Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 05



05.

Paul incercase de multe ori ori să-și amintească �n ce �mprejurări o cunoscuse pe Anna. Ar fi vrut să poată retrăi momentul exact �n care cineva �i pusese față �n față �ntreb�ndu-i așa cum se �ntreabă de obicei: "Cum, nu vă cunoașteți?" Dar memoria lui nu reținuse acest moment și poate că lucrurile nici un se �nt�mplaseră așa. Anna se pierdea �n mulțimea acelor figuri nesigure, pe care le cunoști "de pe stradă", "din tren", "de la Sinaia", formule vagi care acoperă cu ceața lor prima str�ngere de m�nă, �nt�iul cuv�nt schimbat.

Mai t�rziu, aflase dintr-un cuv�nt aruncat la �nt�mplare că petrecuseră c�ndva o vacanță �mpreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască �nsă.

� Acum șase ani, c�nd eram la Satu-Lung...

� Acum șase ani? Ești sigură?

� Da. �n 1926. �n august.

Paul revăzuse atunci, deodată, �ntreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptăm�ni de singurătate petrecute �n micul sat brașovean, colțul de stradă de unde �ncepea, fără tranziție, Satu-Lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune.

Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața dinspre Satu-Lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocatori, cu sentimentul că se află �ntr-un oraș străin, �n care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: m�ncau covrigi �n plină stradă, se strigau pe nume �n gura mare, se fugăreau de la un trotuar la altul, aruncau cu pietre �n copacii de la marginea drumului � acei �nc�ntători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit p�nă la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.

Trecerea lor pe "promenadă", un pod de lemn pardosind unul din trotuare, provoca �n fiecare zi aceeași rumoare. Săsoaice scandalizate �și făceau apariția la ferestre, copiii se opreau intimidați �n fața porților, domnișoarele, de familie bună "din localitate", care citeau sau lucrau pe bănci, abia �ndrăzneau să ridice capul spre această bandă de nebuni, fetele desculțe, ciufulite, băieții fără haină, fără cravată�

Ostilitățile erau deschise �ntre populația civilă din Cernatu și grupul din Satu-Lung �n așa măsură, �nc�t Paul, seara, c�nd ieșea la plimbare, dacă o lua la st�nga, pe l�ngă primărie, avea sentimentul de a păși �ntr-o zonă de luptă, pe un teritoriu dușman.

Era de obicei ora de tenis a grupului. Terenul lor de tenis ajunsese celebru �n �ntreaga regiune p�nă la D�rste, p�nă la Noua. Parii albi, dreptunghiurile de var, trase pe păm�nt, plasa bine �ntinsă la mijloc, gardul de s�rmă ce �nconjura �ntreg terenul, totul fusese făcut de ei, cu lucruri �n parte aduse de la Brașov și �n parte inventate pe loc, spre secreta vanitate a Satului-Lung și spre pizma mocnită a oamenilor din Cernatu.

Lui Paul �i plăcea să se oprească acolo, �n fața gardului de s�rmă, și să privească agitația rachetelor, bătaia regulată a mingii, rochiile albe ale jucătoarelor.

�ntr-o seară, o minge aruncată prea �nalt trecuse peste gard și se oprise l�ngă el. O ridicase ca să o dea tinerei jucătoare care venise s-o caute.

� Poate că erai tu, Ann?

� Foarte posibil, dragul meu. Dintre toți, jucam cel mai mult. Jucam prost, abia atunci �nvățasem, dar mult.

G�ndul că o zărise cu at�ția ani �n urmă, �nainte de a o iubi, �nainte măcar de a ști cine este g�ndul că fusese odată un moment �n care se priviseră �n ochi, �n care �și vorbiseră poate, el pentru a-i �ntinde mingea pierdută, ea pentru a-i mulțumi, g�ndul acesta �l �nfiora. De la alba jucătoare �nclinată un moment spre el cu racheta �n m�nă, �ntr-o seară de august 1926, ce distanțe fuseseră de străbătut p�nă la această cunoscută, dureroasă Ann!

Vedea �ncă trenul municipal, care făcea curse regulate p�nă la Satu-Lung, vagoanele galbene, locomotiva demodată, țipătul ei disproporționat �n gările minuscule, trena de sc�ntei, noaptea, c�nd se �nt�mpla să �nt�rzie la Brașov și să se �ntoarcă acasă cu ultima cursă�

�ntr-o astfel de noapte, trenul fusese oprit �nainte de Noua, de grupul din Satu-Lung, care �i barase drumul, așez�ndu-se pe șine și flutur�nd lanternele aprinse, hainele albe, eșarfele� Călătorii erau indignați, personalul de serviciu, lovit �n demnitatea lui ("Un tren oprit ca o simplă căruță"), amenința cu procese-verbale și amenzi, toată lumea vocifera, dar ei parcă nici nu auzeau și poate că �n realitate nici un auzeau. Veneau de la R�șnov, spunea unul din ei mai rezonabil, erau morți de oboseală și nu puteau pierde ultima cursă. Năvăliseră �n vagoane, fără să țină seama de scandalul provocat.

