Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 03




03.

Se privira in tacere cateva clipe.

� Ce cauți dumneata aici?

Nora se ridicase �n picioare, �nclinată spre el, gata parcă să-i vie �n ajutor.

Ca și cum ar mai fi fost nevoie să observe ciudățenia situației, el repetă �ntrebarea:

� Aici, la ora asta?

Nu-i recunoscu vocea, prea guturală, prea apăsată. Nu recunoștea nimic din figura lui nesigură.

"Cum s-a schimbat!" g�ndi Nora. Unde-i era sur�sul care �l apăra aseară așa de bine, ca o vizieră? Avea acum trăsăturile devastate. Prin ce dezastru trecuse, ce anume se �nt�mplase �n cele c�teva ore de la despărțirea lor, pentru ca să ajungă �n starea asta deplorabilă?

�i arătă cu m�na fotoliul de l�ngă birou.

� Nu vrei să șezi?

� Ei, dar știi că ai haz dumneata! izbucni Paul. Te găsesc la patru dimineața �n casa mea � de ce? Ca să-mi oferi un scaun?

Ea nu răspunse. Continua să-l privească cu aceeași privire mirată, căut�nd să descifreze pe acest obraz devastat ce se �nt�mplase. Rămăsese cu m�na �ntinsă, �n gestul neterminat cu care �i indicase scaunul.

� Te rog să pleci, zise el.

Pe urmă trecu de partea cealaltă a biroului și o apucă de braț.

� Te rog pleacă. Nu mă sili să fac lucruri de care m�ine �mi va fi rușine. Pleacă. Sunt obosit. Trebuie să răm�n singur.

Dar pentru că ea tăcea mai departe și �l privea mereu cu aceeași privire, care nu punea �ntrebări, el cu o schimbare de ton, cu un efort de căldură, cu o voce care ar fi vrut să fie caldă și nu izbutea dec�t să fie surdă, o rugă �ncet, �năbușit:

� Știu, �ți datorez o explicație. M-am purtat oribil cu dumneata. Ai avea dreptul să �ntrebi. Aș avea datoria să răspund. Dar nu acum. Te rog, nu acum. Mi-e imposibil să vorbesc. Ne vom �nt�lni altădată, oric�nd, m�ine dacă vrei, dar acum pleacă.

Nora se desprinse de l�ngă el.

� Bine, plec. Dar nu imediat. �ți promit că peste cinci minute nu voi mai fi aici. Dar ascultă-mă aceste cinci minute. Cu ochii pe ceas.

Cu un gest loial, �și desprinse ceasul de la m�nă și �l puse pe birou, �ntre am�ndoi. Pe urmă, �și ridică ochii asupra lui.

� Mi-a fost frică să nu faci o prostie� De aceea am venit.

El rămase cu privirea fixată pe micul ceas de pe birou, urmărind mișcarea secundarului pe cadran și aștept�nd parcă să treacă cele cinci minute, nimic altceva.

� Mi-a fost frică să nu te omori.

� De ce? �ntrebă el cu o ușoară tresărire și totuși fără să-și ridice privirea.

� Nu știu de ce. Privirea dumitale, care nu privește nimic. Sur�sul dumitale pierdut. Ridicarea dumitale din umeri. Și pe urmă, fuga� fiindcă� ai fugit. Altă dată, c�nd pleci dintr-o casă, nu uita să �nchizi cel puțin ușa după dumneata. Dacă ai ști ce frig s-a făcut �n urma dumitale�

Se opri o clipă. Spusese ultimele cuvinte cu vocea scăzută. Ca și cum ar fi vorbit cu ea singură. Dar reveni imediat la felul ei de vorbă, clar.

