• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp

Predestinare


Capitolul 3. Se impletesc destine peste timp



Primele ploi reci ale toamnei îmi aplecau aripele.

Mureau isprăvile și elanurile. Mă despărțeam de mărăcini și de haimanale. Nu știam, la despărțire, să ne dăm mîna și să ne sărutăm. Învățasem să plîngem pentru șapca uitată uneori în grădinile sîrbilor, în panica retragerii, cînd eram fără veste înconjurați de cîini răi și de tirani în șalvari, între pepeni sau în tufele cu agrișe. Lacrima era un protest, cînd ne sfîșiam fără voie cămășile, în lupta ce ne da rostogol și încleștați, pe malul gîrlei, de sus și pînă în apa caldă și murdară. Suspinam cînd așteptam, prinși în altă mahala și cu mîna încleștată pe piatră, să ne înconjure dușmani mult mai numeroși și furioși că îndrăznisem să trecem prin "țara lor", fără o prealabilă înțelegere și fără să plătim un bir în nasturi, în bile, în arșice și felii de pîine.

Dar acum era o tristețe mută, învăluitoare, mai presus de lacrimă.

Ne adunam, zilnic, în adăpostul de sub podul de lîngă canalul mic și ne uitam nemișcați, fără gînd, pe sub arcada de piatră, la cerul aproape, cenușiu, covîrșitor. Ploua mărunt, cum plouase în ajun, în gîrla ce crescuse. Malurile erau pustii, de la noi pînă la Ciurel și de la canalul mare pînă la podul de la Cotroceni, pe care vedeam cum trece, ca în ceață, tramvaiul electric

Acolo știam, de mult, o salcie bătrînă despletită în apă.

Era, în fiecare din noi, o salcie despletită.

Uneori, vîntul arunca sub arcadă pumni de frunze galbene. Ni se așezau pe mîini, în păr, pe umeri. Nu le scuturam. Ne uitam la ele, tăcuți. Le lua altă aripă de vînt și le zbura în vîltoare. Le priveam plutind, duse de apă și date la fund. Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă.

Strîngeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.

Cind se însera, pătrunși de umezeală și tremurînd, plecam spre casă, cu pasul rar prin ploaie și ochii în pămînt. Ne învoiam să ne întîlnim mîine, tot la pod. Speram că o să fie frumos. A doua zi, însă, eram mai puțini în adăpost și așteptam zadarnic soarele înviorător, să spargă norii și să supună vîntul rău. Tovarășii de joacă și de tristețe renunțau, unul după altul, la ceremonialul păgîn al tăcerilor și melancoliilor de sub arcadă, bucuroși că, în cuibul părintesc, nu-i mai bate toamna cu pumni de picuri reci în obraz.

Numărul celor ce veneau să aștepte soarele era din ce în ce mai mic, pînă rămîneam, în culcușul de piatră, numai eu cu Fana.

Stam alături, cuprinși cu mîinile pe după gît și ne uitam cum trec trenurile, peste podul de fier ori ascultam clocotul surd, cobitor, ce învolbura apa în canal și o deborda, înspumată și aburind, peste marginile de ciment. În rîul nisipos și galben, valul limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă.

- Tu vezi cum plouă, cu stropi mici, în gîrlă? Parcă i-ar împunge luciul cu ace puse unul lîngă altul...

Fana se descuraja.

- Nu mai răsare soarele!

Ne cutremura un fng lăuntric.

- Să știi că nu mai iese soarele pînă la primăvară...

Primăvara era departe.

Fără soare nu mai aveam nici un rost. De atunci și pînă la primăvara pe care începusem s-o așteptăm, cu prima zi de toamnă rece, prevestitoare, urma să ne îngropăm între ziduri și sub tavanul jos de acasă, să stăm cu nasul lipit de fereastră și să privim cum plouă sau să ascultăm, sub streșini și prin hornuri, șuierul viforului. Trăiam cinci-șase luni o viață moartă. Ne imbecilizam desenînd oameni și flori, pe geamul aburit, cu un chibrit stins. Eram prea mari acum să ne mai bucurăm că, la iarnă, vom număra cîte ciori vin și zboară din salcîmi și roșcovi sau că vom face, din tablă și boabe de porumb, clopoței pe care să-i sunăm, în seara cînd vor dansa prin aer primii fulgi de zăpadă, mari și ușori.

Nu mai așteptam, de mult, cu gura deschisă spre cer, să prindem pe limbă și în gene, crainicii pufoși ai iernii.

Noi ne închinam, de cîțiva ani, numai soarelui - pentru că prin el evadam pe maidane, în larg și senin, din casa cu nebuni.

Soarele ce ni-l fura toamna - toamna pe care încercam să ne-o închipuim...

- Cum crezi tu că e toamna - mă întreba Fana, clipind repede. Eu zic că-i o cumătră urîtă și rea, cu picior de lemn, ca unguroaica de Mădălina. Sau ca Safta țiganca.

Mă uitam cum plutesc franzele veștede pe apă.

- Eu zic că-i o femeie care oftează ca mama.

Se însera fără veste.

Tremuram de frig și de neliniște. Sub noi, clipocind în beznă, gîrla învia glasuri din adînc. Podul de fier se profila pe cer ca o arătare albă, de animal apocaliptic. Jucau umbre, pretutindeni și ascultam, în fiecare fir de iarbă, o șoaptă. Fantasmele se ridicau din apă, ca un joc de flăcări, una lîngă alta și erau ca flăcările, la un incendiu de fabrică, supte de întuneric. Noaptea își agăța pelerina cu pulpanele fluturate, în traversele podului. Vîntul șuiera, bucuros de ispravă și se juca, zvîrlind în sus și în lumina felinarelor de la uzină, volburi de frunze și de ploaie.

Aveam impresia că am rămas, singuri și mici, aplecați peste haos, departe de orașul cu străzi și necazuri și smulși, de o vrajă, din viața tuturor.

Ne înstreinam în noi și ne apropiam, cu alte gînduri, cu alte zvîcniri în sînge, cu amintiri ce dormiseră pînă atunci la fund - o moștenire pe care n-o știam de la cine și de cînd o purtăm în carne și sub frunte. Încercam să le limpezim, să lămurim un înțeles și să ne prindem de el. Visasem, în adevăr, de cînd mă știam, alături de Fana, într-un culcuș de piatră, pe o margine de apă fără nume sau cu toate numele laolaltă? Fata se înfiora de cîte ori, mișcînd piciorul, da rostogol o pietricică.

Strînși unul în altul, cu inimile zvîcnind la fel, ne căutam mîinile, să ne simțim alături și să ne privim în adîncul ochilor, de aproape și îndelung, într-o lu-mină ce se aduna în noi pentru întîia oară. Ne bă- nuiam, unul pe altul, zîmbind. Nu știam de ce zîm- bim. Nu mai căutam un rost. Toate tainele trăiau în noi. Ar fi fost de prisos să încercăm să le dezlegăm. Ne mișcam, simțeam, trăiam la rîndu-ne prin ele, stăpîni și robi deopotrivă ai acestui mister de îngemănare sufletească.

Fana îmi lua mîinile reci și mi le încălzea, lipindu-le de gură, cu răsuflarea ei.

- Ți-e frică sau tremuri de frig, Iacov?

Iacov...

Uitasem că am un nume. Mama îmi zicea Puișor sau "cîine de uși multe". Tata mă chema așa: "mă, tu ăla mic" - ori mă mîngîia, ca mama: Puișor! Chiriașii mă porecliseră Năpîrstoc, că eram mic și slab, iar haimanalele cu cari mă jucam pe maidane mă botezaseră Ciuf-Ciufulici, pentru că umblam cu părul mare, cu coamă în creștet și buclele peste urechi, ca fetele. În adevăr, învățătorul mă strigase, în cei patru ani de școală, Iacov. Dar domnul Bacincu era un om mărunt și slab, nervos cînd nu era ursuz, iar numele cu care mă chema la tablă, să fac socoteli sau să călătoresc, cu nuiaua lui pe hartă, prin principalele orașe ardelene, mi se păruse aspru, nepotrivit cu mine, strein. Îl purtam ca pe un număr - un număr de tablă înfipt în haina albastră a hamalului.

Singură Fana știuse să-l muzicalizeze, să mi-l apropie și să mi-l facă drag.

Haimanaua cu ciuf și năpîrstocul din casa cu nebuni nu mai mă interesau. Unul rămăsese pe maidane, murise o dată cu soarele, între mărăcini - celălalt știa numai s-o tragă de păr pe Lenora și să-i ronțăie zahărul.

Lîngă Fana era altcineva, acum - un Iacov nou, apropiat de taine și muiat în apele unei nopți de mister.

- Ce reci ți-s palmele! Bagă-le la mine-n sîn.

Mîna căuta înfiorată cuibul cald.

Capul mi se apleca pe umărul plin, cu un gest de supunere, de dăruire fără murmur.

Se ridicau din apă brațe de umbră și mă legau de fată, strîns, cu un fir pe care alte mîini aveau să-l rupă în curînd, cu întîia prăbușire a visului ce-și crescuse aripile, în aceste înserări de cuminecare și de împletire a destinelor.

Ne deșteptam, cine știe cînd, să ascultăm cum trece un tren de marfă pe podul de fier, cu uruit de roți pe traverse. Locomotiva fluiera prelung, acarii își legănau lanternele în noapte.

Plecam acasă de mînă, cu toată figura în ploaie și vînt. Nu ne mai păsa de frig. Toamna ne furase soarele și ne îngropase maidanele sub noroi. Nu mai aveam ce pierde. Fana cînta, cu o nepăsare îndărătnică. Se oprea, cînd luneca în mocirla galbenă a potecii dibuite prin beznă, să înjure vremea ursuză.

Ne apăsam palmele pe inimă, să-i cumințim zvîcnirile și urcam spre barieră, în fugă, rîzînd ca să înșelăm întunericul, singurătatea și frigul.

Lăsam în urmă ciulinii și mărăcinii, să-i frîngă vîn- tul și să-i îngroape, pînă la primăvara viitoare, zăpezile ce vor veni. Mi se părea că-i aud tremurînd și scîncind, de singurătate și presimțiri. Încercam să cînt, ca Fana, ca să fiu și eu nepăsător, dar buzele erau amorțite și mi se umezeau ochii.

Lăsam în urmă mărăcinii și-l lăsam pe Ciuf-Ciufulici, mort între ciulini.

Fana pleca spre casă de mînă cu Iacov...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 556 ori.