Era t�rziu, călătorii erau somnoroși, trenul se golea, lumea cobor�se la D�rste, la Turcheș, revolta se potolise� Dincolo de Turcheș nu se mai auzea dec�t tăcerea acelei nopți de august, acoperită rar de țipătul locomotivei. Atunci porniseră să c�nte: era o romanță la modă, pe care o c�ntau lăutarii la Brașov, dar care acum, �n acel ceas de noapte, �n vocile lor tinere, căpăta o neașteptată melancolie.

Paul, aduc�ndu-și aminte de acel moment, ar fi vrut, așa cum un dirijor suspendă cu un singur gest toate instrumentele, lăs�nd să se audă doar vioara solistului, ar fi vrut să poată suprima �n memoria lui vocile celorlalți, pentru a nu păstra dec�t, așa cum trebuie să fi fost �n acea noapte de august 1926, vocea lui Ann.

"De ce nu te-am cunoscut atunci? spunea ea. De ce au trebuit să treacă at�ția ani p�nă să te �nt�lnesc? De ce n-a fost �n seara aceea cineva care să-mi fi spus: Vezi domnul acela t�năr de l�ngă fereastră? Pe domnul acela ai să-l iubești �ntr-o zi�

Și totuși, știu eu dacă nu a fost mai bine așa? Cred că nu m-ai fi iubit și cred că aș fi fost destul de proastă ca să nu-mi placi. �mi plăceau bărbații care dansau bine, și tu dansezi at�t de prost! Nu știi c�t de mult m-am schimbat de atunci. Mă pieptănam prost, purtam rochii scurte, eram zăpăcită, eram nebună, eram� uite cum eram."

Și lu�nd de pe masă un creion de cărbune, desenă pe o h�rtie de bloc o siluetă subțire de fată zăpăcită, cu picioarele �n aer ca pentru o săritură, cu brațele deschise, cu părul flutur�nd �n v�nt. �n c�teva clipe, blocul era plin de imagini, care repetau aceeași siluetă de fată nebună, ce părea că-și transmite elanul săriturii de la imagine la imagine.

Din acest joc, ieși �n c�teva zile o �ntreagă serie de desene și acuarele, din care o parte fuseseră expuse �n aceeași toamnă la salonul de Alb și Negru, iar celelalte aveau să ocupe mai t�rziu, �n iarnă, un �ntreg perete din expoziția ei personală, toate purt�nd același titlu: august 1926.

Paul asistă cu stupoare la nașterea acestor imagini, pe care cărbunele ei părea că le �nviază, le desprinde din propria lui memorie. Nu lipsea nimic: nici promenada de la Cernatu, nici terenul de tenis, nici trenul municipal, cu vagoanele lui galbene, nici acele minuscule gări pline de soare, �n care aștepta c�te o săsoaică t�nără, cu o pălărie imensă de pai galben �n cap și purt�nd o poșetă mare, lată, orășenească�

Multă vreme nu știuse nimic precis despre ea, deși o saluta pe stradă, ba de c�teva ori se și �nt�mplase să schimbe c�teva cuvinte �mpreună. �l irita doar numele ei mic, acel pretențios Ann, c�nd Anna ar fi fost un nume at�t de liniștit.



�ncerca acum, c�nd iubirea lui devenise o așa de ascuțită suferință, să regăsească �n amintire pe această Annă indiferentă și pierdută din primele timpuri, să fixeze �n mici fapte din trecut apariția acelei tinere femei, pe care de-abia o cunoștea și care, pe atunci, nu-i putea face nici rău, nici bine.

Erau �n memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferență, spre care revenea, c�nd imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi �nt�mplări și se �ntorcea spre ele cu �ngrijorare, ca spre niște fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le găsească decolorate de timp.

Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziua �n care se �nt�lniseră la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, c�nd cineva �l bătuse pe umăr. Era, spre mirarea lui, Anna, pe care nu o cunoștea destul de bine pentru un gest at�t de familiar.

� Nu vrei să-mi cumperi și mie un bilet? ca să nu mai stau la r�nd.

Intraseră �mpreună �n sală, dar el refuzase, aproape nepoliticos, rugămintea ei de a veni cu ea �n primele r�nduri, unde obișnuia să stea, din cauza ușoarei ei miopii.

� Iartă-mă, dar nu pot să stau prea aproape de ecran.

Și lăs�nd-o să-și continue drumul, se oprise pe la mijlocul sălii, bucuros că răm�ne singur.

Ce departe, ce odihnitoare, ce neverosimilă era această �nt�mplare, acum, c�nd, �n orice sală ar fi intrat, g�ndul că și ea ar putea să fie acolo, �nsoțită poate de altcineva, �l tortura silindu-l să stea mereu la p�ndă pentru a recunoaște �n obscuritate, �n lungile șiruri de spectatori, capul ei blond, sclipind un moment sub lanterna unui plasator și pierz�ndu-se pe urmă mai departe, �n �ntunericul sălii�

Revedea de asemeni depărtata zi de ianuarie �n care se �nt�lniseră �n tren, venind de la Sinaia. El citea o carte, c�nd Ann �i bătuse �n geamul compartimentului.

� Ce surpriză! Mă credeam singură �n tot trenul. Nu vii cu mine �n vagonul-restaurant? Să luăm un ceai, să stăm de vorbă�

Refuzase plictisit, d�nd scuze vagi: prea multă lume �n restaurant, preferă să răm�nă �n compartiment, are de citit�

Pe vremea aceea nici un știa bine cum o cheamă.

Că este pictoriță nu aflase dec�t mult mai t�rziu și cu totul din �nt�mplare.

Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea), unde venise cu un prieten, și se opriseră �n fața unui grup de acuarele �n care �l surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de "creion chimic". Desenul era nesigur, nervos, �ncurcat �n liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cam din c�nd �n c�nd pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă �ntr-o frază prea confuză. Aceste mici trăsături atente păreau să fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri.

Era un grup de "scene de stradă" � case, pomi, trăsuri � toate văzute de sus, și ceea ce părea mai curios �n ele era tocmai punctul de vedere ridicat de la care fuseseră privite. Albastrul tare de anilină le dădea un aer de dimineață, cu mult soare, cu multă lumină.

� E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri pe care le-am mai văzut.

Se g�ndea la anumite tablouri de Raoul Duffy, c�mpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.

Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, c�nd Anna, care era din �nt�mplare aproape de ei și pe care o și salutase �n trecere, �l opri.

� Iartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce g�ndești.

� Cum tablourile dumitale? Pictezi?

� Nu știai?

�ncercă să-și ceară scuze pentru dubla gafă de a-i fi arătat că o cunoaște at�t de puțin, �nc�t nici nu știe că e pictoriță, și de a fi spus, cu glas tare, lucruri neplăcute despre lucrările ei. Ar fi vrut să retracteze, să se explice, dar ea nu-l lăsă să termine.

� Te rog, nu continua. Mi-ai făcut o plăcere, și acum vrei să mi-o strici. Ești primul om pe care-l aud vorbind deschis despre lucrările mele. Aici toată lumea e drăguță cu mine și toată lumea �mi face complimente. E mai comod pentru ei, dar nu e deloc folositor pentru mine. Haide, spune-mi tot ce g�ndești. Și mai ales fii sever. Te rog să fii sever.

Vorbea fără cochetărie, cu ceva loial, serios �n privire, ca o elevă care așteaptă să i se arate pe caietul ei de clasă unde anume a greșit.

Paul �i spuse �ncă o dată că el nu are nicio cădere să vorbească despre pictură, că de altfel tablourile ei �i plac, mai ales pentru acel albastru așa de curajos și pentru desenul ei spiritual, care are �ndrăzneala să fie cu at�ta nepăsare st�ngaci.

� E foarte frumos și �ți mulțumesc, dar simt că păstrezi o rezervă, pe care nu vrei să mi-o spui. De ce? Ți-aș fi așa de recunoscătoare! Haide, �ncearcă să fi sincer.

El privi �ncă o dată, �ncurcat, acele tablouri, �ncerc�nd să găsească un cuv�nt just.

� Ei bine, pentru că insiști, uite: am impresia că sunt prea volubile.

Anna nu �nțelese cuv�ntul, căci, desigur, dintre toate obiecțiile posibile, numai la aceasta nu s-ar fi putut aștepta.

� Nu-mi cere să-ți spun mai mult, se scuză Paul. Cred că n-aș putea. Am impresia că e ceva care gesticulează �n tablourile dumitale. Sunt prea expansive, prea vorbărețe, prea familiare de la prima vedere� Dar, la urma urmelor, e ăsta un cusur?

Anna rămase o clipă pe g�nduri. Pe urmă abia răspunse �ntrebării lui.

� Cred că da, și �ncă unul foarte grav. Știu eu dacă am să mă pot lecui vreodată? Sunt așa de vorbăreață, așa de neserioasă�

Abia atunci sur�se, nu fără puțină tristețe.

Se �nt�lniră c�teva luni mai t�rziu, �n primăvară, �ntr-o dimineață de duminică, la Snagov, unde Paul venise pentru c�teva zile, invitat la vila unor prieteni. Se oprise cu ei, �n treacăt, la mica mănăstire de pe malul lacului și o găsise acolo cu surprindere pe Ann, singură �n biserica rece, cu un bloc de desen �n m�nă.

� Nu te credeam at�t de harnică.

� Nici un sunt. Am trecut cu totul �nt�mplător pe aici. Am venit la Snagov cu mai mulți prieteni, dar i-am lăsat pe lac, la pescuit, și eu m-am oprit un moment să revăd mănăstirea. Nu știu dacă o cunoști bine. Sunt unele lucruri fermecătoare.

Se �ndreptase spre ieșire, și de acolo, din prag, �ntorc�ndu-se cu fața spre interior, �i arătă pe peretele din față, la intrarea �n naos, o frescă de culori stinse, dar cu un grup de femei admirabil. Prima femeie din dreapta era �ntoarsă spre celelalte cu o mișcare grațioasă, ce imprima stofei o cădere �n falduri m�ng�ietoare.

� Dar nu asta e tot ce �mi place mai mult aici. Vino, te rog, cu mine, să-ți arăt un lucru �ntr-adevăr miraculos.

