Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 01




01.


Nu-si dadea seama cat timp trecuse. C�teva secunde? C�teva lungi minute?

Nu simțea nimic. Auzea �n jurul ei voci, pași, chemări, dar totul surd și cenușiu, ca un fel de pastă sonoră, din care numai uneori se desprindea cu o subită claritate un clopot de tramvai sau un strigăt, pentru ca imediat să reintre �n aceeași rumoare stinsă.

"Va să zică un accident", g�ndi ea foarte calm, aproape cu indiferență.

G�ndul nu-i deștepta nicio alarmă, nicio grabă. Avea foarte vag impresia că trebuie să fie lungită pe jos, l�ngă trotuar, cu capul �n zăpadă, dar nu �ncercă să facă nicio mișcare.

li trecu prin minte o �ntrebare stupidă, fără sens: "C�t să fie ceasul?"

Se �ncordă să audă tic-tacul ceasornicului de m�nă, dar nu-l auzi. "S-o fi spart." Pe urmă, �ntr-un efort de atenție, răsfr�ntă parcă �n ea �nsăși, observă că de fapt nu aude nimic din propria ei ființă: nici pulsul, nici inima, nici respirația.

"Am stat, reflectă ea, am stat ca un ceasornic." Și i se păru că sur�de, dar nu-și simțea buzele, pe care căuta inutil să le contureze undeva �n acest lucru familiar și totuși pierdut, care era corpul ei insensibil.

�și aminti atunci brusc momentul căderii, at�t de brusc, �nc�t avu impresia că din nou cade, și auzi �ncă o dată zgomotul scurt, ca de resort spart, pe care-l auzise atunci.

Nu-l reținuse pe moment, dar acum �i revenea cu o precizie absurdă: sunet sec de ligament care se rupe, de arc ce se sparge, și �ntr-adevăr i se păru că undeva, �n intimitatea acestui trup pe care nu-l mai simțea, ceva trebuie să se fi rupt din loc.

�ncercă să se străbată pe ea �nsăși, cu o scurtă privire interioară, și să surprindă, ca pe o placă de radiografie, locul exact al ruperii.

Clavicula? Aorta? Rotula?

Pentru fiecare cuv�nt, i se părea că trebuie să găsească un răspuns �n corpul ei inert, pe care �l asculta din nou silindu-se să-l pătrundă cu auzul, p�nă la cele mai depărtate fibre.

"Hotăr�t, ceva s-a rupt. Dar ce?"

Vocile creșteau și descreșteau pe stradă, �n jurul ei, cu răbufniri zgomotoase și �ndepărtări subite. Veneau p�nă la ea, ca prin ceață, aburite.

Deodată o străpunse o senzație ascuțită de frig și �n același timp �și simți genunchiul drept gol �n zăpadă, ca și cum singur din �ntreg corpul s-ar fi trezit dintr-o profundă anestezie. Ce depărtat, dar ce intens �l simțea! Un moment �l fixă cu g�ndul și i se păru nespus de straniu acest unic punct sensibil, desprins din leșin ca o mică insulă vie.

Pe urmă, ca un val de s�nge, frigul urcă mai sus de genunchi și se răsp�ndi cu o fină rețea tactilă pe pulpă, chem�nd la viață noi regiuni de epidermă. Zăpada era pufoasă, m�ng�ietoare și avea o moliciune de așternut rece. �și afundă cu oarecare lene piciorul drept �n această zăpadă, și �l simți pe de-a-ntregul gol, cu ciorapul căzut p�nă la gleznă.

�n aceeași clipă, avu fulgerător senzația rupturii de adineauri. G�ndul, care p�nă acum ezitase, merse de astă dată exact spre mica piesă "anatomică" ruptă: jartiera. Liberat, resortul ei metalic se imprima sus pe pulpă, ca un mic sigiliu rotund.

"Trebuie să fiu pe jumătate goală", g�ndea ea fără alarmă. Ridică abia atunci capul, și �n același timp vocile se limpeziră, ca ieșite brusc din ceață.

� Criminali, striga un domn bătr�n, răstindu-se, sufocat de violență, la un vatman, care tăcea �ncurcat. Criminali. Nu vă uitați nici �nainte, nici �napoi, dați buzna peste călători, peste dame, peste copii�

Omul de la tramvai �ncercă să schițeze un gest de explicație.

� Păi dacă dumneaei coboară�

� Ei și ce-i dacă coboară? Adică n-are voie?

� N-are voie, că aici nu e stație� zise altcineva, o voce indiferentă.

De jos, ea �ncercă să-l vadă pe cel care vorbise, dar nu distinse �n �ntuneric dec�t o privire fără curiozitate,

� Sigur că nu e stație� reluă vatmanul, puțin �ncurajat.

Domnul bătr�n indignat nu voia să cedeze.

� Foarte rău că nu e. Să fie. Că de aia plătim noi. Bani știți să ne luați, dar stații nu vă dă m�na să faceți. Criminali, bandiți� V-ați �mbogățit pe punga noastră.

Ea simți un z�mbet care flutura �n �ntuneric și, fără să ridice bine capul pentru a-l primi din față, avu certitudinea că e z�mbetul vocii indiferente de adineauri.

� � da, bine ne faceți, așa ne trebuie, că suntem proști și nu reacționăm�

Era stupid, desigur, dar �și dădu seama că, tr�ntită acolo, �n zăpadă, ea nu asculta vocea stridentă a bătr�nului indignat, ci urmărea tăcerea depărtată a celuilalt.

