Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 02



02.

Paul se auzi strigat, dar nu �ntoarse capul. Glasul cădea de sus, �nghețat, fără accent. Era pe toată strada o tăcere �ncremenită, Trebuia să fie foarte t�rziu. Pe tot bulevardul Dacia, o singură fereastră luminată: fereastra ei. O simțea �n spate, �ntre umeri, ca o privire. Nu se opri dec�t după ce trecu de colț, c�nd simți că ochiul acela de lumină nu-l mai poate ajunge.

Avea un sentiment, de bruscă despovărare: "Liber și singur".

Ce departe era de odaia din care fugise! Băuse mult, vorbise enorm, voise cu tot dinadinsul să fie t�năr și vesel, dar a fost de ajuns să răm�nă c�teva clipe singur, pentru ca toată animația lui să se prăbușească. Nu avea nicio curiozitate pentru corpul tinerei femei, care se dezbrăca �n odaia de alături. Se ridicase de la locul lui, �și luase �n grabă paltonul și pălăria, ieșise lăs�nd deschisă ușa, de teamă să nu fie auzit, cobor�se treptele, sărindu-le c�te două, c�te trei. Liber și singur�

�Se trezi umbl�nd de-a lungul trotuarului, drept la margine, cu pași foarte mărunți, unul după altul. Gheata se imprima ad�nc �n zăpadă, lăs�ndu-și tiparul bine desenat. C�nd ajungea �n dreptul unui nou felinar, se oprea pentru a privi �napoi: sub bătaia lămpii, urmele pașilor se aliniau p�nă departe, desenați parcă pe o nesf�rșită pagină albă. Pe urmă, pornea mai departe, cu același pas atent.

Un taximetru trecu pe l�ngă el, �ncetinindu-și mersul și invit�ndu-l pe acest trecător �nt�rziat. Paul �nt�lni privirea șoferului, privire intrigată, poate puțin ironică, și tresări, de a fi fost surprins �n stupidul său joc. Trecu drumul, spre celălalt trotuar, grăbind pasul, ca și cum și-ar fi amintit deodată că are de făcut o cursă, pe care o uitase.

Și acum?

Se jena să re�nceapă jocul �ntrerupt, căci avea impresia că nu șoferul, ci el �nsuși se surprinsese adineauri. Mergea �ntr-adins pe l�ngă case, pe unde zăpada era bătătorită, și pașii răm�neau fără urme.

Trecea prin fața unui gard lung de lemn, făcut din sc�nduri vopsite. "Soț ori făr�de?" Se decise pentru "soț" și �ncepu să numere.

� Unu, doi, trei, patru�

Se oprea uneori, căci erau unele sc�nduri crăpate �n două și n-ar fi vrut să numere aceeași sc�ndură de două ori. Nu-i plăcea să trișeze cu propriile lui superstiții.

O lumină de faruri izbucni din spate, proiect�ndu-i umbra departe, pe zăpadă. Era �nsă hotăr�t de astă dată să nu se mai lase intimidat și să-și continue cu orice preț jocul pe care �l �ncepuse.

� Cincisprezece, șaisprezece�

Mașina trecu �n viteză pe l�ngă el: "O mașină de casă sau un taxi ocupat", g�ndi Paul, fără să-și �ntrerupă numărătoarea.

� Douăzeci și opt, douăzeci și nouă, treizeci�

Se opri �n fața sc�ndurii l�ngă care ajunsese, o măsură din creștet p�nă jos, ca pe un om, și murmură de c�teva ori: treizeci, treizeci.

Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul g�nd care te urmărește; e inutil să cauți uitarea �n mici jocuri imbecile. P�nă la urmă, va trebui să-l privești �n față, să-l accepți: treizeci de ani.

Se rezemă cu spatele de gard și �nchise ochii. Ar fi vrut să poată răm�nea așa, fără g�nduri, fără amintiri, �n această nesimțire binefăcătoare. Se vedea ca și cum S-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină �n această noapte �n care �mplinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu știa ce să facă.

Dar simțea ridic�ndu-se de undeva, din ființa lui, ca o ceață ușoară, un �ndepărtat gust de tristețe, un vechi gust de cenușă. Știa bine ce amintiri prost �nchise, ce imagini inutil reprimate se ascundeau dincolo de această indiferență, pe care o simțea acum destrăm�ndu-se. Așa cum la munte, �n diminețile de ceață, aștepți să apară peisajul dispărut și totuși prezent, �ntrevedea dincolo, de această melancolie imaginea iubitei, numele ei zadarnic alungat: Anna.

Repetă numele de c�teva ori, cu glas tare, despărțind cele două silabe, cum ar fi desfăcut piesele unui mic mecanism pentru a-i surprinde resortul ascuns.

De c�te zile nu o mai văzuse? Cineva răspunse pentru el: "23 de zile", și Paul tresări �ngrozit de preciziunea mecanică a răspunsului. Ultimele zile fuseseră destul de calme. Nu se g�ndise la ea, lucrase �n liniște, o credea uitată. Totuși, s-ar fi spus că, �n umbră, un nevăzut aparat sensibil �i cronometrase absența, �nregistr�nd parcă pe un ecran interior, gata să se lumineze la �nt�ia cerere, clipă cu clipă, timpul trecut fără ea: 23 de zile, 8 ore, 26 de minute�

Revăzu capul ei blond, ochii prea vii, m�inile vorbărețe și pe urmă acel sur�s grav, care �i �ntrerupea uneori, pe neașteptate, agitația, sur�s prea greu pentru ochii ei mici ce se dilatau exagerat �ntr-un efort de atenție, ca și cum ar fi făcut tăcere ca să asculte un alt glas, pe care vorbele ei de p�nă atunci �l acoperi seră.

�Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, �n micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe l�ngă care trecuse de at�tea ori ziua. Totul era străin: aleile �nzăpezite, copaci negri, goi �n nemișcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi uitat să le stingă �nainte de plecare.

Undeva, spre poarta din st�nga, trebuia să mai fie banca pe care, �ntr-o dimineață de octombrie 1932, �l așteptase Ann, cu un bloc de desen �n m�nă, venită să ia c�teva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea bancă și poate că nici n-ar fi găsit-o �n grădina at�t de schimbată acum.

Se uită la ceas și băgă de seamă că e totuși mai puțin t�rziu dec�t �și �nchipuise: două fără zece.

La ora aceasta, Ann era poate la barul din bulevardul Basarab, ca de obicei. Ieșea mereu �n ultima vreme, și de ce tocmai astăzi ar fi rămas acasă?

"Noaptea asta nu poate să treacă fără Ann", �și spune Paul, și g�ndul că o poate �nt�lni, dacă vrea, �l �nfioră.

Vede barul din Basarab, pereții lui cu reflexe metalice, luminile albastre, puntea circulară de dans, ca o insulă de lumina. La masa lor de totdeauna, �ntr-un grup de prieteni, trebuie să fie Ann. Se �ndreaptă spre ea și �i spune, privind-o drept �n ochi: "Ann, �mplinesc �n noaptea asta treizeci de ani. Nici eu nu știam; mi-am adus aminte �nt�mplător adineauri și am venit să ciocnim un pahar �mpreună. Știi bine c�t sunt de superstițios".

Ea �l privește sur�z�nd. "Te așteptam, Paul. Știam că ai să vii. Noaptea asta nu putea trece fără tine."

Totul este halucinant de viu: simte căldura cuvintelor ei, aburul lor pe obraz. Totul e at�t de prezent, at�t de aproape: rochia ei neagră, mica broșă de argint pe s�nul st�ng, poșeta de mătase strălucind pe masă, paharul cu whisky, pe care ea l-a dat cu un gest nervos deoparte, ca și cum ar fi vrut ca �ntre ea și el să nu fie nimic care să-i despartă.

�Se trezi t�rziu, cu o tresărire de alarmă. C�tă vreme pierduse oare vis�nd? Nu �ndrăzni să se uite la ceas. Privi �n jur și nu-și dădu seama unde se afla. Nu mai era �n Grădina Icoanei, strada �i era necunoscută, casele străine. Dincolo de aceste clădiri, pe care nu le cunoștea, o slabă aureolă albastră: luminile bulevardului Brătianu. Alergă �ntr-acolo, silindu-se să nu se g�ndească la nimic. La primul colț de stradă, găsi o stație de mașini. Șoferul era adormit, motorul �nghețat porni greu � și ce departe, ce insuportabil de departe era barul din bulevardul Basarab!

Sări din mașină, tr�ntind portiera, și strigă �n trecere portarului: "Plătește-l dumneata".

"Lume multă?" o �ntrebă pe fata de la garderobă, �n timp ce-și dezbrăca paltonul, ne�ndrăznind să pună mai clar singura �ntrebare care �l interesa.

Cineva �l bătu pe umăr, și el se �ntoarse cu o tresărire disproporționată de spaimă. ("Ar trebui să mă controlez", observă �n g�nd.) Era un coleg de barou, avocat la o societate petroliferă.

� Bine că te găsesc, nene. Toată ziua te-am căutat cu telefonul. Ce facem m�ine cu procesul nostru?

� Ce proces? �ntrebă Paul absent, �n timp ce peste umăr �ncerca să surprindă o deschidere a draperiilor din fund, spre interiorul barului.

� Cum ce proces? Știi că-mi placi? Procesul de la comerț doi, cu "Steaua Rom�nă". Nu știi? 3.623 pe 929. Vrei să te judeci m�ine? Eu zic să-l am�năm. N-are niciun haz acuma, �nainte de Crăciun. După vacanță oric�nd, la dispoziția dumitale. Ei! ce zici?

Paul răspunse vag, căci nu ascultase și nici un știa despre ce este vorba.

� Lasă, om vedea m�ine� Scuză-mă acum, sunt grăbit, caut pe cineva�

� Pe cine cauți, că nu e nimeni �năuntru? O plictiseală de moarte. Mai bine vino cu mine la Zissu.

Paul se depărta de el, aproape fără să-l salute. "Nimeni, nimeni." Repeta cuv�ntul automat, fără să-l �nțeleagă. Dădu perdelele deoparte, cu un gest scurt. Departe, foarte departe parcă, �n colțul opus al barului, la o distanță care dintr-o dată i se păru enormă, de nestrăbătut, masa lor obișnuită era goală.

Păși �ntr-acolo mașinal și se sili să privească fix, mereu spre același punct, cu ochii deschiși mari, ca și cum ar fi vrut să rețină imaginea pe retină și să �mpiedice astfel să se transmită spre alți centri de durere oribila veste.

Totul se petrecu fără accident. Căzu pe scaun fr�nt, cu ceva de om uzat �n această cădere, dar �ncă stăp�n pe mișcările lui.

Pianistul �i trimise un salut de recunoaștere ("N-ați mai fost de mult pe la noi"), și el răspunse cu o ridicare de umăr, cu un gest vag, obosit, care răspundea la altceva, la cu totul altceva.

Barul era luminat slab, ca vagoanele de dormit noaptea. Regăsea totdeauna aici o atmosferă de călătorie, de plecare, și orașul i se părea că se depărtează, se pierde. Schițele de decorație le făcuse Ann, din prietenie pentru patron, fost pe vremuri ma�tre d�hotel la Colonade. Cu ce entuziasm copilăros desenase ea fiecare detaliu, ce absorbită era de fiecare� nouă descoperire!

� Are să fie superb, dragul meu Paul. Superb, �nțelegi? Și uite aici (creionul ei se oprise pe h�rtie, indic�nd un punct anumit), aici va fi masa noastră, a ta și a mea.

Ce farsă a memoriei �i reamintea cuvintele ei uitate, tocmai �n acest moment, ca și cum v�rful ei de creion ar fi indicat, cu luni �nainte, locul exact �n care �ntr-o noapte viitoare, �n noaptea aceasta, va avea să aștepte o umbră care nu mai vine?

Și dacă totuși vine?

Paul refuză această speranță, pe care o știa �nșelătoare. Nu voia să primească noi așteptări inutile. G�ndul stărui �nsă ispititor: "Și totuși nu e exclus să vie".



Nu, exclus nu era, asta trebuia s-o recunoască și el. De at�tea ori, spre dimineață, c�nd luminile se stingeau, c�nd jazul tăcea obosit, c�nd instrumentele de metal intrau �n �mbrăcămintea lor de p�nză și numai pianul continua să c�nte pentru dansatoarele care se demachiau, pentru fetele de la garderobă sau pentru un client �nt�rziat, de at�tea ori, d�nd deoparte perdelele din fund, albă, trează, strălucitoare, cu pasul ei decis, cu sur�sul ei de dimineață, intra Ann.

Paul ridică scurt capul, strigat parcă de această arătare. Dar la capătul opus al sălii, perdelele erau nemișcate, și cu faldurile lor grele, cu roșul lor de cupru vechi, despărțeau parcă o lume de altă lume.

Nu-și putea lua acum privirea de la acel punct prin care totuși, dintr-un moment �ntr-altul, putea să apară ea. Avea senzația că un punct de durere se deplasase acolo, ca o altă inimă desprinsă din el și trimisă �nainte, �n recunoaștere, ca să p�ndească și să aștepte.

Uneori, perdelele se mișcau, o m�nă apărea de dincolo, și atunci Paul, ca și cum n-ar mai fi putut suporta un nou grad de tensiune, avea o scurtă sincopă a conștiinței, care �i permitea să privească fără strigăt, cu un fel de stupoare resemnată, cum draperiile se deschideau �ntr-adevăr, lăs�nd să treacă o dansatoare, o fată de la garderobă sau o florăreasă.

Și mai greu de suportat era c�nd m�na ce apăruse o clipă se retrăgea fără ca perdelele să se deschidă și fără ca să se poată vedea cine anume era dincolo de ele, căci atunci nimeni nu l-ar fi putut convinge pe Paul că nu Ann se afla acolo, că nu ea venise p�nă �n pragul barului, pentru ca �n ultimul moment (fiindcă era prea t�rziu, sau nu era destulă lume) să se răzg�ndească și să plece. Ar fi vrut să alerge după ea, s-o ajungă exact �n momentul �n care ieșea și să-i poată spune: răm�i! Dar se vedea �ntorc�ndu-se singur printre perechile de dansatori, printre mesele cu clienți intrigați de ducerile și �ntoarcerile lui și nu se simțea �n stare să suporte at�tea priviri indiscrete, at�tea semne cu sub�nțeles, at�tea șoapte�

Un chelner stingea lămpile cu abajur pe mesele rămase goale. De la o masă vecină, pianistul, care discuta cu o dansatoare din local, se �ntoarse spre Paul.

� Merge prost prăvălia. Semn rău. �ncepe să facă economii la lumină.

Numai �n centru, puntea de dans rămase luminată, ca o planetă de argint plutind prin spații albastre de fum de țigară.

Patronul se apropie de masa lui Paul și �i ceru voie să ia loc l�ngă el. Era ora confidențelor, c�nd �ntre personalul localului și clienții cunoscuți se angajează conversații familiare.

� Nu știu ce să mai fac, se vaită patronul. Cred că am să lichidez. Așa nu mai merge. Trec nopți �ntregi cu un whisky și două citronade. Și nu că sunt superstițios, dar de c�nd duduia Ann nu mai vrea să dea pe la noi, merge din rău �n mai rău. Nu știți ce o fi av�nd? de ce o fi supărată? Am vrut s-o �ntreb astă-noapte, dar�

� A fost pe aici?

� Da. Pe la unu.

� Singură?

� Cred că singură. Afară dacă n-o aștepta cineva �n mașină. Nici n-a vrut să intre. "Nu răm�neți, duduie Ann?"

"Nu, căutam pe cineva." Și s-a dus.

Paul �l privește pe omul din fața lui fără să-l vadă, �l aude fără să priceapă ce spune.

"Ann a fost aici și m-a căutat." G�ndul e de o simplitate care nu suferă răspuns. "A fost aici și m-a căutat."

Nu, �ntr-adevăr, ea nu putea lăsa să treacă noaptea aceasta fără să-l �nt�lnească. L-a căutat acasă, i-a telefonat la birou, a venit p�nă aici� Și �n timp ce ea alerga prin tot orașul după el, ca să pună capăt acestei stupide despărțiri, �n timp ce alerga să-i aducă �n dar sărutul ei de �ntoarcere, sărutul ei de �mpăcare, el se lăsa t�r�t �n cel mai ridicul accident de stradă.

Paul plătește paharul lui de whisky, pe care abia acum �și dă seama că nici nu l-a băut, �l consolează pe patron ("Lasă, că se �ndreaptă, barurile astea sunt ca femeile: nu știi nici de ce vin, nici de ce te lasă"). Aruncă un salut pianistului și trece printre mesele goale, ocolind puntea de dans, cu o lene, cu o �nt�rziere de gesturi ce stă foarte bine unui client de bar, �n zori. Nimeni nu va citi, pe obrazul lui palid, neașteptatul strigăt, nevăzuta lumină�

Se opri �n fața telefonului și privi cu emoție p�lnia de ebonit, �n care peste o clipă avea să vibreze glasul lui Ann, glasul ei trezit din somn, puțin tulbure la �nceput, dar clarificat apoi de surpriză.

M�na �i tremura form�nd pe discul aparatului numărul cunoscut, acel număr pe care și-l interzisese sub jurăm�nt și pe care �l făcea totuși de sute de ori, mașinal, pe imaginare discuri, pe fereastră, pe birou, pe dosare.

Telefonul sună lung, de c�teva ori, fără răspuns. "Greșeală probabil", g�ndi Paul, și nici un era de mirare, �n halul de nerăbdare �n care se afla.

Reluă operația de la �nceput și formă numărul cifră, cu cifră, �ncet, rar, ca un �ncepător, cu acea grijă atentă pe care o recomandă indicatoarele din cabinele telefonice. Soneria �și repetă chemarea ei regulată și, ca și cum la capătul celălalt al firului s-ar fi aprins o lumină, Paul văzu cu ochii �nchiși aparatul de telefon aproape de patul lui Ann, lucrurile cunoscute din jur, micul elefant de argint, scrumiera de lemn ars ("tek de Guyanne", �și aminti fără, rost numele lemnului), portretul din perete al lui Ingrid, fotoliul roșu, covorul, �ntreaga odaie �n care soneria chema fără sens, fără răspuns.

� E stricat? �ntrebă fata de la garderobă, care aștepta, să-i dea paltonul, văz�ndu-l că stă de at�ta vreme cu receptorul �n m�nă, fără să vorbească.

� Nu, nu, e stricat. Nu e acasă, răspunse el, fără să știe de ce, fără să știe cui.

�ncercă să ridice din umeri, dar nu izbuti. Nici cele mai vechi gesturi nu-l ajutau.

Mașina cobora pe Calea Griviței, spre oraș. �n dreptul Gării de Nord, Paul făcu semn șoferului să oprească.

� Pleacă vreun tren la ora asta?

Șoferul �ntoarse capul spre ciudatul său client.

� De ce?

� �ntreb dacă pleacă vreun tren.

� La ora asta nu. Primul tren este la 5 și 40. Personalul de Timișoara.

Paul se vedea prăbușit �ntr-un compartiment de clasa treia, legănat de zgomotul roților, amețit, călătorind fără țintă, o zi și o noapte, și �ncă o zi, și �ncă o noapte, cobor�nd undeva la o gară fără nume. �n plină c�mpie, murdar, negru de funingine, descompus de nesomn și culc�ndu-se pe păm�ntul �nghețat, ca să doarmă și să uite.

Șoferul porni mai departe, fără să �ntrebe. Avea obișnuința călătorilor pe care �i găsea noaptea, singuri la un colț de stradă, cu aerul nedecis dacă să oprească un taxi, sau să-și tragă un glonte �n cap.

Paul nici nu-și dăduse seama că porniseră din nou și, �ntorc�nd capul, zări ca printr-o p�nză de somn clădirea Teatrului Național, pe fereastra prin care privise o clipă �nainte clădirea Gării de Nord.

Mașina alerga mai departe pe strada Regală, dar c�nd ajunse la bulevardul Brătianu, șoferul se opri și el, neștiind �ncotro s-o mai ia.

� Să vă duc acasă?

� De ce acasă?

� Știu eu? Poate vă așteaptă cineva.

Paul tresări. "Poate vă așteaptă cineva." Parcă a mai auzit �n noaptea aceasta aceleași cuvinte. "E cineva care știe, e cineva care așteaptă."

G�ndul e absurd, și Paul simte că �ntr-adevăr nu mai are puterea de a-l primi. �n resemnarea lui de cenușă, nu mai e loc pentru această nouă așteptare, pentru această nouă inutilă speranță. Ar vrea s-o oprească undeva dincolo de conștiință, �n camera obscură a memoriei, dar fulgerător cuv�ntul spus a developat o imagine mai vie, mai repede dec�t voința lui de a uita: "Sus, �n cameră lui, Ann �l așteaptă".

�i e rușine să creadă, și totuși nu poate altfel. I-a spus șoferului adresa, �ncet, �n șoapte, cu jenă � și totuși cu ce nerăbdare! Mașina zboară pe bulevardul pustiu, spre un miracol care devine cu fiecare secundă mai plauzibil, mai cald, mai convingător: Ann este la el acasă și �l așteaptă.

De at�tea ori, da, de at�tea ori, deși se despărțise de ea numai cu c�teva ore �nainte, o găsise �n patul lui, dormind, �ntr-una din pijamalele lui prea lungi pentru ea, �n care se pierdea toată, ca un copil. De at�tea ori o găsise la biroul lui citind un roman, luat la �nt�mplare din cărțile lui, sau, c�nd nu era niciun roman, o carte de drept comercial, o revistă de jurisprudență, �n care părea cufundată cu toată seriozitatea. �și amintește, nu se poate opri să nu-și amintească, acea uitată seară de noiembrie 1932, c�nd, rămas acasă să studieze dosarul unui proces pentru a doua zi, ea sunase noaptea la ușa lui și apăruse �n prag cu o valiză mică, �n care avea o cămașă de noapte, peria de dinți, o pereche de ciorapi: "Am venit să dorm la tine. Pe strada mea se repară linia de tramvai și e un scandal asurzitor. Te superi?"

Se opri �n fața casei, �l plăti pe șofer și-l aștepta să plece. �și acorda c�teva ultime minute de speranță. Nimic nu era �ncă decis, nimic nu era �ncă pierdut. C�tă vreme răm�nea acolo, �n fața porții, destinul era oprit �n loc. Era �ncă posibil ca Ann să fie sus.

�și ridică privirea spre fereastra lui de la etajul al treilea, ca și cum ar fi vrut s-o �ntrebe, și tresări: fereastra era luminată.

Numără �ncă o dată etajele, numără �ncă o dată ferestrele � "a doua din dreapta" � și se �ntrebă dacă nu se �nșală, dacă nu visează. Rămase cu ochii fixați spre acel ochi de lumină, care-l aștepta la sf�rșitul acestei groaznice nopți.

"Așadar, e adevărat. Așadar, e aici."

Simți o nesf�rșită oboseală, ca și cum toată �ncordarea de p�nă atunci ar fi plesnit �ntr-o singură clipă. Un moment �i trecu prin minte g�ndul absurd de a pleca, de a răm�nea singur. Ann era sus, și acest lucru �i aducea o liniște neașteptată, care �nchidea toate �ntrebările ca �ntr-un somn.

Se scutură din această renunțare și porni nebunește pe scări, cu o bruscă, disperată nevoie să o vadă, să o str�ngă �n brațe. Ann! Ann! Ann! Numele alerga �naintea lui ca un strigăt.

Găsi ușa deschisă și o �mpinse cu umărul. �n vestibul, pe cuier, era un mantou de stofă pe care nu-l cunoștea.

Se opri �n pragul biroului și cuprinse cu o singură privire �ntreaga �ncăpere. La birou era o femeie t�nără, cu o carte deschisă �naintea ei. "Nu e Ann", șopti el amețit.

Pe urmă abia o recunoscu pe Nora.





Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 609 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio