Autori > Mihail Sebastian

Accidentul - Capitolul 17

17.

Noaptea de Anul Nou se sarbatorea pe munte cu focuri și chiote. De la Turing-Club și de la cabana Sașilor, veneau prin pădure strigăte, pe care numai vântul le acoperea cu vâjâitul lui metalic. Viscolise toată ziua, dar mai târziu vremea se domolise. O ceață grea, densă cădea liniștitoare peste brazi și pietre.

În vârful muntelui se aprinsese, de cum se făcuse seara, un foc uriaș, care chema în jurul lui oamenii de la cele două cabane. Se vedeau urcând cu torțe de rășină în mână și li se auzeau; de departe vocile și râsetele. Când ajungeau sus, deveneau dintr-o dată tăcuți și se apropiau de foc, cu fețe serioase, grave.

— Dacă n-ar fi ceață s-ar vedea focul de pe Piatra Mare, spuse cineva.

Oriunde era o cabană, se aprindea în seara aceasta un foc, și oameni tăcuți se strângeau în jurul lui, în ultimele ceasuri ale anului. Ardeau pe toate crestele din Bucegi focuri mari ca niște semnale, care se caută unele pe altele în noapte, dar ceața le acoperea pe toate.

— Ești și tu ca focul de pe Piatra Mare. Paul. Știu bine că ești undeva în ceață, dar nu te văd.

— De ce spui asta. Nora? Nu sunt lângă tine? Nu suntem împreună?

— Împreună, și totuși singuri.

— Toți suntem singuri, Nora. Uită-te bine la toți câți suntem aici și spune dacă e cineva care nu e singur.

Nu erau în lumina acelor flăcări de seară decât oameni triști, figuri grave, priviri care se întâlneau fără să se vadă. Pe toate fețele plutea aceeași expresie de atenție oprită în loc și întoarsă înapoi, ca într-o apă fără fund.

Focul îi făcea pe toți gânditori. Erau butuci imenși de fag, arși până la jăratec, dar rămași întregi, incandescenți.

Mereu se aruncau crengi, care înăbușeau în primul moment focul, dar flăcările izbucneau puternic, cu un zgomot de incendiu. Brazi mici și jnepeni deveneau într-o clipă luminoși, arzători, feerici, ca niște plante fosforescente. Scântei repezi zburau cu un zgomot mărunt de ploaie metalică, și pe urmă totul se topea în același jar luminos ca o lavă de aur.

Paul se oprise la câțiva pași de foc, ca și cum n-ar fi îndrăznit să se apropie mai mult. Își scoase chipiul cu un gest intimidat și rămase tot timpul descoperit.

— E timpul să mergem, zise Nora.

— Încă nu, se împotrivi el.

Nu se putea rupe de acolo. I se părea că focul acela, ca să ardă, avea nevoie de ei. I se părea că, fără oameni în jurul lui, se va stinge.

Gunther îi aștepta la cabană cu nerăbdare. În cele trei zile câte trecuseră de la plecarea bătrânului Grodeck, fusese bolnav. În seara aceasta cobora pentru prima oară din camera lui.

— Mai ai febră?

— Astă-seară nu. Nu vreau să am febră de Anul Nou.

Era încă foarte palid, dar ochii își recăpătau lumina lor dinainte.

— Vă place ce am făcut în lipsa voastră?

Casa era decorată cu ghirlande colorate de hârtie. Gunther era foarte mândru de opera lui. Pe un carton mare, alb, scrisese ca în filmele americane, cu litere frumoase de tipar: Happy New Year 24 1935.

— Dacă am avea șampanie și muzică ar fi un reveillon adevărat, spuse el cu părere de rău.

— Nu avem șampanie, dar avem vin. Cât despre muzică, dacă stăm liniștiți, se aude foarte bine de la Turing.

Se auzea într-adevăr uneori un cântec depărtat de acordeon, pe care pe urmă îl acoperea pădurea cu vuietul ei de noapte.

Nora părăsise pentru prima oară costumul ei de schi. Avea în rucsac o rochie de stofă neagră, simplă ca o rochie de lucru, pe care n-o îmbrăcase până acum, fiindcă la cabană se simțea mai bine în tunică și pantaloni lungi. Îi plăcea să umble cu bocanci și i se părea că pasul ei greu îi dă mai multă siguranță între cei trei bărbați.

Dar astă-seară bocancii o oboseau, și tunica era prea grea. Ciorapii groși de lână o zgâriau. Îi scoase ca după un marș lung și pe urmă după atâtea zile de îmbrăcăminte aspră, își trase ciorapii de mătase, singura pereche pe care o adusese cu ea de la București, și simți răceala lor pe picioare, ca o mângâiere.

"Am fost prea multă vreme băiat", gândi Nora privindu-se în oglindă. De când purta costumul de schi, se pieptăna cu părul ridicat în sus, ca să-l poată prinde cu ace și să-l strângă sub chipiu. Acum îl desfăcu și-l lăsă să cadă în jos pe umeri.

Rochia ei neagră avea un cordon roșu de piele și un guler alb îngust, răsfrânt fără decolteu, în jurul gâtului. Îi părea rău că are mâneci lungi. Ar fi vrut să poarte o rochie de seară cu brațele goale, o rochie pe care s-o audă foșnind în mers, ca într-un dans. Dar și în această modestă rochie de stofă, Nora se simțea redevenind femeie. Pantofii o înălțau. Părul, lăsat pe umeri, îi libera fruntea, și pe fondul lui brun-închis, adânc, întreaga figură se lumina, mai albă decât totdeauna.

Se simțea ușoară și coborâse scara până jos în hol alergând, ea, care de obicei mergea fără grabă, fără zgomot. Abia pe ultima treaptă se oprise, mirată ea însăși de această neașteptată schimbare. "Ce e cu tine, Nora? Parcă ai băut", se dojeni în gând.

Gunther veni spre ea și o luă de mână, privind-o cu o expresie de uimire copilărească.

— Ce frumoasă ești! N-am știut că ești așa de frumoasă. De unde vii? Ce s-a întâmplat?

— Nu sunt frumoasă, Gunther. Dar astă-seară încerc să fiu, vreau să fiu. Pentru anul care vine. Trebuie să-l primim cu prietenie, cu puțin curaj, cu încredere mai ales. Trebuie să avem încredere în el și în lucrurile pe care ni le aduce.

Paul se apropie și el de Nora.

— Gunther are dreptate. Ești într-adevăr frumoasă. Schiul face din tine un băiat cu care ne purtăm băiețește. Dar acum, uite că ne intimidezi. Am vrea să-ți sărutăm mâna și nu știm cum. Ne-am învățat să te lăsăm să cazi în zăpadă, fără să întoarcem capul după tine. Tu te descurci totdeauna singură, și noi trecem mai departe. Ne-ani învățat să-ți răspundem răstit, ba uneori nici măcar să nu-ți răspundem. Tu ești răbdarea. Nora. Tu ești cumințenia. Tu ești simplicitatea. Le primim pe toate cu nepăsare, ca și cum ni le-ai datora, ca și cum am avea drepturi vechi asupra lor. Dar astă-seară, deodată ne aduci aminte că ești frumoasă, și frumusețea ta e un dar prea mare. Ne dezarmează, ne dă remușcări, ne face să spunem prostii.

— Într-adevăr, Paul: numai prostii.

Niciodată nu-l auzise vorbind cu emoția aceasta puțin solemnă, puțin stânjenită. Niciodată nu văzuse în privirea lui sclipirea de tandrele cu care venea acum spre ea. "Dacă am fi singuri, cred că l-aș săruta."

— Spui numai prostii, dragul meu. Ce se întâmplă cu tine? Ce or să creadă oamenii ăștia despre noi?

Se gândea mai puțin la Gunther, care primise de la început totul ca pe un joc. Se gândea mai mult la Hagen, care nu se mișcase niciun moment de lângă fereastră și o privea de acolo, din neclintita lui tăcere. Ochii lui albaștri, duri, aveau parcă astă-seară un început de îngăduință visătoare…

Mai era destulă vreme până la miezul nopții, când deodată Faffner, care până atunci stătuse lungit lângă cămin, se ridică de la locul lui, trezindu-se parcă din somn cu o tresărire de atenție și de neliniște. Ascultă câtva timp, cu botul ridicat în aer, cu urechile ațintite spre cine știe ce depărtate zgomote, și pe urmă merse spre ușă suflând și mârâind.

— Ce e, Faffner?

Câinele se ridicase cu labele pe ușă, încercând să-și deschidă singur, dar când Hagen îi dădu drumul să iasă afară, rămase în prag, neîndrăznind parcă să meargă mai departe. Lătra spre pădure, mai mult cu neliniște decât cu furie.

— Ți-e frică, Faffner?

Nici nu primea să se întoarcă înapoi în casă, dar nici să iasă cu totul afară nu voia. Avea un lătrat ciudat, ca și cum ar fi întrebat pe cineva, care nu voia să-i răspundă.

— Haide să vedem ce este! zise Hagen.

Își puse pelerina pe umeri, aprinse felinarul și pe urmă luă din cui una din cele două carabine. Îl vedeau pentru prima oară înarmat, lucru care îi surprindea cu atât mai mult, cu cât crezuseră până atunci că cele două arme atârnate în perete deasupra covorului roșu erau numai decorative, ca niște arme vechi. "Într-adevăr, omul acesta e un vânător", gândi Nora. Arma în mâna lui părea că-l întregește. Era mai puțin straniu acum. Și pelerina lui cenușie și cizmele lui grele deveneau firești.

— Vino, Faffner, zise Hagen și porni înainte. Câinele îl urmă cu botul în zăpadă, căutând drumul…

Se întoarseră după o jumătate de oră. Timpul la cabană trecuse încet, într-o așteptare încordată, pe care tăcerea, o făcea și mai intensă. Gunther nu se dezlipise niciun moment de la fereastră. Nu se auzea din pădure niciun strigăt, nicio chemare. Doar din când în când, zgomotele — și ele mereu mai rare – de la Turing sau de la S.K.V., unde se petrecea. Paul voise să se ducă pe urma celor plecați.

— Poate au nevoie de ajutor. Mai avem o carabină aici.

— O avem aici și e bine să rămână aici, spuse Nora, oprindu-l să plece.

Așteptarea fusese atât de grea, plină de atâtea presentimente și întrebări nepuse, încât întoarcerea lui Hagen, în primul moment, nici nu-i dezmetici cu totul.

— Vă aduc un pui de urs, zise el intrând.

Purta într-adevăr pe brațe un ursuleț înghețat, cu blana albă de zăpadă, cu ochii pe jumătate închiși de frig sau de somn, și cu lăbuțele dinainte strânse sub botul lui cafeniu, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească singur.

— O fi ieșit de cu ziuă din vizuina maică-si și pe urmă nu și-a mai găsit drumul înapoi. O să încerc eu să i-l găsesc, dar mai întâi vi l-am adus să-l vedeți.

— Sunt urși pe aici? întrebă Nora uimită.

— Într-un singur loc, mai jos, spre stână. Cred că nu sunt mulți. Astă-vară ciobanii vorbeau de o ursoaică, de una singură, care se arăta noaptea din când în când pe la stână.

Hagen pusese ursulețul jos pe covor și se strânseseră cu toții în jurul lui, ca să-l privească. Numai Faffner trebuia ținut mai departe, fiindcă lătra întruna și își arăta colții, ca și cum ar fi vrut să-l sfâșie.

— Îi miroase a sălbăticiune, zise Hagen.

Nora era încă nedumerită. Învățase pe vremuri la școală că ursul hibernează într-o letargie completă și nu înțelegea prin ce minune ursulețul ăsta ajungea viu încă în mâinile lor, în plină iarnă.

— Dar nu-i adevărat deloc, spuse Hagen. Nici vorbă nu poate fi de letargie. E un fel de somn, un fel de buimăceală, din care ursul se și trezește uneori, ba chiar, când nu e viscol, se întâmplă să iasă afară la lumină. Mai ales când n-are astâmpăr, ca fiara asta mică.

Vorbea cu oarecare pasiune despre aceste lucruri. Pentru prima oară de când îl cunoștea, vorbirea lui, de obicei aspră și rece, începea să aibă ceva prietenos. Stătea aplecat peste mica fiară adormită cu o privire atenta, de om îmblânzit.

Miezul nopții îi găsi tăcuți și atenți în jurul puiului de urs, care le intra în casă odată cu noul an.

"E poate un semn", gândi Nora.

Aducea cu el un miros de pădure și de pământ. Era caraghios și zbârlit, mai ales acum, când începea să se dezmorțească, și totuși îl priveau cu uimire. Venea dintr-o viață misterioasă, care se ascundea sub gheață, sub zăpezi. Pădurea încremenită își păstra în pământ rădăcinile și fiarele. Totul părea mort și totul în adânc era viu.

— Viața începe mereu, șopti Nora, uitându-se la mica jivină, pe care se aplecase să o mângâie pe botul umed de zăpadă.

Nu știa bine cui spune aceste cuvinte și pentru cine le spune. Pentru Paul, care se zbuciuma de atâta vreme să iasă din amintirile lui, ca dintr-o iarnă. Pentru Gunther, care încă avea ochii întorși spre imaginea mamei dispărute. Pentru Hagen, care încerca să păstreze fantoma iubitei într-o casă cu obloanele ferecate.

"Și pentru tine, biata mea Nora, pentru tine, care ai crezut de atâtea ori că nu mai ai de așteptat nimic de la nimeni."

— E miezul nopții, zise cu glas tare și merse să stingă lămpile. Singur focul din cămin mai arunca o slabă lucire roșietică pe figurile lor, care, în întuneric, deveneau mult mai grave.

De departe, dinspre vârful muntelui, se auzeau lovituri de armă. Se trăgea cu pușca, în cinstea noului an. Faffner, care tot timpul mârâise, tăcu și el ascultând.

Când se făcu din nou lumină, se priviră câteva clipe fără să-și vorbească.

— Viața începe mereu, zise Nora mai mult pentru ea.

Îi plăceau aceste cuvinte și îi părea bine că sunt cele dintâi pe care le spunea în anul nou.

— E timpul să ne întoarcem acasă, spuse Hagen puiului de urs.

Îl ridicase de jos și îl ducea înapoi în pădure, purtându-l pe brațe. Câinele venea după el potolit. Nora, între Paul și Gunther, îi privea din prag cum se depărtează. Rămaseră toți trei acolo multă vreme. Noaptea era calmă și cețoasă. Felinarul lui Hagen se vedea încă printre brazi. Pelerina lui neagră trecea pe zăpadă ca o umbră.