� � da, domnilor, nu reacționăm. Ia să chemăm noi agentul și să-ți tr�ntim un proces-verbal, mă-nțelegi�

�n sf�rșit, auzi din nou vocea celuilalt, aceeași voce puțin surdă, puțin leneșă. Vorbea probabil cu vatmanul.

� Vezi-ți de drum, băiatule. Urcă-te �n vagon și dă-i drumul.

� Sigur. Să-și vadă de drum, și pe dumneaei s-o lase aicea, moartă, �n zăpadă.

Toate privirile se �ndreptară din nou spre ea. �n focul discuției fusese uitată, dar acum redeveni personajul principal al scenei.

Se simți ridiculă, tr�ntită cum era � cine știe de c�nd? - �n plină stradă, �ntr-un grup de trecători curioși. Ar fi vrut să se ridice, dar singură știa bine că nu va putea.

Aruncă o privire circulară, căut�nd parcă o figură cunoscută printre acele fețe cenușii, și se opri la bărbatul a cărui voce leneșă o reținuse. �l recunoscu după privirea lui indiferentă, care-i semăna foarte bine cu vocea.

� Dec�t să te cerți, mai bine m-ai ajuta să mă ridic.

Omul nu păru deloc surprins. Făcu fără grabă un pas spre ea, �ngenunche cu oarecare �nt�rziere, �i trecu o m�nă pe sub brațul drept și o ridică fără prea mare �ndem�nare, dar cu o mișcare fermă.

Ea nu-și putu opri un mic strigăt de durere, c�nd, pentru ca să se ridice, se lăsă cu toată greutatea pe piciorul drept.

� Doare?

� Nu știu. O să văd mai t�rziu.

Și acum ce să facă? Cercul curioșilor se str�nse și mai tare �n jurul ei. Pălăria �i cădea pe ceafă, ciorapul drept �i curgea de-a lungul piciorului, mantoul era plin de zăpadă, mănușile erau ude�

�i păru rău că se ridicase: fusese mult mai comod pe jos, �n zăpadă. Un moment, o ispiti g�ndul absurd de a se tr�nti la loc, ceea ce o făcu să sur�dă și să-și recapete puțin calm. "Trebuie să scap de ăștia", �și zise ea, �nfrunt�nd cu bravură curiozitatea grupului.

Se �ntorsese din nou spre omul ei, care și el părea acum puțin st�njenit de spectacol.

Nu vrei să faci cu mine c�țiva pași?

Propunerea părea că-l plictisește. Ea se grăbi să-l liniștească.

Numai c�țiva, p�nă la o mașină.

Nu așteptă răspunsul, �i luă brațul și porni l�ngă el, călc�nd cu băgare de seamă, ca să nu redeștepte durerea de adineauri.

Nu se vedea nicio mașină, nicio trăsură. T�nărul domn nu se silea deloc să-și ascundă plictiseala. Tăcea cu �ncăpăț�nare, absent.



L-ar fi lăsat bucuroasă și și-ar fi continuat singură drumul, dar nu avea �ncredere �n piciorul ei drept. De două ori �ncercase să calce puțin mai apăsat, și durerea o străpunsese de la gleznă, ca o lamă.

"E prost-crescut, dar am nevoie de el." �l luă și mai bine de braț, ca și cum ar fi vrut să-i arate că nu se lasă intimidată de proasta lui creștere și că nu renunță.

Mergea puțin �n urma lui, căci nu �ndrăznea să-i spună că face pașii prea mari. �l putea privi pieziș, din profil, fără ca el să observe. Un tip șters, cu trăsături nesigure, t�năr parcă, dar fără v�rstă precisă, blond parcă, dar fără culoare certă. "Parcă l-am mai văzut undeva."

E �nalt? E scund? N-ar fi putut spune. �n paltonul acela părea �nalt, un palton gri, larg, cu buzunare mari, �n care m�inile se �nfundau cu un aer de securitate.

Continua să tacă, o tăcere de drum lung, �nchisă, rezistentă, fără expresie.

"Parcă ar fi singur. Parcă n-aș fi l�ngă el. Parcă ar fi uitat că sunt l�ngă el. Și dacă �ntr-adevăr a uitat? Dacă se va trezi cu mine de braț și mă va �ntreba ce caut aici, at�rnată de brațul lui?"

Se hotăr�, să rupă ea tăcerea.

� Nu �nțeleg cum s-a �nt�mplat. Am alunecat, se vede, de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.

� Din mers?

Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o �nsufleți.

� Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuiesc aici aproape, �n bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește dec�t ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se �nt�mplă niciodată nimic. Numai astăzi� Nu știu cum s-a �nt�mplat�

Treceau tocmai sub bătaia unui felinar. �n lumină, figura lui i se păru din nou absentă.

"Ce tip ur�cios!" Totuși, �ndrăzni să se oprească.

� Nu te supăra. Vreau să-mi ridic ciorapul. Am �nghețat de tot.

Se aplecă, dar abia acum băgă de seamă că s�ngerează: genunchiul drept era roșu, iar mai jos, spre gleznă, unde se zg�riase probabil mai tare, țesătura ciorapului se lipise de rana cu s�nge �nghețat.

� E grav?

� Nu știu. Deocamdată nu mă doare. Ar trebui să trec pe la o farmacie. Vrei?

El nu răspunse, dar o luă de braț și o �ntrebă din ochi: "Unde?"

� Nu e departe. Uite, pe trotuarul celălalt.

Trecură drumul. De departe, ea avu oarecare greutate să se recunoască �n oglinzile farmaciei, la dreapta acestui domn, care i se părea și mai străin �n imaginea depărtată din oglindă. C�nd se apropie, sur�se cu compasiune propriei ei figuri. "Deplorabilă sunt, săraca de mine!"