� La �nceput, n-am �nțeles ce se petrece. Te priveam de la fereastra mea cum te �ndepărtai, și totul mi se părea absurd, ca �ntr-o glumă proastă. Cred că te-am strigat, dar nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte nici c�t am stat acolo, la fereastră. Mai ales aș vrea să crezi că nu eram jignită. Am treizeci și doi de ani și oarecare amintiri. E de ajuns ca o asemenea �nt�mplare să nu fie o catastrofă� Dar mi s-a părut că e �n plecarea dumitale un gest de moarte. Am avut o prietenă care s-a sinucis acum patru ani. Avea sur�sul dumitale. Asemenea lucruri sunt puțin ridicule �nainte, dar sunt de nesuportat pe urmă� M-am decis să te caut, să te găsesc. �mi ziceam că nu te pot lăsa singur �ntr-o noapte ca asta� Ti-am găsit adresa �n cartea de telefon, am venit p�nă aici �ntr-o suflare și am găsit ușa �ncuiată. Eram hotăr�tă să cobor �n stradă și să te aștept jos p�nă te vei �ntoarce. Nu știu cum mi-a trecut prin minte să caut sub preș: acolo pun eu cheia dimineața c�nd plec, ca s-o găsească femeia de serviciu, care vine să facă curat. Cel puțin �ntr-asta ne asemănăm: cheia dumitale era acolo. Am deschis, am intrat, am așteptat. Eram decisă să aștept oric�t.

Se opri din nou din vorbă și se uită la ceas.

� M�i am două minute. Prea puțin pentru c�t mi-a mai rămas. Totuși, vreau să-ți mai spun un singur lucru. Să știi că dacă am venit, dacă am făcut nebunia să vin, n-a fost numai pentru dumneata. A fost puțin și pentru mine.

Părea că mai are de spus ceva, se opri, ezită, dar pe urmă, cu un gest hotăr�t, �și luă ceasul de pe masă și-l puse la loc pe m�na st�ngă.

� Asta e tot. Și acum, te las.

Se apropie de el, ca să-i �ntindă m�na, dar �n acea clipă zări la butoniera hainei lui floarea de aseară, biată floare ofilită, �nghețată. O scoase cu mare grijă, cu nesf�rșite precauții, de teamă să nu-i rupă cotorul prea lung, și căută din ochi un vas de flori, dar nu era dec�t unul singur, prea larg pentru o singură floare. "Mai bine un pahar", zise ea și trecu �n sala de baie, ca să găsească apă, dar apa rece era prea �nghețată, iar robinetul de apă caldă nu funcționa. ("Ce dezordine �n casa asta! Cum se cunoaște că trăiește singur!") Deschise o ușă ce da �ntr-un oficiu și găsi acolo o sticlă cu apă de casă. Se �ntoarse �n odaie, turnă apă, și pe urmă, pun�nd floarea �n pahar, �l depuse pe un mic taburet, l�ngă patul lui, �ngenunchind și țin�nd cu grijă paharul �ntre palme, ca și cum ar fi vrut să transmită palidei flori căldura m�inilor ei.

Apoi se ridică și se �ndreptă spre vestibul.

�n prag �l găsi pe Paul, cu brațele deschise larg, ca să-i baricadeze trecerea. Părea că vrea să-i spună ceva, dar era �ncurcat și nu știa cum.

� �ți mulțumesc că ai venit. Acuma� Dacă nu ar fi prea t�rziu� te-aș ruga să răm�i.

Ca și cum acest "prea t�rziu" s-ar fi referit la oră, și nu la cele �nt�mplate p�nă atunci, ea se uită la ceas.

� �ntr-adevăr, e foarte t�rziu. Patru și zece. Totuși, dacă vrei, am putea să așteptăm �mpreună să se lumineze de zi. Nu mai e mult.

Pe birou era un calendar. Ea rupse foaia zilei ce trecuse și citi pe foaia zilei care venea: 19 decembrie. Răsăritul soarelui 7.41.

� Mai avem prin urmare 2 ore și 39 de minute.

Rămăsese �n m�nă cu foaia ruptă a zilei ce se sf�rșea și i-o �ntinse sur�z�nd.

� Vezi? A trecut. A fost greu, dar a trecut.

Și pe urmă, cu o neobișnuită gravitate:

� Cred că nu mă vei uita niciodată. Voi fi totdeauna femeia pe care ai �nt�lnit-o �n noaptea �n care �mplineai treizeci de ani.

Stau unul �n fața celuilalt, jumătate �n �ntuneric. Au stins toate lămpile, afară de lampa cu abajur de pe birou. El este �n fotoliu, unde l-a obligat ea, autoritară, să șadă; ea este �n colțul de l�ngă divan, unde și-a �ngrămădit c�teva perne. �ntre ei, e masa de ceai cu cești albe, calde, ca niște globuri slabe de lumină.

"E frig �n casa asta", spuse Nora, și �n c�teva clipe apa clocotea, iar �n toată casa era o aromă de ceai, de lăm�ie, de rom � toate găsite fără să-l �ntrebe pe el. Umbla printre lucrurile lui cu m�ini ușoare, sigure, ca și cum ar fi mers spre ele din instinct sau dintr-o veche obișnuință.

Paul o ascultă vorbind, fără să fie prea atent la ce spune. Vorbește liniștit, rar, fără ridicări de voce, cu monotonie. Este un glas grav, exagerat de grav, fără mișcare, fără vioiciune, aproape inexpresiv.

Ce odihnitor este s-o asculți! I se pare că o cunoaște de mult. I se pare că nimic nu este �ntre ei ascuns. Niciun mister. Nicio �ntrebare de pus. Nimic de aflat.

�i ia m�na st�ngă �n m�inile lui și o �ntoarce cu palma spre lumină.

� Știi să citești �n palmă? �ntrebă Nora.

� Nu. Dar �mi place să privesc.

Este o m�nă simplă, cu c�teva linii curg�nd regulat, ca fluviile pe o hartă. Paul o privește c�tva timp, și pe urmă o �nchide, ca pe o carte citită.

� Nu-mi spui și mie ce ai aflat?

� Nu e nimic de aflat. E m�na dumitale. �ți seamănă. O m�nă gravă. Calmă� și totuși�

� Totuși?

� E un singur lucru care răm�ne inexplicabil: faptul că ai venit. E o mică nebunie, pe care nu știu unde s-o citesc.

Ea �și deschise din nou m�na st�ngă spre lumină.



� Poate că tot aici. Uită-te bine: poate că este undeva o �ncrucișare de linii, care arată �nt�lnirea noastră.

Spunea aceste cuvinte fără niciun sur�s, fără niciun gest care să le atenueze neașteptata lor gravitate.

� Ce curios spui dumneata "�nt�lnirea noastră". E o aventură?

� Ce?

� Această �nt�lnire.

� O aventură, nu. O �nt�mplare. E și asta destul de mult. Mie nu mi se �nt�mpla niciodată nimic.

S-a terminat apa caldă. Nora se ridicase de la locul ei, făc�ndu-i semn că-i interzice să se miște.

O aude umbl�nd prin casă. Ce liniștitor e acest pas! O aude respir�nd. Parcă ar fi de totdeauna aici.

�i e recunoscător că se află �n casa lui. Prezența ei oprește g�ndurile, ține �n loc amintirile.

Și ce m�nă bună are, �n care se poate odihni o frunte ostenită.

�i vede umbra � c�nd mare, c�nd mică, după cum se apropie sau se depărtează de lampă � trec�nd peste lucruri. �n rochia de stofă pe care o poartă, trupul ei este apărat, ca sub o mantie. Numai uneori, la o redresare a umerilor, se poate distinge linia s�nilor, șoldul.

S-a oprit �n fața lui, cu ceainicul �n m�nă, aplecată deasupra mesei, și toarnă cu băgare de seamă apa fierbinte �n cești. El se ridică �n picioare și o privește lung. Ea �i suportă privirea fără mirare. Un miros de lavandă plutește slab �ntre ei.

Paul �și puse gura pe buzele ei care acceptau sărutul fără grabă, cu liniște. M�na lui dreaptă era pe s�nul st�ng. �i simțea bătăile inimii rare, distincte.

I se părea că aceste bătăi răspund departe, �n marea lui singurătate.




Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 606 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio