• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte

Predestinare


Capitolul 2. Un glas, ca o sfasiere in noapte


De la poartă, pe dreapta cum intram și pînă în fund, unde locuiam noi, se înșirau încăperi la fel, pentru oameni săraci. Pe stînga erau numai cele două camere ale birtului economic, o odaie și-o sală, ocupate de familia Pascu și casa de scînduri, în care era atelierul lui Ivan cizmarul. De la magazia lui și pînă în fund: un gard într-o rînă - ca un hotar între noi și maidanul cu basculă.

Smulsesem cîteva șipci, să-mi fie drumul mai scurt spre triaj și barieră.

Pe Hagiu, stăpînul caselor, nu-l cunoscusem. Auzisem că e bătrîn și pus sub papuc de o ibovnică tînără, ce-i mînca paralele cu un pușcăriaș frumos din Cotro- ceni. Proprietarul nu sta cu noi. Avea o casă mare, pe Grant. Amanta se lăfăia în patru camere, ca o boieroaică. Bătrînul dormea pe un pat de scînduri, într-o sală cu ciment pe jos și gratii de fier la fereastră. O lepădătură ce se încăpățîna să nu moară.

- Salomio - se ruga Hagiu, tîrîndu-se în genunchi pînă la ușa în canaturi a iubitei - lasă-mă soro să intru, să mă culc pe covor, la picioarele tale.

Fane, pușcăriașul frumos din Cotroceni, se scula furios de lîngă ibovnică și venea la el.

- Mă, porc bătrîn, mult ai să ne sîcîi?

Îl da în pumni, rostogol și mototol, pe scări.

Plin de sînge și scîncind de durere. Hagiu se scula anevoie, clătinat și proptit de ziduri, să nu cadă. Salo- mia se culca cu bărbatul ales, iar proprietarul adormea tîrziu, încovrigat ca o javră mică și tremurînd, la ușa lor.

Povestind, chiriașii făceau haz și-l înjurau pe stăpînul caselor, ca Fane, că e porc bătrîn.

Salomia era o cucoană tînără, cu mîna albă și pantofii de mătase. Venea cu trăsura, în fiecare lună, să încaseze chiria. Lăsa o dîră de parfum în urmă...

Lîngă noi închiriase o odaie, de curînd, Mădălina, văduva. Spăla rufe în oraș și avea picior de lemn. Ve-

cinii o porecliseră Unguroaica. Pleca la muncă în zori și venea tîrziu, cu mîncare în legăturică, pentru Leonora - un plod de fată cu ochii verzi și fundă murdară de cîrpă în părul incolor.

Mădălina, cu piciorul ei de lemn bocănind pe caldarim, era ceasornic. Mama mă culca sub plapumă cu mîn- gîieri: "dormi, comoară, că e tîrziu, auzi că vine Mădălina" și mă scula, stropindu-mă cu apă, în diminețile cînd spaima din cadră mă lăsa să dorm: "sus, Puișor, auzi că se duce Mădălina la muncă"...

Somnoros, deschideam numai un ochi în lumina crudă a răsăritului, ca un pui de găină și blestemam, în gînd, toate spălătoresele cu picior de lemn.

Lenora era o sălbătăciune slabă și rea, învățată să zgîrie, să înfigă dinții rari și ascuțiți în mîna ce o amenința sau să plîngă. Se animalizase stînd toată ziua în casă, departe de soare și de lume. Cînd auzea pași pe afară, își încorda trupul elastic, gata să fugă sub pat sau să sară, cu un țipăt mic, pe dulapuri. Vorbea subțire și repede. Știa să facă păpuși din bețe de chibrituri, în-fășurate în jurnal și cîrpe culese din lada de gunoi.

Mădălina mă ruga să mă joc cu ea, că-i mică și singură.

Mă jucam, cînd mă goneau ploile de pe maidane.

Lenora umbla goală prin casă și, de cîte ori mă apropiam de ea, tresărea și căsca gura, să mă muște. Dacă o amenințam, se strîmba la mine și făcea măscări. Scuipam și o luam la palme. Sta în patru labe, sub masă și miorlăia lihnit, ca o pisică bolnavă. Mă așezam, picior peste picior, pe un scaun și-i mîncam toate bunătățurile aduse de unguroaică.

Dar plînsul ei, ca un rîcîit de unghie pe tablă, mă enerva. O rugam să nu mai plîngă și-i aruncam o bucățică de zahăr, numai ca s-o împac. Ronțăia dulciul în măsele, scîncind și umblînd prin odaie în palme și genunchi. Mă înfuriam și strigam la ea, bătînd cu piciorul în dușumea: "taci, mortăciune, sau bocește altfel"! Mi-era necaz că nu știe să plîngă frumos, cu lacrimi. Se împăca, de frică, dar nu mai aveam nici un chef de joacă. Îi stricam păpușile, o luam de păr și plecam trîntind ușa - cum făcea hamalul, cînd se supăra pe țiganca lui.

Paler avea un pat închiriat la Gore. Era un roșcovan deșirat și spîn, cu picioarele subțiri și strîmbe. Vorbea repede și poticnit în bîlbîieli din cari încerca să iasă scuturînd capul și izbind cu pumnul mare în gol. Se strîmba, cu gura strînsă, ca bătrînul din fotografia de la noi din casă. Rîdea pentru orice nimic și se lovea cu palmele pe genunchi. Era burlac, iar gurile rele șopteau că așa va rămîne, cît o trăi țiganca lui Gore.

Paler lucra la turnătorie. Cînd venea acasă, mă spe- riam de el. Era murdar de funingine și rugină pe nas, la ochi și pe frunte. Parcă îl mînjise cineva, în derîdere. Hainele îi erau lustruite, iar cămașa nu mai avea culoare.

Țiganca îi da să se spele. Turnătorul se dezbrăca pînă la brîu și bălăcea în apa ca păcura, cum muia mîi- nile, pînă "da de alb". Gazda, cu garoafă în colțul gurii, aștepta lîngă el, cu cămașa de noapte pe brațe ca un plocon.

Gore avea uniformă albastră și șapcă de hamal la gară. El nu pleca la fabrică, în triaj, la atelier sau pe rampa de la magaziile de mică și mare viteză, ca toți muritorii. Era om cu meserie subțire, avea slujbă, era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii! Într-o lume de anonimi, la fel de murdari și de cocîrjați sub poveri, Gore era un număr, un 9 mic pe tot peronul Gării de Nord. Duminica purta guler tare, inel, baston noduros de corn și ghete cu elastic și scîrțîietori. Își năclăia părul aspru cu untdelemn, să stea lins în freză și se plimba prin curte, cu o mînă la spate și alta cu două degete prinse de lanțul gros de nichel al ceasornicului, din buzunarul din stînga al vestei. Mărunt și îndesat, cu gura mare și mustăți stufoase Gore vorbea răgușit și plin de el. Dacă se supăra, ochii mici dispăreau cu fulgere scurte, sub sprîncenele fioroase. Bea vin la masă, vara, cînd mînca în curte, să-l vadă dușmanii și să crape de ciudă, că el "o duce bine"...

În fiecare sîmbătă seara venea la Gore un domn fără haine albastre de hamal. Mosafirul, un bărbat înalt și rumen, cu sfîrcul mustăților în rotogol, purta o uni-formă de postav, cu C.F.R. cusut în fir la gulerul încheiat drept și înalt, cu vipușcă roșie. Gore și țiganca lui îl întîmpinau cu ploconeli: "săru' mîna, nasule"! Numai Paler lipea călciiele în fața lui și îngîna: "salut, domnu Stîrcu" - fără bîlbîială, încheindu-se la nastu- rii de la haină cu degetele butucănoase.

Aflasem că mosafirul e portar la gară.

Cînd era nașul la masă, Gore nu mai înjura de grijanie și nu se mai certa cu nevasta că pune, în pahare, vin mult și sifon puțin. Asculta ce spune oaspele și se mira, rîdea cu gura strînsă, aproba, dînd din cap ca un cal cu musca în sfîrcul urechii sau pliciia palmele sub bărbie, uimit de ce auzea și covîrșit de știința omului care aflase din jurnal ultimele întîmplări din Capitală, din țară și de peste hotare.

După masă se închideau în casă și jucau tabinet toată noaptea, pe cîte cinci parale și pînă la 101. Gore își muia degetul mare pe limbă și da cărțile. Stîrcu le combina tacticos, cu calcul. Lîngă ei, stînd sfios pe un colț de scaun, Paler scria tablele și număra spatii peste umărul hamalului, care arunca figurile la noroc, nervos, ducînd fiecare carte la frunte și trîntind-o cu putere pe masă.

Țiganca făcea cafele cu caimac ori răsucea țigări groase, pe măsura țigaretelor de vișin ale bărbaților.

Se întîmpla, uneori, ca hamalul să fie prins luînd fante cu rigă sau zece cu opt. Nașul lăsa cărțile din mînă, cu fața în jos și în evantai și amenința civilizat.

- Nu cu "șahăr-mahăr", fine, că mă supăr! Ori jucăm să ne distrăm ori poftim o băncuță, dacă-i vorba să ne înșelăm așa, fără obraz și lasă-mă-n pace! Ți-am spus că jucăm la pasiune, nu la cîștig de bani.

- Păi sigur - îngîna Paler cu ochii blegi, convins și el că la joc de pasiune nu importă o miză de cîteva parale.

Gore își descărca necazul pe chiriaș.

- Tu ce te amesteci unde nu te pricepi, mă... turnătorule?

Holba ochii la el, cu amindoi pumnii pe masă, masivi.

Se împăcau cu o glumă porcoasă și continuau tabinetul tăcuți, nervoși, pasionați la culme. Supărat, în cele din urmă, că-i vin numai "rogojini" în mînă și n-are cu ce să joace, Gore se uita spre tavan, înjurînd și rupea cărțile. Se ridica de la masă tremurînd și su- flînd pe nări, cu țîvnă de scandal.

- Carte parșivă, domnule - face mizerii...

Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. Țiganca se subția, ascunsă după ușe de frică. Stîrcu, însă, se răsturna pe spătar și se bucura de cîștig.

- Ce carte, mă, fine? Nu știi să joci! Ori îți pare rău de cinci parale? Na o băncuță și nu mai plînge.

Gore se înfuria.

- Eu? Să-mi pară mie rău de cinci parale? Poftim

Scotea din buzunar un pumn de gologani și-i zvîrlea orbește în zid, în oglindă și în geamuri.

- Poftim, domnu Stîrcu, ca să vezi ce mult îmi pasă mie de bani. Fac ciorbă cu ei și-o dau la cerșetori. Aici e vorba de carte, că e parșivă și te fierbe, fără apă, în ibricul dracului...

Hamalul nu era rău la inimă. Nu ținea supărarea mult, mai ales că țiganca lui, la un semn al nașului, începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. Stîrcu asculta zîmbind superior, Paler se lăsa matahală pe masă și ofta mereu, Gore se însenina. Știa tot repertoriul țigăncii și avea gusturi pe placul portarului de la gară.

- Stai, fă, femeie! Zi-l p-ăl cu "frunză-n dungă și mai sus, dusu-mi-s-a dorul dus"...

Safta clipea cu înțelesuri spre mosafir, își prindea o garoafă roșie după ureche, sub tulpanul alb și repezea spre tavan întîiul "of" al melodiei, puternic, prelung - ca un talger de aramă dat de-a dura pe o scară de lemn.

Se îmbătau repede, se îmbrățișau, vorbeau toți odată și urlau cîntece, cînd nu jucau sîrba în jurul mesei. Gore spărgea pahare în dinți și se jura, pe morți și pe noroc, că nevastă ca a lui nu are nimeni.

După ce pleca Stîrcu, condus pînă la poartă cu toată cinstea, hamalul, Paler și Safta se încuiau în casă, se certau din senin și se luau la palme.

Ne deșteptam în văicărelile țigăncii și în urletele turnătorului, tîrît de păr prin curte de Gore și plin de sînge.

A doua zi se sculau tustrei la prînz, mahmuri, tăcuți și palizi. Nu mai știau nimic din tot ce se întîmplase peste noapte. Singur Paler își pipăia vînătăile, cu strîmbături de durere și căsca mereu, leșinat, mai slab și parcă mai înalt.

Mușca, întins la umbră pe un preș, cu disperare, dintr-o lămîie stoarsă, cu coaja groasă, plină de picățele verzi.

Cînd nu-i era bărbatul acasă, Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea.

Taxa era benevolă.

Între Gore și simigiu avea o cameră un ungur tî- năr, Bela, meșter la fabrica de mobile "Lessel". Purta o pană mică de cocoș la pălăria cu boruri rotunde și haine verzi, cu buzunare multe și pantalonii scurți, trași peste genunchi și strînși cu o bandă de catifea, pe ciorapul gros. Mustățile plecau în dungă de sub nas și se îngroșau pe colțurile gurii, aspre. În pomeții mari se subția pielea, strălucind peste roșul tineresc al cărnii. Ochii, mici și oblici, luminau vag un verde spălăcit de reptilă.

Bela nu sta de vorbă cu nimeni.

Ziua era la fabrică, seara se închidea în casă și cînta la vioară.

Safta îl ocăra că se ține mîndru și nu schimbă o vorbă cu oamenii cumsecade din curte.

- Mare scofală că e meșter...!

Gore se lăudase, în gura mare, că nu se lasă pînă nu i-o aplica mofturosului de alături o cataplasmă de pumni.

- Ce se amestecă lifta, domnule, la mine-n casă?

Bela, în adevăr, se amestecase.

În fiecare noapte, cînd petrecerea de la hamal se schimba în balamuc, ungurul - smuls din somn de

chiuituri și tropăială - sărea din pat și bătea, în zidul dinspre sala vecinului, cu tocul pantofului. Era un avertisment, o chemare la ordine, pe care Gore nu o pricepuse.

- Omu' e liber în casa lui...

Bela o amenințase pe Salomia că se mută - pro- prietăreasa îl amenințase pe scandalagiu că-l dă afară din casă, dacă mai face petreceri ce tulbură somnul chiriașilor - hamalul îl amenințase pe ungur că nu scapă întreg din pumnii lui, dacă nu se astîmpără.

Cînd se întîlneau, înjurau printre dinți - fiecare în limba lui...

Bela îl saluta numai pe Ivan. Își comandase la el papuci de casă și îl rugase să-i coasă o țașcă pentru tutun de pipă, din meșină roșie, adusă de la fabrică.

Dar rusul îl ura de moarte pe Tino Stavros.

Simigiul era un grec uscățiv, cu figura veștedă și părul de un alb murdar. Avea doi lucrători, amîndoi tineri și voinici, ilfoveni cu nume frumos și mustăcioară blondă, mătăsoasă.

Umblau plini de făină de sus pînă jos, cu mînecile de la cămașe sumese și gîtul gol, iarna sau vara. Lucrau umăr la umăr, cîntînd. Frămîntau coca în căpistere cu brațe de oțel, în ritmul cîntecului.

Îndemînatic, grecul înșira covrigii albi pe lopata mare, cu coadă lungă și-i repezea răsturnat în cuptor, cu o mișcare mică, sigură, energică.

Pălălaia lemnului aprins la ușa cuptorului, ca o faclă, îi arunca pe figură o lumină bizară.

Ilfovenii creșteau în umbră, uriași și alături, parcă ciopliți în piatră și muiați în flăcări ca într-o apă de poveste.

Era o taină mare, pentru mine și în casa simigiului.

Aproape în fiecare noapte mă deșteptam în larma din curte.

Femeile alergau de colo pînă colo, numai în cămăși și despletite, băteau cu pumnii în geamuri și strigau: "săriți, săriți, c-o omoară, sărăcuța"...

Cu haina pe umeri și desculți, Gore și Paler, Bela și birtașul, se opinteau - cu înjurături și amenințări -

în ușa pe care simigiul o încuiase pe dinăuntru. Hamalul își ridica, din cînd în cînd, brăcinarul larg al izmenelor și se revolta că nu mai are tihnă de somn.

Se jura că o să se răzbune crunt.

- Îl iau, neică, de chica lui de capră rîioasă și nici una nici alta: svîrr - cu el în cuptor, să-l rumenesc ca pe-o brînzoaică, să-l coc ca pe-un covrig si să-l scru- mesc ca pe-o felie de dovleac.

Sentimental, Paler se înfiora la gîndul că figura ca o cadră, a grecoaicei, va fi din nou plină de vînătăi.

Tino țipa în casă. Se auzea zgomot de vase sparte de ziduri și căzînd în cioburi, pe dușumele. Chiriașii strigau pe afară, în panică și loveau cu palmele în obloane, fata lui Pascu o bocea pe nevasta covrigarului și o căina, ca pe-o moartă, în timp ce cîinele ciobănesc se smucea în lanț și urla a cobe.

În răstimpuri, deslușeam plîns mic de femeie tînără: grecoaica îl implora pe Tino să n-o omoare...

Neputincioși, în fața ușii cu drug de fier în curmeziș pe dinăuntru, vecinii renunțau la orice efort de a pătrunde în casa grecului. Ascultau, îngîndurați și blegi, cum își martiriza simigiul consoarta, se revoltau uneori, comentau și iar ascultau.

Miloasă, Safta își apropia gura de oblon și se ruga plîngînd.

- Las-o, domnule Tino, săraca!

Toate cumetrele cîntau, în cor cu țiganca, suspinînd.

- Las-o, domnule Tino, săraca...

Se ruga și Paler, ca un milog cu mîna întinsă la barieră.

- Las-o, domnule grecule, c-o omori...

Numai ilfovenii nu se amestecau. Stau la poartă, nepăsători, glumind, albi în întuneric și înalți, umăr la umăr.

Pentru mine, în aceste nopți de spaimă și neastîm- păr, taina din căsnicia covrigarului se lega, în fir subțire, cu Ivan.

Mă miram că rusul nu sare s-o salveze pe grecoaică.

Cizmarul se încuia în magazia lui de scînduri și ră- mînea încremenit pe scaun, cu lacrămi de copil în barba

ca mătasa porumbului. Tîrziu, cînd se făcea liniște în casa cu scandal, iar chiriașii adormeau, Ivan începea să cînte, cu ochii duși în lumina unei candeli aprinse la icoană.

Îl ascultam, de la noi, îngenuncheat în mijlocul patului.

Puica deschidea geamul, să audă mai bine, iar tata sta în prag, rezemat de ușe, cu fruntea în palme.

- Frumos cîntă - se înfiora mama. Parcă rupe cîntecul de la el din inimă...

- Cîtă durere e-n lume - îngîna Puișor, clătinînd capul. Cum s-o mai înțelegi și cum s-o cuprinzi într-un pumn de țărînă nemernică?...

- Ivan nu cîntă, se roagă pentru grecoaică, s-o scape Maica Domnului de cîinele de Tino.

- Știu eu, femeie...? Pînă una alta, mai bine ar scăpa-o el...

Era, în adevăr, rugăciune în cuvîntul melodios.

Nu știam de ce îmi vine să plîng.

Sărăcia din sală parcă se lumina.

Bătrînul cu gura pungă, din fotografie, nu se mai uita la mine cu ochi vicleni. Eram sigur că îl înduioșa și pe el suferința din glasul ca o sfîșiere.

Adormeam cînd se deșteptau vrăbiile în plopii de pe maidan, cu plînsul din cîntecul rusului rămas în mine ca o adiere și visam îngeri și fluturi, deopotrivă de albi.

Somnul îmi era speriat de alt scandal.

Mai era la noi în curte o casă de nebuni: Pascu, Tinca - nevasta lui - și fetele lor Sultana, Domnica și Fana. Bărbatul o purta pe femeie în cărucior, de la poartă în fundul curții și de acolo iar la poartă. Bătrîna era o stîrpiciune cu bărbia adusă spre nasul coroiat și gura strînsă, creață, peste gingiile fără dinți. Avea un vocabular înspăimîntător de ocări și blesteme.

Nu lăsa niciodată din mînă un baston cu vîrful ascuțit.

Pascu, înhămat la căruciorul ei ca o gloabă de pri-pas, îndura loviturile cu stoicism de cal la saca dar țipa, scos din fire de durere, cînd îl înțepa baba cu bastonul în pulpe și ceva mai sus.

- Nu mai da, soro - se ruga el - nu mai mă-mpunge, surioară dragă, tu nu vezi că trag? Vrei să fug în trap? Iacă fug...

Sărea, cît era de neputincios și necheza, ca un armăsar împiedicat.

Mă cutremuram și intram în casă, să nu-l mai văd.

Mădălina picior-de-lemn se certa cu oloaga - ceartă de bună dimineața, cu ocări, cu păr smuls și cu haz ca o zgîrietură cu un capăt de tablă ruginită, în obraz.

Tinca sta la pîndă, s-o vadă pe vecină cînd pleca la spălat și striga la ea, cu gura fără dinți.

- Fă, ai grije de stîrpitura aia de Lenora, c-o să iasă o stricată. Ieri a scos limba la mine și și-a bătut burta goală, în văzul tuturor.

- Ba mai bine vezi de pramatiile tăle, fă - avea răspunsul la comandă Mădălina picior-de-lemn - c-au ajuns să le arate mahalaua cu deștu.

Se spurcau, țipau și se luau de păr.

Spălătoreasă o răsturna pe Tinca în țărînă, cu căruciorul peste ea.

Pascu nu mai avea putere să articuleze.

Atrasă din casă de văicăreli, Fana se apropia fără cuvînt de dușmancă și o arunca la pămînt, cu un singur brînci.

Desprins din legătura rudimentară de sfori și curele, piciorul de lemn se da rostogol pînă în șanț, în timp ce Mădălina, în cădere, își arăta bontul mutilat și pîn- tecul tot. Sultana și Domnica se repezeau la ea, s-o desfigureze cu unghiile, iar Fana încerca să-i spargă piciorul de lemn cu toporul, să nu mai aibă cu ce pleca unguroaica la muncă.

Din fericire, Ivan apărea în prag, cu o curea în mînă.

Nimeni nu mai mișca. Surorile trei îi știau de frică. Rusul le învinețise de cîteva ori spinările. Nu-l fascina surîsul cu care îl întîmpina una din ele, nici sînii goi și plini ai celeilalte.

- La mine nu place scandal cu fămei!

Asta era lege. Orice abatere ustura și lăsa urme în carne.

Cîrpaciul se învățase să descurce lucrurile. Mai întîi le lua de mînă pe cele trei surori și le obliga să intre în casă. O ajuta apoi pe Mădălina să-și lege piciorul de lemn și o conducea pînă la poartă.

- Pleci la muncă tău, fămeie.

Tinca sta în țărînă, cu căruciorul peste ea și țipa că moare. Ivan se întorcea de la poartă, tacticos, o ridica în brațe ca pe-o cîrpă, cu cărucior cu tot și amenința c-o aruncă pe maidan. Fetele țipau în odaie, speriate, dar nu aveau curaj să iasă în curte. Fîstîcit, Pascu umbla fără rost, de colo pînă colo și țopăia în jurul rusului, ca un popîndău. Se ruga, scîncind, să nu-i ucidă baba, că moare și el de durere.

Ivan se uita, la stîrpitura asta de om, de sus și trist. O lăsa pe Tinca jos, în căruciorul pe roate, îl prindea pe bătrîn de guler și-l ridica, pînă la înălțimea umăru-lui, cu mîna întinsă în lături și fără efort. Pascu agita inutil brațele, da din picioare și striga chiriașii, la rînd și pe nume, să-l scape. Ivan îl arunca în lada cu gunoi și-și scutura palmele, cu o strîmbătură de scîrbă

Sultana și Domnica dormeau pînă seara, cînd plecau, gătite și înroșite în obraz, nu știam unde. Se întorceau în zori, palide, cu cearcăne la ochi. Fana, sora lor mai mică, umbla toată ziua pe maidane și venea acasă după apusul soarelui, obosită și flămîndă. Cînd intra ea pe poartă, surorile mai mari își luau tălpășița.

Noi, haimanalele, o poreclisem Fătălău pe Fana. Era mai tînără ca mine cu un an dar mai voinică. Părul, cu lumini albastre în buclele negre, răvășite pe umerii rotunzi și sănătoși, arși de soare, se împărțea în cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect, luminată de ochii mari, în migdală și albaștri. Era, în tot trupul acela subțire și șerpuitor, un clocot, un neastîmpăr de animal sănătos, puternic. Avea în fiecare pas, în atitudini, în gestul cu care știa să-și arunce părul ud pe spate, cu o singură smucitură a capului în sus, o eleganță în adevăr surprinzătoare pentru fata cu nume băiețesc și cu poreclă la fel, din curtea pe care mahalagiii o numiseră, cu drept cuvînt, pentru că nu scăpa o zi fără scandal: casa cu nebuni.

Fana se scălda, goală și în rînd cu noi, la apă mare.

Lîngă podul de fier (trecea trenul de Giurgiu pe sus, dimineața, la prînz și seara, cu uruit de roți) era canalul mic. Prin el se vărsa, în Dîmbovița, apa de la uzină.

Sora mică spinteca valurile, repezi și clocotind, ca o săgeată. Dincolo de pod, era canalul mare. Din gura fantomatică, de ciment și întuneric, venea un zgomot surd, ca un bocet sau ca o chemare haotică în moarte.

Singură Fana avea curajul să înoate împotriva apei și să pătrundă înăuntru, pînă nu o mai vedeam și nu-i mai auzeam glasul.

La stăvilarul de la Ciurel, unde gîrla era așa de adîncă, uneori, că nu-i da nimeni de fund, fata se suia pe parapet, lipea picioarele și ridica brațele - cu trupul gol superb conturat în lumina plină a soarelui - și cu o singură și ușoară zvîcnire în vîrfuri, făcea un salt în sus și cădea în apă: toată un arc despicînd văzduhul.

Sta la fund mai mult ca oricare din noi și scotea capul din valuri departe, rîzînd și bătînd din palme.

Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă, pe un umăr sau altul.

Cînd obosea, se urca pe mal și se răsturna pe iarbă, s-o înfierbînte soarele din nou.

Noi ne adunam în jurul ei, ca o gardă credincioasă și mută. Dacă încerca să se apropie o haimana din altă mahala sau din altă bandă, îl luam la goană cu bolovani.

Fana se întorcea cu fața în jos, își ridica bărbia în palme și se uita la noi, zîmbind, cum o apăram...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 582 ori.