�și scoase cu un gest scurt pălăria și rămase cu ea �n m�nă, consternată.

� Nu pot să intru �n halul ăsta. Farmacista mă cunoaște, o să mă �ntrebe, va trebui să-i explic� Nu vrei dumneata?�

El acceptă fără entuziasm, cu o aprobare �ncruntată din spr�ncene.

� Ce-ți trebuie?

� Puțină tinctură de iod și� știu eu? puțină apă oxigenată.

Voi să-și deschidă poșeta, ca să-i dea bani, dar el, fără să aștepte, �mpinse ușa farmaciei și intră.

De afară, ea �l urmări prin geamul vitrinei, cum intră, cum se descoperă, cum spune bună seara, cum se apropie de farmacista �n halat alb. I se păru curios să-l vadă deschiz�nd gura și rostind cuvinte pe care ea nu le auzea. Ciudată voce are! Puțin acoperită, puțin stinsă, și totuși av�nd un accent aspru. Farmacista turna tinctura de iod �n sticlă.

De ce durează așa de mult? Trebuie să fie �năuntru o căldură dulce de seră. Balanțele de metal stau nemișcate. Lichiduri grele, somnoroase, dorm �n rafturi, �n sticle solemne de cristal.

Farmacista �l �ntreabă ceva, și el răspunde cu destulă voie bună. E mai vorbăreț �năuntru la căldură dec�t afară, �n frig. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l mai aștepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar și ce sentiment de ușurare ar avea, impertinentul!

Genunchiul �ncepu s-o doară. Mai mult s-o �nțepe dec�t s-o doară. Se mai g�ndi �ncă o dată la căldura bună de dincolo de vitrină și �nchise ochii. I se părea că alunecă �ntr-un fel de somn�

� Am stat prea mult?

Era vocea lui.. Aceeași voce nesigură, care nu apasă pe cuvinte și-ți face impresia că trece pe l�ngă ele din neatenție.

Nu-i răspunse și nu deschise ochii.

� Ți-e rău?

� Nu, nu mi-e rău. Dar aș vrea să ajung acasă. Am �nghețat.

� Spuneai că nu e departe�

� Fii liniștit: nu e. Mai avem douăzeci de pași, și ai scăpat.

Nu aștepta nicio protestare politicoasă din partea lui. �l luă de braț, decisă să nu-i mai vorbească și nerăbdătoare să poată �n sf�rșit răm�nea singură. Se silea să facă și ea pașii c�t mai mari, deși piciorul drept o durea mereu.

Pentru prima oară de c�nd i se �nt�mplase accidentul ăsta stupid, ar fi vrut să pl�ngă.

Se opri �n sf�rșit �n fața unei case cu multe etaje, se rezemă de portalul de sticlă și �i �ntinse m�na�

� Aici. Acum, te poți duce. �ți mulțumesc.

El �i str�nse m�na o clipă, fără să i-o rețină, și pe urmă duse degetul la pălărie, schiț�nd vag o jumătate de salut.

Ar fi vrut să-i spună: "Ești cel mai ur�cios om din lume", dar era prea obosită ca să-i spună ceva. �l lăsă acolo, �n fața casei, și intră �n holul luminos, unde o primi un val de căldură moleșitoare.

�Era singură �n ascensor. Apăsă pe butonul ultimului etaj, al șaselea, și apoi căzu pe banchetă, cu un suspin de salvare. �și promise să pl�ngă din toată inima c�nd va ajunge sus �n camera ei. Simțea că nimic nu i-ar fi putut face mai bine: un pl�ns bun și pe urmă o baie fierbinte.

Undeva �ntre două etaje, ascensorul se opri cu o scurtă zguduitură. Crezuse �nt�i că a ajuns, dar �și dete seama că de fapt a rămas suspendată �n drum.

"E ziua accidentelor", �ncercă să glumească �n g�nd. Sună lung pe butonul de alarmă.

�și aduse aminte că vara trecută cucoana bătr�nă de la al treilea rămăsese o dimineață �nchisă �n ascensor, �ntre două etaje. G�ndul o �ngrozi. Apăsă din nou, cu o tresărire de panică, lung, nervos, răstit, pe butonul roșu. Era �n tot imobilul o tăcere ad�ncă: numai undeva, departe, slab ca o chemare din altă lume, soneria de alarmă suna fără răspuns.

Nu mai putea să reziste lacrimilor. Se privea �n oglinda dreptunghiulară din ascensor și i se făcu milă de starea �n care se afla, ciufulită, ruptă, murdară, �nghețată. Lacrimi calde, bune o podidiră, și ea le primi cu o subită plăcere, de parcă s-ar fi apropiat de o sobă caldă.

De jos, cineva, portarul probabil, striga: "Hei, ușa de la al treilea. Cine a deschis ușa de la al treilea?"

"Ușa de la al treilea" fu �nchisă: ascensorul porni mai departe, fără zgomot. Ea ar fi vrut să nu se mai oprească, să meargă mereu așa și să poată pl�nge liniștită, �n mișcarea lentă, tăcută a ascensorului.

Sus o aștepta t�nărul domn �n palton gri. �l privi uluită, ne�nțeleg�nd ce se �nt�mplă.

� Dumneata?

� Eu. Am uitat tinctura de iod și apa oxigenată, �ntr-adevăr, scoase din buzunar două sticluțe �nvelite �n h�rtie multicoloră de farmacie.

� Și cum te-ai urcat?

� Pe scară.

� Șase etaje?

� Șase.

"Ce tip curios!" g�ndi ea privindu-l un moment, intrigată �ncă o dată de lipsa lui de expresie. Avea și acum aceeași privire depărtată, ne�ntrebătoare, pe care i-o �nt�lnise prima dată, ridic�nd capul de jos, din zăpadă.

�și aduse aminte că a pl�ns și cobor� jenată ochii, dar era prea t�rziu, căci el observase.

� Ai pl�ns?

� Nu� Adică da. Puțin. Dar n-are nicio importanță! Niciodată c�nd pl�ng nu are importanță�

�și scoase cheia din poșetă.

� Vrei să intri un moment?

El răspunse cu o ridicare din umeri.

� Asta �nsemnează "da", sau �nsemnează "nu"?

� Nu știu bine ce �nsemnează. E un gest familiar. Să zicem, "da".

� Atunci, să intrăm.

Pe ușă era o mică placă metalică: Nora Munteanu. El �ntrebă din ochi, și ea confirmă: "Eu".

Apa era fierbinte. Aruncase �n cadă un pumn de lavandă, și toată odaia era plină acum de aburi calzi, aromitori.

� Se simte și dincolo?

� Ce?

� Lavanda.

� Lavandă e? Da, se simte.

Glasul lui venea și mai șters, din odaia alăturată, prin ușa pe care Nora o lăsase �ntr-adins puțin deschisă, ca să poată vorbi cu el, �n timp ce ea �și lua baia.

� Nu te plictisești?

� Nu.

� Ești bine instalat?

� Da.

�l instalase �ntr-adevăr �ntr-un fotoliu și �i pusese �nainte un vraf de reviste ilustrate. "Ca la dentist", observase el docil, ocup�nd locul arătat.

"Da, ca la dentist. Și te rog să fi cuminte p�nă termin eu. Pe urmă, stăm de vorbă."

Baia era adormitor de bună. Nora �nchise ochii, �nvinsă de căldura pe care o simțea pătrunz�nd ca o dulce toropeală, prin tot corpul. Departe �n ad�nc, se deschideau fine vase de s�nge, pe care avea senzația că frigul le �nghețase.

Nora avu un g�nd de prietenie pentru acest corp al ei, cunoscut, familiar și de treabă. I se părea că e o veche cunoștință regăsită și �l m�ng�ia cu o simpatie de camarad. Pe s�n m�na �nt�rzia, ca pe un obraz rotund. Ar fi vrut să doarmă�

�n odaia alăturată se mișcase parcă un scaun din loc.

� Ai vrut ceva?

� Nu. Mă uitam la fotografia de pe birou. Cine e?

� Eu.

� �n costumul ăsta?

� Da, e un costum de schi. Eram la Predeal. �ți plac?

Nu răspunse. Poate că nici un auzise �ntrebarea, pe care ea o pusese neglijent, cobor�nd vocea. �l auzi �ntorc�nd o filă: citea probabil.

Nora se g�ndi la el și băgă de seamă cu surprindere că-l uitase. �l știa �n odaia alăturată, cufundat �n fotoliul ei, dincolo de această ușă �ntredeschisă, dar �i era cu neputință să-și aducă aminte cum arată la față. Trăsăturile fugeau nesigure, sub un sur�s vag, ca o lumină difuză.

�și aminti �n schimb cu precizie cravata pe care o purta, o cravată verde de l�nă aspră, cu mărunte cusături oblice, paralele�

"Frumoasă cravată, dar nu știe să și-o facă. Nodul prea str�mb. Am să-l �nvăț eu cum se face un nod ca lumea."

De dincolo, soneria telefonului izbucni energică.

� Ce să fac? �ntrebă din fotoliu tăcutul musafir.

� Nimic. Lasă-l să sune.

Soneria insistă, mereu mai lung, mereu mai răstit. Nora sur�se cu oboseală. Un singur om putea să sune at�ta.

� Fii bun și răspunde.

El ridică receptorul, spuse "alo", și apoi, după o pauză, �l puse la loc.

� Ce s-a �nt�mplat?

� Nu știu. Nu răspunde nimeni. E cineva care a �nchis telefonul fără un cuv�nt.

� Trebuie să fie Grig.

� Grig?

� Da, un prieten. Trebuie să fi fost mirat auzind o voce de bărbat, de aici. O fi crezut că a greșit numărul.

Presupunerea Norei era probabil justă, căci telefonul sună iar.

� Nu te supăra. Răspunde-i, te rog. Spune-i că sunt �n baie și să mă cheme peste cinci minute.

�și opri respirația și ascultă cu urechea ațintită spre odaia cealaltă, ca să prindă și ea vocea din receptor. O auzi �ntr-adevăr vibr�nd metalică, �ndepărtată ca pe un minuscul disc de patefon.

� Alo, 2.65.80? Sunteți sigur? Nu e greșeală?

� Nu, domnule, nu e greșeală.

� Atunci, cine e la telefon? �ntrebă mica voce de metal.

� Vă roagă domnișoara Nora�

� Nu mă interesează ce mă roagă domnișoara Nora. Vreau să știu cine e la telefon.

� Domnule, domnișoara Nora e �n baie și vă roagă�

� Nu vreau să știu unde este domnișoara Nora. Vreau să știu cine ești dumneata.

Urmă o clipă de tăcere, apoi zgomotul scurt, retezat al receptorului ce cădea pe furcă, undeva departe, tăind legătura.

� Și acum?� o �ntrebă el pe Nora, cu un calm pe care ciudata convorbire părea că nu-l tulburase.

� Nimic. Reia-ți locul �n fotoliu și așteaptă-mă. Viu �ndată.

Nora intră �mbrăcată �ntr-un halat alb de baie, puțin prea larg pentru ea.

Se �ndreptă spre fotoliul lui, aprinse o mică lampă cu abajur de pe divanul din apropiere și o �ntoarse spre el, lumin�ndu-i brusc fața.

� Ce s-a �nt�mplat?

� Nimic. Vreau să te văd. �nchipuiește-ți că uitasem cum arăți. Tot timpul, �n baie, m-am căznit să-mi aduc aminte.

�l privi atentă, cu seriozitate, iar el �i suportă calm privirea.

� Ai terminat?

� Da, deocamdată. Ai o figură nesigură. Greu. De ținut minte.

El ridică din umeri. Ea recunoscu gestul.

� Nu-mi place ridicarea asta din umeri.

El nu răspunse nimic, iar ea �l privi mai departe, lung, urmărind desenul evaziv al acelei figuri, �n care i se părea că deslușește un amestec de oboseală și de copilărie.

� Ești un tip fumuriu. Parcă vii din ceață.

Pe divan erau cele două sticluțe, cumpărate de la farmacie. Nora le luă și se duse l�ngă noptieră, să-și panseze "rănile", cum spunea exagerat, ca să glumească.

�și dete la o parte halatul, cu o pudoare atentă, și �și dezveli piciorul drept, numai p�nă la genunchi, at�ta c�t era nevoie, ca să se bandajeze. Nu era propriu-zis rănită. Mai mult zg�riată, dar destul de rău, căci chiar după baia fierbinte pe care o făcuse, s�ngera �ncă ușor.

El urmărea din fotoliu operația, aștept�nd parcă s-o audă țip�nd c�nd apăsa tamponul cu iod pe glezna �ns�ngerată. Dar gesturile ei aveau ceva atent și obiectiv de infirmieră aplecată asupra unui pacient străin. Părul negru �i cădea pe frunte, fără cochetărie.

C�tăva vreme, ea continuă să plimbe tamponul de vată, pe gleznă și apoi pe genunchi, cu totul absorbită de ceea ce făcea. Pe urmă se �ntrerupse, ca și cum și-ar fi adus deodată aminte de un lucru uitat.

� Te-a plictisit telefonul de adineauri?

� Nu.

� Cu at�t mai bine. Eu� eu sunt obișnuită.

�și reluă delicata ei operație, spăl�nd cu apă oxigenată și apoi cu tinctură de iod o mică zg�rietură pe care n-o descoperise p�nă atunci.

� Da, sunt obișnuită. Cu asta și cu at�tea altele. Vezi, Grig� Dar ar trebui să-l cunoști.

� Nu vine astă-seară pe aici?

� Trebuia� Dar acuma nu mai vine. Nici astă-seară, nici multe alte seri�

� �mi pare rău, crede-mă.

� Mie nu. �ți jur că nu.

� �l iubești?

Nora simți �n �ntrebarea lui o inflexie ironică. Era convinsă că sur�de, așa cum sur�dea pe stradă, �n grupul acela de curioși, el singur indiferent.

Ridică scurt capul, pentru ca să-l surprindă, și fu mirată văz�nd că se �nșelase. Nu sur�dea.

� Nu, nu-l iubesc. Nu cred că-l iubesc. Vine pe aici� �n odaia asta� Vine, pleacă, telefonează, se supără, se �mpacă� Așa e el. Cred că pe dumneata te-ar amuza.

� De ce?

� Nu știu bine. Mi se pare că este exact contrariul dumitale.

� După ce se cunoaște asta?

� După multe. După voce. După cravată.

Se ridică și veni spre el.

� Da, după cravată. El o poartă totdeauna corect. A dumitale e str�mbă. Nu știi să ți-o faci. Mă lași pe mine?

Se așeză pe speteaza fotoliului și �i desfăcu nodul cravatei, cu degete ușoare, atente. El nu se �mpotrivi. Aștepta supus să termine. O aromă de lavandă trecea prin halatul ei poros, aduc�nd o undă de căldură, �n care se simțea parcă zv�cnirea depărtată a s�ngelui, bătaia măruntă a pulsului.

După ce sf�rși de �nnodat cravata, Nora se depărtă puțin de el și �l privi, ca să vadă cum �i stă.

� Nu, nu merge. E corectă, dar nu-ți stă bine. E prea corectă pentru dumneata.

Și tot ea, cu aceeași grijă, se sili să strice nodul prea bine făcut al cravatei și să-i redea aerul de neglijență dinainte.

Era gata să plece. �și pusese paltonul ("Ce �nalt e Doamne, �n palton!") și se pregătea să-i spună bună seara.

� �ntr-adevăr, te duci?

� E t�rziu.

� Nici un te-ai prezentat. Nici un știu cum te cheamă.

� E nevoie de h�rtiile mele de identitate?

� Nu strică să le vedem.

El căută cu seriozitate �n buzunarul interior al hainei și scoase de acolo un carnet, pe care i-l �ntinse.

Nora �l răsfoi un timp, ca și cum ar fi vrut să verifice fotografia, semnalmentele, semnătura. Pe urmă, �l privi deodată surprinsă.

� Ești născut la 18 decembrie?

� Da.

� La 18 decembrie? Ești sigur?

Fără să aștepte răspunsul lui, �ntoarse capul spre calendarul din perete.

� Știai că e ziua dumitale astăzi?� Știai că �mplinești�

Se opri, deschise din nou carnetul de identitate pe care-l avea �n m�nă, citi anul nașterii lui�

� Știai că �mplinești 30 de ani astăzi? Tocmai astăzi?

El nu părea surprins. Arăta mai mult amuzat de sincera ei stupoare. Ea insistă.

� Spune, știai?

El ridică din umeri, indiferenta lui ridicare din umeri.

� Nu.

Nora �ncercă să nu-l creadă.

� Nu-i adevărat. Nu-i așa că nu-i adevărat? E cineva care te așteaptă astă-seară. O femeie, o iubită. E cineva care știe�

Se opri din vorbă. Era �n tăcerea lui ceva �mp�nzit, cețos, din care avu deodată siguranța că nu va putea smulge niciun răspuns.

El făcu un pas spre ușă. Nora �l apucă de braț.

� Nu pleca �ncă.

Pe o etajeră cu cărți, �ntr-un vas de sticlă, erau trei garoafe cu cotoarele lungi. Luă o garoafă și i-o �ntinse fără să sur�dă, aproape cu gravitate.

� De ziua dumitale.

Apoi, cu un neașteptat elan, se apropie și mai mult de el.

� Răm�i aici. După cum vezi, e lumină, e cald. �l sunăm pe portar și-l trimitem la băcănie. Vom face un dineu somptuos și vom ciocni un pahar. Asta aduce noroc.

� Crezi? �ntrebă el vag.

� Sunt sigură.

O sclipire copilăroasă �l lumină.

� Primesc. Dar trebuie să mă lași să cobor eu după t�rguieli.

� Nu se poate.

� De ce?

� Pentru că nu te mai �ntorci.

� Ba da.

�Și nu mai avu timp să-i răspundă, pentru că deschisese deja ușa și dispăruse vijelios pe scări.

Nora rămase �n prag, să-i asculte pașii depărt�ndu-se.

Se uită neliniștită la ceasornicul de pe birou: au trecut 20 de minute. "Poate nu mai vine."

Era o tăcere imensă �n �ntreg imobilul. De undeva, de la un etaj depărtat, venea un c�ntec slab de patefon, sau fie radio:

"Noapte bună, Mimy,

Și somn ușor.

Noapte bună, Mimy,

Adormi ușor�"

Nora se g�ndi la această Mimy, care desigur dormea de mult, �nduplecată de c�ntec.

� Și ea ar fi vrut să doarmă. �i părea rău că-și dezbrăcase halatul acela moale, �n care se simțea așa de cald �mbrățișată. �n rochia aceasta de seară, avea incomoda impresie că se află �n vizită, �n propria ei cameră. Dar voise să ia cu totul �n serios "dineul" pe care �l pregătea, și se g�ndise cu plăcere că, la �ntoarcere, el va găsi o femeie strălucitoare� "Strălucitoare." �și repetă cuv�ntul �n g�nd și z�mbi cu puțină oboseală.

Un uruit surd se desprinse din tăcerea generală a clădirii. Se urca cineva cu ascensorul.

Obișnuită cu secretele cele mai intime ale clădirii, urechea Norei urmărea sunetul cum ar fi urmărit ridicarea mercurului �ntr-un fel de termometru imens.

Etajul I, etajul II�

Pe măsură ce se apropia, uruitul ascensorului vibra ca o coardă joasă de pian, prelungită de apăsarea pedalei. Se va opri la al treilea?� Nu, a trecut mai departe.

La fiecare etaj era o smucitură scurtă, ca o bătaie mai tare de puls.

Nora �nchise ochii. Simțea �n propria ei ființă ridicarea aceasta, ca și cum o secretă curea de transmisiune ar fi dus-o mai departe p�nă �n s�ngele și nervii ei.

Patru� cinci� S-a oprit?

Părea că �n tăcerea de p�nă atunci se deschide o nouă zonă de tăcere, mai ad�ncă.

S-a oprit?

Da. S-a oprit. Grilajul interior, de lemn, e dat la o parte cu un zgomot dințat de oblon, ușa se deschide și se �nchide mecanic, uruitul de coardă al ascensorului se depărtează, descrește�

"Inutil să-l aștept. Nu mai vine."

Nora se ridică din fotoliu și se apropie de oglindă, privindu-se lung.

"Ce comică ești, scumpa mea fată, ce comică ești!" �și spuse cu glas tare.

�i era milă de rochia ei neagră, de brațele goale, de cele două garoafe, pe care le vedea prin oglindă clătin�ndu-se �n vasul de sticlă, prea grele pe tulpina lor subțire, ca și cum și ele ar fi fost obosite de așteptare.

Ridică receptorul telefonului și �l păstră c�tăva vreme �n m�nă, fără niciun g�nd. Pe urmă �l puse la loc, neștiind de ce �l ridicase.

� Nu, nu, nu mai vine.

Se rezemase de perete și �și privea acum odaia, �nt�rziind asupra fiecărui lucru �n parte, mirată că acele lucruri �i sunt �n același timp așa de cunoscute și așa de străine.

Pe birou zări carnetul lui de identitate, li luă �n m�nă și abia acum băgă de seamă că e un pașaport. Nu cunoștea pașapoartele acestea noi, cu scoarțe lungi. �l deschise.

"Talia, mijlocie. Părul, castaniu. Spr�ncenele, castanii. Ochii, verzi. Nasul, regulat. Gura, regulată. Barba, rade�"

Ultimul cuv�nt o făcu să tresară. �n sala de baie, pe mica etajeră metalică de deasupra chiuvetei, era serviciul de ras al lui Grig. "Trebuie să-l ascund", �și spuse, g�ndindu-se că celălalt, la �ntoarcere, ar putea să intre �n baie și să găsească acolo un obiect at�t de indiscret. Dar se răzg�ndi după primul pas� La ce bun să-l mai ascundă, de vreme ce el tot nu se mai �ntoarce�

Reciti din nou "semnalmentele" de pe foaia de pașaport. Ar fi vrut să regăsească �n fiecare cuv�nt o trăsătură din acel obraz nesigur, ce se pierdea acum din nou �n ceața din care numai o clipă se desprinsese.

Părul, castaniu� Gura� regulată� Ce funcționar plictisit ridicase un moment ochelarii dintre h�rtii și �l privise, �ntr-o doară, pentru ca pe urmă să-i scrie la rubrica respectivă culoarea ochilor, linia frunții; conturul buzelor?� Ea �l avusese aici, �n odaia ei, �n plină lumină, �n plină bătaie a lămpii, și totuși n-ar fi știut să spună nimic sigur despre figura lui cu linii nedecise.

"Gura, regulată"� Nora �nchise ochii și se sili să-și amintească acea gură, despre care pașaportul spunea cu indiferență că e regulată, ca și cum n-ar fi fost o infinitate de linii posibile sub acest singur cuv�nt. Ar fi vrut să-și poată plimba arătătorul, pe buzele lui și să surprindă �n cea mai ușoară deschidere a lor acel sur�s neterminat care arunca o lumină ușor ostenită pe �ntreaga figură.

I se părea că este �n carnetul pe care-l avea �n m�nă un mister de descifrat și că sub toate acele formule, peceți și semnături era o viață care așteaptă să fie �ntrebată. Se simțea singură, oribil de singură, �n odaia cu toate luminile aprinse, țin�nd �n m�nă o fotografie, un nume, c�teva semnalmente, sub care ar fi fost fericită să audă o bătaie de inimă, un glas.

Era ispitită să ducă acel carnet cu scoarțe albastre la ureche și să asculte, ca �ntr-un ghioc, șoaptele unei vieți pe care nu o cunoaște.

Paginile "rezervate pentru vize" erau pline de felurite timbre și ștampile. Nora citi pe ultima filă: Vise sous le no. 1464 a la Legation de Belgique de Bucarest pour permettre au titulaire�"8

Două ștampile mai mici, dreptunghiulare, arătau �n josul paginii trecerea frontierei, la ducere și la �ntoarcere. "Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers" 9. Și apoi "Hergenrath, 12 Aout".

"Unde am fost eu �ntre 23 iulie și 12 august?" se �ntrebă Nora. Se revăzu pe plajă, la Agigea, �n plin soare, treizeci de zile singură, �n timp ce la Eforie, Grig juca ziua cărți la Cazinou și dansa noaptea la buvetă� Uneori, c�nd era marea liniștită, jazul se auzea p�nă �n cortul ei de la Agigea� �n același timp, cineva trecea �ntr-o noapte de iulie granița la Hergenrath, poate spre Bruxelles, poate spre un mic oraș de provincie, poate singur, poate cu o femeie, cineva care cinci luni mai t�rziu avea s-o ridice din zăpadă, pe o stradă din București, și s-o privească �n ochi cu o indiferentă ridicare din umeri�

Ar fi vrut să poată retrăi acele zile, 23 iulie � 12 august, dar nu �n cortul de la Agigea, ci undeva nevăzută, �n umbra acestui necunoscut. Ar fi vrut să poată ști ce s-a �nt�mplat �n acele 19 zile și să vadă mica gară de frontieră �n noapte, chipul vameșului, ștampila imprim�nd cu tuș roșu pe h�rtie o zi ce nu se va mai �ntoarce� "Hergenrath, 23 Juillet." Cuv�ntul avea ceva misterios, indescifrabil pentru Nora.

Se cufundă �n fotoliu, descurajată.

Ar fi trebuit să se dezbrace, să se culce, să doarmă dar simțea că nu ar avea putere să se ridice �n picioare, să-și scoată rochia, să-și facă patul. Ar fi vrut să răm�nă nemișcată și să doarmă așa cum era, ca �ntr-o sală de așteptare �ntr-o gară. Gara de la Hergenrath�

Soneria sună deodată puternic, gălăgios. �n primul moment, Nora nu-și dădu seama de ce se �nt�mpla. O lăsă să sune lung, ca și cum ar fi vrut să umple �ntreaga odaie cu chemarea ei. Pe urmă se �ndreptă spre ușă, silindu-se să nu facă nicio presupunere. Deschise fără emoție. �n prag era el, �ncărcat cu pachete.

Dopul zbură cu o detunătură puternică și șampania se revărsă peste g�tul sticlei, �n timp ce Nora privea �n sus, ca și cum ar fi urmărit traiectoria proiectilului.

� Lovit! strigă el victorios.

Sus, pe tavan, o pată albă, c�t o monedă, indica punctul atins.

� �ncă două lovituri ca asta, și m�ine mă dă proprietarul afară, pentru avarii grave, glumi Nora, nu fără �ngrijorare totuși.

� Două lovituri zici? Nu, scumpa mea prietenă. O sută una. Da, o sută una lovituri de tun. Ca la Bobotează, ca la 24 Ianuarie.

Și pun�nd deoparte sticla deschisă, ca pe o armă descărcată, luă �n m�ini o nouă sticlă. De astă dată detunătura fu și mai puternică dec�t cea dint�i. Se priviră surprinși unul pe altul, fără să mai sur�dă. Ferestrele vibrau cu un sunet subțire. Pe etajeră, cele două garoafe se clătinau trezite din somn. Detunătura părea că se răsp�ndește p�nă departe prin toată clădirea adormită, de la etaj la etaj.

� Lovit!

Pe tavan apăruse un nou semn alb, la o distanță foarte mică de primul.

� Sunt un trăgător formidabil! Ce siguranță! Ce precizie!

Avea �n privire o lumină, pe care Nora o vedea pentru prima oară aprinz�ndu-se. Aproape că nu-l mai recunoștea pe omul tăcut care plecase cu jumătate oră �nainte, din camera ei. Unde era tăcerea lui grea, unde acel sur�s de oboseală și de indiferență? Vorbea acum cu o �nsuflețire nervoasă străină parcă de el.

Șampania fierbea mărunt �n pahare. Nora �l ridică pe al ei, cu oarecare gravitate.

� Pentru aniversarea dumitale. Pentru cei treizeci de ani pe care. �i �mplinești.

Băgă de seamă că vocea �i tremură și �i fu rușine de această copilăroasă emoție. El răspunse cu degajare, glumind:

� Pentru dumneata. Pentru tramvaiul 16. Pentru accidentul de astă-seară.

La al c�telea pahar era? Numărase p�nă la al cincilea dar de acolo mai departe pierduse socoteala.

Era probabil t�rziu. Aparatul de radio (cine �l deschisese? c�nd �l deschisese?) intona slab imnul englez. "Se termină emisiunea de la Droitwitch".

Nora făcea eforturi să-și țină ochii mari, deschiși, dar lucrurile din cameră le vedea �ntr-o p�nză de fum.

Sus, pe tavan, grupate mărunt �n jurul aceluiași punct, loviturile marcate i se păreau acum fără număr de multe.

�n fața ei, c�nd foarte aproape, c�nd nemăsurat de departe, ca și cum l-ar fi privit prin lentilele �ntoarse ale unui ochean, era el. Vorbea, dar Nora deși auzea distinct fiecare cuv�nt, nu �nțelegea nimic din ce spune. Mereu glasul acesta surd, stins, cu subite străpungeri de lumină, care se pierd apoi �n aceeași indiferență�

Lovit! Ce curios sună strigătul acesta scurt, de triumf, �n vorbirea lui leneșă. Lovit! Lovit ce? Lovit unde? Lovit �n inimă, da, da, am spus �n inimă.

Nora �și luă capul �n m�ini. Ar fi vrut să oprească șirul dezordonat de g�nduri care o străbăteau, ar fi vrut să oprească bătaia t�mplelor.

"Dragă fată, să fim rezonabili, să nu ne pierdem capul. Domnul ăsta� cum �l cheamă?� vezi? ai și uitat cum �l cheamă� �n sf�rșit, cum l-o fi chem�nd, are să plece. E t�rziu, și are să plece� Afară dacă� afară dacă vrei să răm�nă. Vrei să răm�nă? Spune, mie poți să mi-o spui� ne cunoaștem doar de at�ta vreme� vrei să răm�nă?"

El se ridicase probabil de la locul lui și venise l�ngă ea. �i simțea răsuflarea �n spate, foarte aproape. Nora se ridică brusc.

� Așteaptă-mă. Mă �ntorc �ndată.

Intră �n odaia de baie, fără să facă lumină, de teamă să nu-și surprindă �n oglindă figura descompusă de nesomn și de vin, privirea tulbure, pe care și-o cunoștea de mult, din rarele ei nopți albe. Deschise robinetul și lăsă să curgă apă rece pe obraji, pe ochi. Pe urmă abia, �ndrăzni să aprindă lumina: �și regăsi cu �ncredere privirea ei cuminte, de zi. Se privi un timp, �ntreb�ndu-se ce trebuie să facă. Ar fi at�t de simplu să se �ntoarcă �n cameră, să-i spună că e t�rziu, că e obosită și că-l roagă să plece! Dacă ar fi avut curajul să-i spună același lucru, pe vremuri, �ntr-o noapte ca asta, lui Grig� Serviciul ăsta de ras n-ar mai fi aici � și c�te lucruri, c�te ar fi altfel de cum sunt!

�și desprinse rochia cu mișcări �ncete, �nt�rziate, neștiind dacă p�nă la urmă nu o va �ncheia la loc. Rămase goală, cu picioarele desculțe pe ciment, și răceala pietrei răspunse �n toată ființa ei, cu ceva m�ng�ietor, calmant, �ntre pereții albi de faianță, strălucitori sub bătaia lămpii, corpul ei era palid, trist. Se privi cu o clătinare din cap: "Săraca mea Nora, ce singură ești!" Un val de tandrețe o cuprinse pentru singurătatea ei și un gust confuz de lacrimi nepl�nse.

La ce bun să se �mpotrivească? Va trece dincolo, va stinge lumina, se va culca și-l va aștepta să se dezbrace. �l va săruta, ea cea dint�i, pe buze și va surprinde acolo sur�sul lui amar. Poate că și el, da, poate că și el are unele lucruri pe care vrea să le uite�

�și �mbrăcă halatul alb și se mai uită �ncă o dată �n oglindă, căci nu voia să-și evite privirea.

�n prag se opri, ne�nțeleg�nd ce se petrece. �n odaie nu era nimeni. Privi lung fotoliul gol, țigara, care ardea singură �n scrumieră, paharele deșarte. Ușa din vestibul era �ntredeschisă. Se �ndreptă �ntr-acolo, ieși pe culoar și ascultă un moment, fără curiozitate. I se părea că aude de jos, de la primele etaje, pași care coboară.

Se �ntoarse �n odaie și din nou se uită cu un fel de atenție stupidă la fiecare din lucruri, ca și cum le-ar fi �ntrebat, ca și cum ar fi așteptat să-i răspundă.

Deschise fereastra. Jos, �n stradă, pe trotuarul celălalt, un domn �n palton gri se �ndepărta cu pași mari, cu m�inile �n buzunare. Nora �și aminti numele citit pe pașaport. �l strigă fără să-și dea seama ce face.

� Paul! Paul!

Pe urmă rămase peste fereastra deschisă, cu brațele căzute.




Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 788 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio