu vrei nici decît?
— Nu pot.
— Atunci, sănătate bună!
Și dete Ionuț pinteni calului și o luă pe culmea dealului în sus, iar după el preoteasa și în urmă popa. Niciunul nu zise nici o vorbă pînă ce au ajuns poalele Detunatei. Acolo era lume multă adunată; unii jucau, alții beau și mîncau; la cîteva focuri se frigeau miei și se făcea balmoș, unii erau în vîrful Detunatei și de acolo priveau cu ochi de vultur în toate părțile. Toți erau veseli, că – după o săptămînă petrecută singuri sub pămînt, acum sînt la aer, sub cerul sfînt al lui Dumnezeu sfîntul, lîngă muierile lor, lîngă drăguțele lor. Numai Ionuț, voinicul Ionuț, el, fala buciumanilor, era ca plouat, nu făcea pic de voie bună, îi lipsea ceva. De cum sosi Ionuț cu popa și cu preoteasa, toți se ridicară și strigară vivat! și "Glük auf!" după datina băiașilor, toți le închinară, toți, care de care-i poftiră la mesele lor, întinse pe iarbă verde, printre brazi.
Veselia era mare. Jucau și beau și mîncau și cîntau și chiuiau de răsuna Detunata și le ducea răsunetul pînă departe. O dată Ionuț se ridică, ia pușca lui cea cu cremene, care o purta pururea cu el, o umplu și zise către bărbați:
— Fraților! haideți să dăm o leacă la țîntă, că nu-i bine să lăsăm meșteșugul băieșitului, dar al pușcatului încă nu trebuie dat de tot uitării. Te miri de ce ne-a fi bun. Se mai abat pe la noi și fiare sălbatice cu 4 picioare, dar și fiare mai spurcate de cele cu 2 picioare. Trebuie să ne știm apăra. Cine mai are vreo pușcă, aici, să vină încoace!
Și în scurtă vreme se înșirară peste 100 de buciumani voinici, toți cu cioareci albi de habă și cu călțuni cu pinteni de argint, toți cu șarpare de curea, toți cu cămăși albe ca omătul și împiestrițate pe la pumnași și pe la guler cu mătasă neagră, toți cu chicele împletite și pe cap cu pălării mici de mătasă neagră și pe ele șinoare de aur ca degetul de groase, toți rași pe barbă și cu mustețele tunse. Ai fi jurat că-i o armadie din povești, iar Ionuț în fruntea lor ca un împărat. Muierile, cînd îl privea cu ochii lor cei schinteietori, gîndeai că voi să-i soarbă, nu altceva.
— Guriți-vă careva colo în bradul acela, zise Ionuț, legați bine un cilindru gol și apoi haidați jos.
Un cilindru gol de glaje fu legat în vîrful unui brad chiar de crucea lui.
— Acum haidați să numărăm 200 de pași voinicești de la brad spre dreapta, acolo să ne punem în glidă.
Porunca fu împlinită.
— Acum cel de la aripa stîngă să fie gata de pușcat: unu, doi, trei!
Cînd zise Ionuț "trei", cel de la aripa stîngă țînti spre cilindrul din brad și-l șterse de se auzi; dar numaidecît îl netezi, nu se sparse.
— Acum celalalt: unu, doi, trei!
Glonțul acestuia nimeri cilindrul atît de bine, de tot ferferiță se duse; rămase numai gîrliciul legat cu ață de cetina bradului.
— Bravo! zise Ionuț, acum să văd eu cine mi-a lua gîrliciul cilindrului, vădu-vă grași să vă văd!
— Unu, doi, trei!
— N-ai nimerit!
— Altul: unu, doi, trei!
— Nici tu n-ai nimerit!
Și tot așa comanda pînă era pic de apă, toți se părîndară și mai veniră la rînd și bărbați care nu avură puștile la ei și pușcară cu puștile ortacilor, dar pace! gîndeai că gîrliciul acel de glaje e fermecat, că nu se mai dedea dus de unde era legat. Acum toată crenguța era pălită și despoiată de ace cum o fripseră gloanțele, și gîrliciul tot acolo sta.
Atunci Ionuț luă pușca la ochi și zise cătră unul:
— Comandează tu, Aviroane!
Și omul cu numele Aviron numără:
— Una, două, trei! Și cînd zise trei: paf! și gîrliciul zbură cu creangă cu tot.
Toată mulțimea striga un vivat și Glük auf, să trăiască Ionuț. Iar muierile mai adauseră: Și să-i dee Dumnezeu o găzdoaie vrednică.
— Așa, ortacilor, grăi Ionuț, să ne mai gîndim din cînd în cînd și la vremi grele, să ne deprindem la arme, de va veni vreun dușman să nu ne înholbăm la el cu mîinile în sîn și să ne bocim ca babele, ci să-l primim cu găluște.
Așa se ospătară toată ziulica, în mîncări și în beuturi și în jocuri și în pușcarea la țîntă, iar cînd se apropia seara porniră toți spre casă în sunetul muzicii. Caii îi duceau acum de dologi, că cine se cobora călare?
Ionuț merse cu soru-sa și cu cumnatu-său ață la ei, adecă la părintele, unde-i aștepta Salvina cu cina gata și cu toate în bună rînduială.
— Ce-i nou pe acasă? întrebă preoteasa.
— Bine, cum ne-ai lăsat, răspunse Salvina luînd caii și ducîndu-i la grajd. Cînd ieși din grajd cum legase caii, zise Ionuț:
— N-ai de-a-ndemînă vreun argat să ducă și calul meu acasă, că eu mai petrec o leacă la sora?
— L-oi duce eu, că toți sînt împrăștiați.
Și luă Salvina calul lui Ionuț și-l duse la el acasă de-l dete în grija argaților; într-o minută fu îndărăt să vadă ce porunci i-a da stăpîna.
Ionuț cu popa și cu preoteasa erau în pridvor și povesteau chiar despre ea.
— Trebuie să fie a mea, zise Ionuț, ori mai multe nu-s.
— S-ar potrivi bine cu tine, cumnate, adause popa, numai știe-o nătăria ce i așa de nu știu cum. Mă, e bună, e harnică, e credincioasă și frumoasă, dar așa-i de nu știu cum, deși eu că-i sînt stăpîn, parcă mă sfiesc să prind multă vorbă cu ea. N-ar scoate ea din gura ei vorbă fără folos, da s-o pui pe cărbuni. Cu mine vorbe multe nu întinde, voioasă nime nu o vede, dar nici năcăjită, ea-i tot într-o formă, tot ea. Lucră și tace și tace și lucră. Încă de cînd e la noi în casă, nime nici o poruncă nu i-a dat, nime nici o vină nu i-a băgat, că n-a avut de ce.
Salvina sosi, popa o trimise să aducă o oală de vin din pivniță și o ulcică curată.
Îndată se întoarse cu o oală ca de 4 cupe și cu o ulcică de Iara, roșie, nesmălțuită, și le puse pe masă.
— Începe tu, Salvină, rîndul, să nu ne fi adus ceva otravă, zise popa rîzînd.
Și băgă Salvina ulcica-n oală și o umplu și închină:
— Să vă deie Dumnezeu bine sănătate, duse ulcica la buze și o puse iar pe masă.
— Dar ce, nu bei? întrebară toți cu o gură.
— Știți bine că în veci nu gust beutură, afară de apă.
— Dar bea o leacă.
— Nu pot!
— Dar numai o lecuță, că-i bun.
— Bun, dar vă mulțumescu, că eu nu beau.
Și cu aceste vorbe se duse de pe pridvor.
Ionuț privi mult după ea și rămase îngîndurat.
* * *
La săptămîna era joc în luncă, numai peste drum de la popa.
— Hai și tu Salvină în luncă, zise proteasa, colea după amiazi, cînd începea a se aduna lumea.
— Eu rămîn unde-s, maică proteasă.
— Dar hai, îți zic, ce-i sta tot închisă ca babele, doară-i vară și frumos, ne-om sătura la iarnă de stat tot închiși în casă, ca de frica tătarilor.
— Nu merg.
— Noa, cu asta gătai...
— Salvină, zise popa intrînd de afară, vino cu noi în luncă, închide ușa și adă cheia încoace.
— Nu merg, părinte, eu stau aci în pridvor, se vede jocul destul de bine și de aci.
— Dar aci cum vei juca singură, hai colo unde-s cei mulți.
— Nu merg, părinte, mulțumesc.
— Dar de ce să nu mergi? Ești tînără, frumoasă, chiar în vîrsta petrecerilor. Hai cu noi, nu te mai fasoli atîta.
— Nu merg părinte, de bună samă.
— Noa-i bine! Cu asta gătai.
— Eu o gătai înaintea dumitale, adause preoteasa.
— Apoi mergem dară noi, adause popa, că asta se teme de oameni, ar sta tot ca ursu-n bîrlog.
Hora era frumoasă, lume multă, veselă, toți jucau, toți își petreceau, numai Salvina sta singură în pridvor îngîndurată. Sunetul muzicii îl auzea, pe cei ce-și petreceau îi vedea și i se ducea inima să meargă și ea, dar își călca pe inimă și-și zicea:
"Nu se poate, nu se cuvine; eu să-mi petrec? Și mama-i în groapă din pricina mea, iar tata zace în temniță tot din acea pricină? Nu se cade, nu merg!"
Cum sta așa îngîndurată, numai vede că se deschide portița și un june zdravăn intră în curte. Era Ionuț.
— Ce faci, Salvină?
— Șed și mă uit și eu la horă.
— Dar vino și tu acolo, hai să jucăm amîndoi un joc.
— Mulțumesc, Ionuț, joacă sănătos că eu nu pot merge.
— Dar de ce nu poți? Sora-ți dă voie, eu te chem; doară ți-e rușine cu mine?
— Nu mi-e rușine, Ionuț, cum să-mi fie; dar nu pot, nu se cade... De-ai ști, ce nu știi, nu m-ai chema... Du-te cu bine și joacă cu cele ce scapără după joc.
— Dar, Salvină, aș avea să-ți spun ceva. Uite, sîntem numai amîndoi, tu în pridvor sus, eu jos sub pridvor; tu, ian să te gîndești, eu am gînduri bune cu tine, vreau să te fac găzdoaia mea. Ce zici la asta?
— Hei, Ionuț, zic că nu se poate. De ai ști tu ce nu știi, de bună seamă că n-ai umbla pe aici cu gînduri și cu vorbe de acestea. Eu sînt bună cum sînt, sînt mulțumită cum sînt, iar altcum nu.
— Dar de ce nu, fată? Spune-mi, să te pricep.
— Nu ți-a folosi nimica, și de ți-oi spune. Mai bine-mi dă bună pace. Caută una de starea ta, pe care să o știi de unde-i și a cui e.
— Dar eu te vreau numai pe tine.
— Nu se poate, Ionuț, de bună seamă nu. Fii bun du-te și-ți petrece și pe mine mă lasă în bună pace.
— Apoi dară sănătate bună!
Cu aceste vorbe ieși Ionuț supărat din curtea preotului și năcăjit cum era, trase o dușcă de vin și intră în horă, cu gîndul în veci să nu mai vorbească cu Salvina.
— Ce? își gîndea el, o calică, o sărăntoacă, o slujnicoaie, să nu vrea să vină după mine, pe cînd oricare fată din munții noștri s-ar ține făloasă și ar da prescuri să o cer de muiere. O dau în hantătar, că mai sînt ele fete.
Cu gîndul acesta juca Ionuț în butul Salvinei, toată ziua, juca și bea de seara era șumen cum se cade.
Mult nu putu să doarmă, că avu fierbințeli mari și de vin și de joc. Se trezi cu o durere zdravănă de cap, dar era el deprins cu astfel de dureri. Se ridică, aprinse lumina, trase o dușcă de vinars de prune care-l răcori și-l făcu de tresări odată din toate vinele, apoi se puse iar pe pat. Dar somnul nu-l mai cuprinse curînd și pînă să mai poată adormi, îi zburau gîndurile pe la toate fetele din munți. Le luă pe rînd și se întreba pe care să o pețească, pe care să o ieie de nevastă, că vedea el bine că și cît a stat neînsurat n-a stat bine. Părîndatu-și-a în cap pe toate, dar pace, niciuna nu-i plăcea ca Salvina. Dar Salvina nu vrea să audă de măritat. Asta îi făcea mare necaz. Nu putea el pricepe cum o fată săracă, o servitoare, nu se ține mîndră, că o cere un ficior ca el? Se teme doară? O fi avînd vreun nărav rău? I-a spus cineva vreo vorbă rea despre el? Ori ce poate fi pricina?
Deabia în zori de zi mai ațipi o leacă, dar numai puțin, că odată cu ziua cumnatu-său, popa Niculae, îl trezi:
— Scoală, Ionuț, c-ai zis că vii la Abrud. Sus, să mergem pe răcoare.
— Mă scol, cumnate; iată sînt sculat. Dar singur vii?
— D-apoi singur, adică cu tine și cu vreun argat.
— Cumnate, ia pe Salvina cu tine.
— Bine. Iată o iau, tu vezi numai de te îmbracă repede și vino să prînzim împreună.
* * *
— Preoteasă, zise popa dacă ajunse acasă, gată-te și vină și tu la Abrud și va veni și Salvina. Am spus la argat să gate 3 cai, dar purtați-vă de grabă cu prînzul, nu mocoșiți trei săptămîni, că mie mi-e foame. Iar tu Salvină vezi de te gată cum știi tu mai frumos și nu-mi fi dosnică prin tîrg să mă faci de rușine.
— Dar oare n-aș putea eu rămîne acasă, părinte?
— Ba tu ai putea, dar cît tîrgaș am de tîrguit poftire-ai, să-l port tot eu în desagi și preoteasa? Vezi tu cîte ne trebuie. Gată-te și hai, nu mai face atîtea marafeturi ca ieri, c-apoi mă supăr.
Peste un ceas de vreme mergeau ca pe răpușie pe caii cei mici, preoteasa și Salvina printre alte muieri, care toate mergeau și ele călare la tîrg la Abrud, iar mai înainte, într-o ceată de bărbați călări mergea Ionuț, călare pe armăsarul lui cel negru și popa Nicolae, pe iapa lui cea sură. Îți era mai mare dragul a privi la cetele de muieri și de bărbați, ce mergeau la tîrg călare. Toți erau îmbrăcați sărbătorește, toți cu cîte o pereche de desagi plini de otavă dindărătul lor în tarniță, toți cu scărițe de lemn, numai popa Nicolae avea de fier, iar Ionuț chiar de aramă galbenă, ca aurul. Pe mulți călușei se vedeau chiar cîte doi călăreți: o muiere și un copil, ori un bărbat și o copilă. Cel mai tînăr ședea de regulă dindărătul celui bătrîn în șa.
Cînd ajunseră, tîrgul era plin. Drumul era îndesuit de care de ale moților, care zbierau ca din gură de șarpe: Mișcați din drum, mă, intre smerii-n voi, că nu-i drumul numa-a vost!
Cete, cete năvăleau în toate părțile, unii spre piața de bucate, alții spre prăvălii, iar cei mai mulți spre porțile, unde erau adunați gozarii. Aceștia stau cu scafele lor cele mici, cît găocile de ou și cumpărau aur de la băiași. Că băiașii mai săraci, cei cu părți de băi puține și mai puțin roditoare, nu puteau aduna pe săptămînă cîte un font doi de aur, ca să li se plătească calea pînă la Zlatna ori la Bălgrad. Ei își vindeau puținelul lor la băiași mai avuți, care, fiindcă se îndeletniceau nu numai cu producerea aurului, ci și cu cumpărarea și vînzarea lui, se numeau gozari, pe cum se numesc pînă în ziua de azi. Ei adună puținelul celor săraci și cînd au doi ori mai mulți fonți, îl duc de-a dreptul la topitoare. Și au cîștiguri frumoase după întreprinderea lor, că de la fiecare gram de aur dacă le rămîne numai 1-2 cr., cumpărînd în fiecare săptămînă 3-4 mii de grami, au 3-4 mii de cr. Așa a fost de cîndu-i lumea, apele cele mici tot în cele mari se varsă.
Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae încă erau gozari. Și ca toți gozarii aveau oamenii lor, care erau obligați a le vinde numai lor produsul de aur, ce-l puteau aduna.
Cînd s-a pus Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae sub poarta unde își făceau ei cumpărările de aur, cete-cete de buciumani îi ocoliră.
— Ați venit cam tîrziu, era cît p-aci să vindem aurul la alți gozari.
— Ei, și dacă-l vindeați, doară n-am fi avut bani de o păreche? zise Ionuț scurt.
Preoteasa cu Salvina cumpărară cîte toate și se duseră la ospătăria de la "Strugure", unde trăgeau ei totdeauna. Acolo intrară în șură pînă să vină și părintele să le bage în ospătărie, că nu se cade să intre muierile singure în ospătărie.
Cam pe la amiazi nimeri și părintele cu Ionuț la ospătărie. Amîndoi aveau cîte o trăistuță mai plină de globurele de aur, cum cumpărase în acea zi, de pe la băieși. Erau veseli că făcură cumpărări bune.
— Haidați înlăuntru, preoteasă, zise popa Nicolae intrînd înlăuntru. Și preoteasa își netezi părul în frunte, își potrivi crătința cea roșie și șorțul cel negru de mătase și plecă înainte, zicînd Salvinei:
— Hai și tu înlăuntru să mîncăm și să ne vedem de cale.
— Eu rămîn la tîrgaș.
— Dar hai, că nu ți s-a întîmpla nimic.
— Nu merg, nu se cuvine unei fete să intre în ospătărie.
— Dar doară nu intri singură, vei fi cu mine și cu părintele la o masă.
— Te rog, maică preoteasă, lasă-mă în pace, nu intru.
— Dar ce vei mînca aci?
— Mi-am luat merinde.
Într-aceea se ivi și Ionuț pe treptele ospătăriei.
— Dar haidați odată soră, că se răcesc bucatele.
— Eu merg, dar iată Salvina nu vrea să intre înlăuntru.
— Hai, Salvină.
— Nu merg, Ionuț, nu pot lăsa tîrgașul singur într-atîta potop de om și nici nu se cade să meargă o fată în ospătărie.
Atunci Ionuț coborî pînă în șură și zise preotesei să intre numai înlăuntru, apoi apropiindu-se de Salvina îi luă amîndouă mîinile în ale sale și îi zise:
— Tu, Salvină, spune-mi tu de ce nu vrei să vii, unde știi că sînt și eu? Hai cu mine în ospătărie!
— Nu merg, Ionuț, nu pot merge.
— Tu, Salvină, dar nu te-ai gîndit la ceea ce ți-am spus eu ieri? Ori doară cugeți că-i glumă?
— Nu cuget nimic. Dar la vorbele cele de ieri numai atîta-ți pot spune: Deocamdată nu-ți pot da nici un răspuns, dar se poate că de-i scris de la cel de sus și de nu glumești dumneata, atunci se poate împlini ceea ce ai zis. Cu un om ca dumneata, de-a fi scrisă și împărțită, nu zic ba, dar cu altul pe sub soare, ba.
— Atunci hai înlăuntru.
— Nu, nici decît nu. Intră și-ți petrece și mă lasă în bună pace.
Și o lăsă Ionuț în bună pace. Astă dată nu era așa de necăjit pe ea. Ba era chiar voios, că-i dăduse o leacă de nădejde.
— Nu aduci pe Salvina? întrebă părintele, după ce intră Ionuț înlăuntru.
— Nu vrea să vină, zice că la fete nu li se cade să intre în ospătărie.
— Mă cumnate, luă părintele vorba, mă, Salvina asta e o fată aleasă, trebuie că-i din oameni tare aleși. Purtarea ei, vorbele ei, toate, toate o spun a fi dintr-o casă tare cu socoteală. Nu face nimic că nu vine, că vezi tu, în birt multe se mai vorbesc și sărate și nesărate, nu-i bine să mai audă fetele cîte toate.
— Așa zic și eu, adause Ionuț.
Mult se gîndise Salvina și de multă vreme la Ionuț, tare i-ar fi plăcut de el: vedea ea bine gîndurile lui, dar nu cuteza a-i spune că-i place de el, fiindcă atunci, deodată cu cununia trebuia să spună și a cui e, și de unde e? Și se temea, că dacă Ionuț va auzi că ea-i fata unui rob, care zace în temniță pentru omor, și-a schimba planul și ea va rămîne fată hulită. Dar acum își luă inima în dinți și-și zise: de mă mai vrea, io-i spune din fir în păr tot lucrul cum stă, și dacă va ști el cine-s și de unde sînt, și dacă tot nu s-a lăsa de mine, atunci voi ști că de bună seamă-i sînt dragă și mă mărit după el; dacă însă și-a schimba planul, mă urc în vîrful Detunatei și mă dau cu capul în jos de acolo, să n-aud că-mi zice cineva fată de rob.
Așa se gîndea Salvina stînd singură în șură lîngă cei 4 cai ce mîncau otavă.
Cum sta ea așa, numai văzu că intră la ea un moț de pe Albac și o întreabă ai cui sînt caii și nu cumva armăsarul este al lui Ionuț Dandea din Bucium?
— E al lui, răspunse Salvina.
— Fii bună, cheamă-l o leacă afară.
— E înlăuntru, cheamă-l de vrei, că eu stau aci la tîrgaș.
Și străinul nu mai zise nimic, ci înaintă spre treptele ospătăriei. Acolo se întîlni chiar cu Ionuț, care cobora cu un tănier de lemn pe care era un pui întreg fript și o strugea de pîine albă. Le ducea la Salvina în șură.
— Pe tine te caut, Ionuț.
— Așa! să trăiești, bade Nicolae! Hai colo în șură și-mi spune cum mai stăm?
— Da căzi acolo e o fată.
— Nu-i nimic, hai numai acolo. Ei îi duc de mîncare. Pentru ea îmi poți spune.
Și Ionuț puse mîna pe după capul lui Horia – că el era badea Nicolae – și intrară în șură, dădură Salvinei tănierul de mîncare și se așezară la vorbă.
— Așa, bade Nicolae, și zi ai venit. Cum ai umblat la Viena?
— Bine și nu prea. Mi-a spus împăratul că dreptățile noastre sînt ieșite de la împărăție, dar că domnii nu vor să ni le deie.
— Atunci ce-i de făcut?
— O să merg cu badea George Crișan, cu deputatul vostru la Sibiu. Și de nu putem scoate drepturile de la guvern, atunci mergem iar la Viena pe capul împăratului.
— Și dacă nu-ți folosi nimic?
— Atunci răscol țara toată și nici piatră pe piatră din curțile domnești n-a mai rămînea.
— Dar acum ce-i de făcut?
— Să mai dați ceva bani de cheltuială să putem merge la Sibiu și de acolo iarăși la Viena, de nu putem isprăvi nimic în Sibiu.
— Uite, bade Nicolae, eu dau bani pentru Bucium, că știu că i-oi putea eu scoate de la oamenii noștri; da Abrudul și Cărpinișul datu-și-a partea?
— George scoate azi de la abrudeni, ieri a scos de la cărpinișeni și m-a trimis să mă întîlnesc cu tine să dai partea buciumanilor. Satele mele: Vidra, Cîmpenii, Bistra, Albacul, Săcătura, Scărișoara și Ponorelul mi-au dat partea lor. Acum numai buciumanii și abrudenii să dea partea lor și să ne gătim de cale.
— Dumnezeu vă ajute!
Cu aceste vorbe scoase Ionuț Dandea o pungă de piele și numără lui Horia 30 de galbeni, cîte 5 galbeni pentru fiecare din cele 6 biserici ale Buciumului.
Salvina auzise toată vorbirea. Și parcă era mai veselă după plecarea străinului și întrebă pe Ionuț:
— Și zi, ăsta-i Horia?
— Asta.
— Voinic om!
— Numai de i-ar ajuta Dumnezeu în calea ce a început!
Salvina - Capitolul 01
Salvina - Capitolul 02
Salvina - Capitolul 03
Salvina - Capitolul 04
Salvina - Capitolul 05
Salvina - Capitolul 06
Aceasta pagina a fost accesata de 593 ori.