�l luă de m�nă și-l duse după ea spre centrul bisericii, aproape de altar, de unde �i arătă, pe peretele advers, o altă frescă, o cobor�re de pe cruce.

� Sunt aici c�teva greșeli de perspectivă, care mă emoționează. Și uite, este �n planul al doilea un bătr�n care-și duce m�na la barbă, cu un gest � cum să-ți spun eu? � cu un gest de fiecare zi, familiar� E un gest laic și sunt at�t de mirată că-l găsesc pe un perete de biserică!

Vorbea cu �nsuflețire, cu aprindere, deși �n șoapte, căci �ntre timp mica biserică se umpluse de vizitatori, dar străbătea prin cuvintele ei un accent de convingere, de emoție, pe care Paul nu i l-ar fi bănuit niciodată p�nă atunci.

Se făcuse t�rziu, prietenii lui erau grăbiți să meargă la masă și, deși i-ar fi făcut plăcere să mai stea de vorbă cu ea, �și ceru scuze că trebuie să plece.

� Mai răm�i, insistă ea. Peste douăzeci de minute trebuie să vie barca să mă ia pe mine și te conduc eu p�nă la vilă.

Fu silit să refuze, dar se despărțiră cu promisiunea de a se revedea, promisiune politicoasă ca at�tea altele.

O revăzu totuși, nu multă vreme după aceea.

Paul ieșise de la tribunal, după o zi �ntreagă pierdută �ntr-o sală mică, de ședințe, la o audiere de martori, �ntr-un proces fără interes.

Ca pe vremuri la școală, zilele cele mai atroce din tribunal erau cele de primăvară. �i făcea rău soarele t�năr care inunda străzile și pe care el �l privea ore �ntregi de la fereastra unei săli de ședință, �i făceau rău figurile șterse, livide, care se agitau pe culoare, oameni uzați care dormitau acolo pe bănci, �ntr-o lumină galbenă, prăfuită de arhivă.

Se oprise pe stradă, buimăcit de soare, și �nchise un moment ochii. Se simțea murdar, hainele i se păreau grele, gulerul � moale, cravata � str�mbă. Ar fi vrut să se scuture ca de funingine după un drum lung cu trenul. Ducea cu el miros de arhivă, și pe buze � un gust de h�rtii vechi, �ngălbenite.

O luase �ncet, cu pași grei, prin dosul tribunalului. Se simțea bătr�n, și toată lumea care trecea pe l�ngă el i se părea t�nără. Servieta at�rna greu, ca de plumb. Dacă nu s-ar fi jenat, ar fi lăsat-o un moment jos, cum lasă un hamal povara ca să se odihnească.

Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la c�țiva pași de el un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, �nalte, c�teva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă.

Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie, și se ascunse după un felinar, de unde putea privi fără să fie văzut.

Ar fi putut crede că e o școlăriță dacă n-ar fi fost �mbrăcată cu o eleganță de doamnă. Purta un taior gri, o pălărie gri cu boruri albastre, pantofi de antilopă albastră. Pe parapetul de piatră al porții, o poșetă din aceeași antilopă ca și pantofii fusese probabil lăsată jos, pentru a-i permite să aibă m�inile libere.

Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar �i venea greu să creadă că este ea. �nălțată �n v�rful pantofilor pe parapetul de piatră, cu o m�nă agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac, prea �naltă. Foile taiorului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.

Strada era goală, dar dintr-o clipă �ntr-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă �n sf�rșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar, fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe m�neci, �și luă poșeta, privi �n sus pe stradă, și pe urmă, cu creanga de liliac �n brațe, cu capul ei blond ascuns �n flori � doar fruntea ridicată puțin deasupra lor � porni �n sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.

Paul o privi cum se depărtează și i se părea că răm�ne �n urma ei o trenă de lumină. Se simțea și el mai t�năr, anotimpul, pe care �l uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină �n toată acea zi. Ar fi vrut să fugă după ea, să-i mulțumească, să-i sărute m�na, dar o lăsă să treacă netulburată colțul și să dispară.

Totuși, simțea nevoia să-i trimită un cuv�nt de simpatie, primul de c�nd o cunoștea. �și aminti că prin apropiere, �n Piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, c�t se găsea, spre stupoarea v�nzătorului, care �l �ntreba, fără ironie desigur:

� Dacă mai aveți nevoie, vă mai putem aduce.

�n mai era nespus de ieftin, și cu cele c�teva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină �ntreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu c�teva cuvinte scrise �n grabă, pe o carte de vizită.

"Altă dată c�nd vrei liliac, fii mai prudentă. Dacă ai nevoie de avocat (articolul 306 și 308 codul penal: �Acela care va lua �ntr-ascuns un lucru al altuia săv�rșește un furt. Furtul se va pedepsi cu �nchisoare de la 15 zile p�nă la 2 ani��), �ți stau la dispoziție."

"Nu știi ce rușine mi-e de dumneata", �i spunea Ann a doua zi, primindu-l la ea acasă. "Dacă aș fi știut că mă vezi, cred că aș fi �nghețat acolo, cu m�inile pe poartă. Ești un om de care mi-a fost totdeauna puțin frică. Nu știu de ce, nu mă �ntreba de ce."

Casa era plină de liliacul trimis �n ajun. C�t nu �ncăpuse �n vasele de flori, era pus �n carafa de apă, �n pahare, pe masă, pe etajere, la fereastră.

� Am să-l păstrez mereu, aici. C�nd s-o vesteji, am să pun altul �n loc. Și poate că nici nu se vestejește.

Purta o rochie simplă, bleumarin, cu guler alb, ceea ce �i dădea un aer de școlăriță.

� Ești �ntr-adevăr așa de t�nără?

� Ești �ntr-adevăr așa de bătr�n? Mi-e frică de dumneata. Totdeauna mi-a fost frică de dumneata. Ești at�t de �ncruntat, at�t de absent! C�nd mă saluți pe stradă � și nici un mă saluți totdeauna � am impresia că nici un mă vezi.

Vorbea repede, tem�ndu-se, parcă, de tăcerea lui. �și dusese m�inile la piept, școlărește, ca să-și reprime gesturile, lucru care �i dădea, o dată mai mult, un aer de fată de școală.

� Mi-e greu să cred că ești aici. M-am g�ndit de at�tea ori că ai putea să vii, dar niciodată n-am �ndrăznit să sper. Știu at�tea lucruri despre dumneata. Știu cărțile pe care le citești. Știu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Știu că joi seara ai fost la Filarmonică și ai plecat �n pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să �ncercăm? De c�te ori pictez ceva, mă �ntreb: lui i-ar plăcea? de c�te ori citesc o carte, mă �ntreb: el ce ar crede? Aș vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, așa de neserios. Aș vrea să crezi că sunt mai puțin zăpăcită dec�t par, mai puțin superficială� �ți promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu �ntreabă, care nu cicălește. Vino c�nd vrei. Sau mai bine, pentru �nceput, hai să fixăm o zi pe săptăm�nă �n care să vii totdeauna. O să �ncercăm c�tăva vreme. Dacă va merge � bine; dacă nu, renunțăm.

�n amintirea acelei zile, liliacul rămăsese singura lor floare.

Mai t�rziu, �n iarnă, Paul se oprise cu uimire, �ntr-o zi de ianuarie, �n fața unei vitrine de florărie, �n care zărise c�teva crengi albe de liliac. Nu știuse p�nă atunci că se pot găsi �n plină iarnă și i se păreau, dincolo de geamul �nghețat, ireale.

Le m�ng�ia totdeauna cu timiditate, tem�ndu-se, parcă, să nu se desfacă sub degetele lui. Liliacul alb de iarnă nu avea aroma violentă a celui de primăvară, ci un miros slab, stins, ca o răsuflare, ca un fum.

Dacă se �nt�mpla să fie certați, era de ajuns să trimită sau să primească o creangă de liliac, pentru ca, fără cuvinte și fără explicații, o despărțire de c�teva zile să ia dintr-o dată sf�rșit. Liliacul era pentru am�ndoi o superstiție, care �i dezarma, care �i ajuta să se regăsească.

Nu putea pe atunci bănui că va exista �ntr-o zi o altă Ann, pentru care acele flori albe �și vor fi pierdut �ntreg �nțelesul, ca un obiect fără nume, fără amintiri.

Primele zile ale iubirii lor se petrecuseră la Sibiu, oraș pe care nu-l cunoștea niciunul din ei.

� Mi-e indiferent unde, dragul meu. Undeva unde să fiu singură cu tine, c�teva zile. Pe urmă, oricum ai să mă lași.

� De ce?

� Pentru că nu mă iubești.

El nu răspunsese nici da, nici nu � și de altfel ea părea că nici nu așteaptă un răspuns.

Sibiul �l aleseseră �n ultimul moment, �n gară, pentru că primul tren care pleca era spre Sibiu.

Totul o �nc�nta �n orașul transilvănean: străzile largi, vitrinele prăvăliilor, firmele nemțești, dialectul săsesc, masa la restaurant, lista cu feluri de m�ncare pe care nu le cunoștea și din care alegea la nimereală, �nchiz�nd ochii și oprindu-și degetul pe listă: "Să vedem ce o fi asta".

Dimineața, c�nd se trezea din somn, �i plăcea să privească de la fereastra hotelului copiii care treceau spre școală cu ghiozdanele pe spate, săsoaicele opulente care se �ntorceau de la piață cu coșurile �n m�nă și se opreau la un colț de stradă, c�te trei-patru, vorbind cu aprindere, obloanele prăvăliilor, care se ridicau uruind� Totul i se părea onorabil și sever.

� Suntem singurii oameni care se iubesc �n orașul ăsta, spunea ea.

Și pe urmă, ca și cum abia �n acel moment și-ar fi dat seama că e goală, alerga cu o tresărire de alarmă �napoi �n pat, ca să se ascundă, ca să se acopere. Era albă, așa de albă, �nc�t, goală fiind, părul ei blond părea că se decolorează sub lumina trupului gol.

C�nd cobora �n holul acelui mic hotel de provincie, o intimidau privirile respectuos intrigate ale oamenilor de serviciu și ale funcționarilor, căci tinerețea ei aducea acolo o undă de mister, poate chiar de scandal.

Era fericită de tot ce vedea. Se plimba toată ziua �n acele delicioase tramvaie sibiene, de la "Orașul de sus" la "Orașul de jos", și o amuzau chipiul taxatorilor, ca al ofițerilor austrieci �n operetele vieneze, rochiile greoaie ale săsoaicelor, rochii de provincie, cu agrafe, cu flori, cu noduri. Dacă ar fi avut un bloc de h�rtie cu ea, ar fi desenat, căci găsea pretutindeni motive de desen.

Cu un desen � cu unul singur � tot se �ntorsese de la Sibiu. Erau la o masă, pe trotuar, �n fața unui restaurant, la ora pr�nzului, c�nd tocmai ieșeau copiii de la școală. Trecea un grup de fetițe prin fața lor, și Ann o oprise pe una din ele, �ntreb�nd-o cum o cheamă.

�Ingrid", răspunsese ea, puțin speriată, iar colegele ei adăugaseră cu mai mult curaj: "Ingrid Schreiber".

Ingrid era blondă, avea cozi �mpletite pe spate, o șapcă albastră trasă băiețește pe frunte și doi ochi oblici, care dădeau figurii ei de �nger saxon o ciudată grație de mică tătăroaică dobrogeană.

� Ingrid, ți-a spus cineva c�t ești de frumoasă? Dă-mi o h�rtie și un creion din ghiozdanul tău. Vreau să te desenez.

Ingrid era și speriată, și m�ndră, iar Ann prinsese acolo �ntr-o schiță grăbită acest aer de copil uimit, schiță care la �ntoarcere avea să devină un portret �n ulei, pus �n camera lui Ann, deasupra patului, de unde ea avea să privească mai departe, cu aceeași privire nedumerită, lucruri �ncă ne�nțelese.

Unde era acum această Ann din primele timpuri ale iubirii lor?

Era pe atunci gata oric�nd să-l primească sau să vie la el, să accepte o chemare sau un refuz, să-și facă �ntr-o clipă valizele c�nd pe neașteptate el venea s-o ia �ntr-o călătorie de c�teva zile, sau, dimpotrivă, să și le desfacă, atunci c�nd tot pe neașteptate, și fără s-o �ntrebe, el renunța la o plecare de mult plănuită și care �ntre timp devenise pentru ea o copilăroasă bucurie.

� Tu nu �ntrebi niciodată nimic, Ann?

� Pentru că nu aș avea, dragul meu, dec�t o singură �ntrebare de pus � "de ce nu mă iubești?" � și pe asta, vezi, nu vreau s-o pun.

Cum dintr-o iubire, �ncepută așa de ușor (căci, blondă cum era, fără mistere și fără secrete, Ann părea tipul predestinat al unei iubiri ușoare), avea să ajungă la această suferință era pentru el inexplicabil.

Ultimul ei sur�s, ultimul ei gest �i erau cunoscute � și totuși trebuia să vie o zi �n care fiece sur�s să fie o enigmă, fiece cuv�nt � o taină; trebuia să vie un timp �n care simplul fapt de a o zări să devină un lucru greu, de multe ori imposibil, un timp �n care avea să cutreiere nopți �ntregi din restaurant �n restaurant, din bar �n bar, cu speranța că o va găsi �n sf�rșit și o va vedea, fie numai o singură clipă.

C�nd o regăsea totuși pe vechea Ann, c�nd se �nt�mpla să revină iubitoare spre el ("Ești un prost, și eu tot numai pe tine te iubesc"), c�nd o vedea agit�ndu-se goală prin casă, arunc�ndu-și lucrurile și nemaiștiind unde să le găsească, o oprea �ntr-una din pozele ei comice, ciufulită, cu părul căz�ndu-i pe frunte, cu un ciorap pe braț și cu celălalt aruncat pe umeri ca o eșarfă și știind prea bine că fata aceasta zăpăcită și scumpă este totuși pierdută și că a doua zi va re�ncepe aceeași suferință, o privea �ndelung: "Lasă-mă, Ann, să văd cum arată o femeie fatală".

Erau nenumărate lucruri pe care la �nceput abia le vedea, cu un fel de nepăsare amuzată, dar pe care mai t�rziu � fără să știe exact c�nd și de ce � �ncepuse să le observe cu o chinuitoare neliniște. �l irita c�t de multă lume cunoaște Ann.

Intrarea ei �ntr-un restaurant era salutată de zeci de priviri, care se �ntorceau �n același timp spre ea, cu ceva indiscret, insistent.

� De unde cunoști tu at�ta lume? Cine e tipul care a trecut?

Răspunsurile ei erau de obicei vagi, evazive. "Nu știu cine e. Vine pe la expoziții." Paul vedea totdeauna dincolo de această impreciziune mari enigme de dezlegat.

Mai dureroase �nsă erau răspunsurile ei precise, spuse cu indiferență.

"L-am cunoscut acum trei ani, �n tren spre Budapesta."

Paul vedea vagonul de dormit, culoarul cu lumini albastre, Ann l�ngă fereastră st�nd de vorbă cu tovarășul ei �nt�mplător de călătorie; o auzea parcă r�z�nd (căci r�de, vai! at�t de ușor�) c�nd o zguduitură mai puternică o arunca �n brațele lui. Vedea așternutul alb al paturilor, prin ușile rămase deschise, culoarul pustiu, trecerea ei dintr-un compartiment �ntr-altul, �n plină noapte� �și amintea cu c�tă ușurință �i cedase lui pe vremuri � și �l scandaliza �n amintire. Ar fi vrut să-i fi rezistat mai mult atunci, pentru ca acum să poată crede că pentru ea a se culca sau nu cu un bărbat nu era deloc un lucru fără importanță.

�n fiecare privire străină care se �ndrepta spre Ann, �n fiecare salut, i se părea că e o amintire, o chemare. Era furios că din politeță trebuie și el să răspundă acestor saluturi, semne ce treceau deasupra lui ca niște telegrame cifrate, pe care le interceptezi fără să le poți citi, căci nimeni nu-l putea asigura că fiecare nou salut nu purta un mesaj, o aluzie sau o propunere: "�ți amintești?" sau "Te aștept".

Vernisajele Annei aduceau �n sălile de pictură o lume nouă: figuri de bar, figuri de curse, figuri de premieră, și a doua zi �n ziare, la rubrica mondenă, se publicau fotografii și nume de la "cel mai strălucit vernisaj al anului".

Tablourile ei se vindeau prea bine, lucru pe care la �nceput Paul nu-l remarcase, dar care mai t�rziu, c�nd, fără să vrea, �ncepuse să cunoască mai de aproape "bursa" tablourilor, i se păru neliniștitor. C�nd un tablou de Margareta Sterian sau de Cornelia Babic se vindea cu trei sau patru mii de lei, c�nd Iorgulescu-Yor, care avea totuși reputația de a "ține la preț", vindea o p�nză de 30/50 cu 5 000 de lei, iar una de 50/70 cu 8 000, tablourile lui Ann obțineau prețuri pe care numai un Iser sau un Petrașcu le puteau cere.

Rămăsese celebru �ntre pictori un mic Balcic albastru, agreabil desigur, dar nu extraordinar nici față de celelalte lucrări ale ei � și pe care ea �l v�nduse cu suma fabuloasă de 50 000 de lei.

C�nd se �nt�mpla să expună �ntr-o expoziție colectivă, la Salon, la Grupul nostru, tablourile ei se distingeau ușor de celelalte, prin acel carton alb, care dă prestigiu și lumină unui tablou: "reținut".

Paul se jena de repeziciunea cu care, din primele zile, aceste cartoane albe �nfloreau �n colțul p�nzelor ei, �n timp ce ceilalți pictori aveau at�tea greutăți p�nă să-și plaseze tablourile, ba uneori răm�neau cu ele nev�ndute p�nă la �nchiderea expoziției.

Ar fi vrut ca Ann să aibă puțină discreție �n satisfacția ei, puțină nepăsare �n succes, dar odată, c�nd �ncercase să o facă a �nțelege acest lucru, �și atrăsese din partea ei un răspuns zdrobitor: "Ce? Vrei să-mi fie rușine că am succes?"

Cu at�t mai zdrobitor răspuns, cu c�t el tocmai acest lucru i-ar fi cerut: să-i fie puțin rușine de succesele pe care le are.

Ann �și pierduse cu totul timiditatea ei de pe vremuri, �ndoiala cu care �ncepea un tablou, frica de școlăriță cu care aștepta o impresie. Avea acum o adevărată artă de a-și plasa tablourile, de a-și folosi relațiile, de a simți �ntr-o nouă cunoștință un client posibil.

"Client" era cuv�ntul care revenea mai des �n limbajul ei, și pe Paul �l �ngrozea dublul �nțeles al vorbei.

"Ce fel de client?" o �ntrebase odată cu brutalitate, privind-o drept �n ochi. Ea se clătinase sub oribila injurie, ca pălmuită, și izbucnise �ntr-un pl�ns zguduit, disperat, pe care el abia reuși să-l potolească, cer�ndu-și iertare, plin de remușcări și totuși fericit că pl�nsul ei așa de sincer, așa de copilăros, dezmințea bănuielile și temerile lui.

Erau zile �n care Ann devenea de negăsit. Toate insistențele lui de a o �nt�lni se loveau mereu de același cuv�nt, pe care ea �l spunea puțin sentențios, ridic�ndu-l ca pe un scut: "�nt�i pictura!". Nimic n-o apăra mai bine, nimic n-o ascundea mai mult.

"Astă-seară nu sunt liberă. Am o �nt�lnire de afaceri: un client cu care tratez să-i v�nd florile albastre."

Luase obiceiul de a-și �nt�lni clienții la ea acasă sau �n oraș, la restaurant, la o masă de bar, și nu la expoziție, pe unde venea de altfel rar, numai �n treacăt, ca să fumeze o țigară, ca să schimbe c�teva cuvinte, �n rochie de stradă, fără să-și scoată pălăria, �n vizită.

Paul �ncercase să o convingă că prestigiul ei de artistă pierde prin acest exces de familiaritate cu publicul.

� �nțelege, dragă Ann, nu-ți vorbesc ca un om gelos, ci ca un prieten �ngrijorat. Un artist nu are dreptul să facă publicului concesiile pe care le faci tu cumpărătorilor. Trebuie să fie mai puțin abordabil, mai m�ndru, mai orgolios, mai singuratec.

Ea asculta cu luare-aminte și părea că aprobă tot, că �nțelege tot, dar c�nd de la considerațiile de ordin general despre �ndatoririle artistului "adevărat" el trecea la propuneri concrete (și aici prietenul dezinteresat nu-l mai ascundea prea bine pe amantul gelos) și c�nd �i cerea să renunțe la �nt�lnirea fixată și să-i telefoneze amatorului că dacă ține cu adevărat să cumpere "florile albastre" n-are dec�t să treacă a doua zi dimineață pe la sala Dalles, �ntre 11 și 12, ea nu mai era dispusă să-l asculte și �l �ntrerupea scurt:

� Ce? Vrei să-mi zdrobești cariera?

�A zdrobi cariera" era o expresie care apărea pentru prima oară �n limbajul lui Ann. Paul cunoștea prea bine acest limbaj pentru ca schimbările de vocabular să nu-l neliniștească. De unde veneau aceste cuvinte noi, care răsăreau deodată �n vorbirea ei, ca niște ecouri dintr-o viață pe care el nu o cunoștea și din care nu străbătea p�nă la el dec�t un cuv�nt scăpat din neatenție?

S-o asculte vorbind pe Ann fusese pentru el �n primele timpuri o plăcere plină de surprize. I se păruse la �nceput că e foarte vorbăreață, dar cu vremea observase că volubilitatea ei era făcută mai mult din gesturi și z�mbete, dintr-o alternanță de scurte exclamații și scurte tăceri, care dădeau vorbirii ei un aer de agitație continuă.

"Ce sintaxă curioasă ai tu, dragă fată!" spunea el, amuzat de construcțiile ei de frază. Ceva dintr-o veche manie de latinist se trezea �n el ca să studieze gramatical micile ei discursuri.

Vorbea cu fraze simple, pe care �nsă le complica o ploaie de interjecții și �ntrebări � da? nu? vezi? știi? vrei? � ca o serie de bemoli și diezi �ntr-o gamă cu variațiuni, ceea ce făcea din cea mai simplă povestire a ei un lucru palpitant, cu ridicări și scăderi de ton, cu inflexiuni de voce cu �ntoarceri subite �n privire. Ceva mirat, ceva surprins era �n toată vorbirea ei, ca și cum s-ar fi luptat cu replici pe care numai ea le auzea și cărora, trebuia să le răspundă pe r�nd, ca un jucător de șah angajat �n mai multe partide deodată. Și tot ca un jucător de șah care �n anumite situații confuze recurge la unele mișcări tip, de așteptare � a deplasa fără utilitate un pion, sau a mișca un turn pe o linie moartă � avea și ea unele expresii uniforme, pe care le repeta aproape mecanic, fiindcă nu spuneau nimic și �i erau la �ndem�nă, ca niște vechi gesturi obișnuite, care de mult �și pierduseră sensul lor de la �nceput: "Asta e cu totul altceva", "Totul e posibil", "Știu și eu ce să mai cred?".

Ann primea cu ușurință cuvinte și expresii pe care le auzea uneori �nt�mplător și care pe urmă răm�neau �n vorbirea ei obișnuită, la �nceput �n glumă poate, pe urmă �nsă dintr-o adevărată neputință de a le uita, p�nă ce se stabileau definitiv �n argoul ei personal.

La Sibiu, opriseră �ntr-o dimineață pe un trecător ca să-l �ntrebe dacă muzeul Bruckenthal, unde voiau să meargă, era departe. "Departe, da� nu cine știe ce", fusese răspunsul � și acest fel de aproximație o amuzase pe Ann at�t de mult, �nc�t o repetă c�teva zile �n șir, cu toate prilejurile posibile: m�ncarea era bună, "da� nu cine știe ce", apa �n baie era fierbinte, "da� nu cine știe ce", noaptea era �nstelată, "da� nu cine știe ce". La �nceput spunea acest lucru r�z�nd, ca și cum ar fi subliniat cuvintele, dar cu vremea intenția ironică se șterse, ba chiar dispăru de tot, iar acest "da� nu cine știe ce", care c�tva timp avusese ceva comemorativ (ca și cum i-ar �i spus indirect lui Paul: "�ți aduci aminte, la Sibiu"), deveni nu numai una din locuțiunile ei cele mai �ntrebuințate, dar modul ei preferat de a nuanța o opinie, de a exprima o rezervă.

Fusese la �nceput, �n primele timpuri ale iubirii lor, una din bucuriile lor reciproce să-și descopere unul altuia anumite ticuri de gest sau de vorbă, care pentru cealaltă lume, care �i cunoștea mai demult, deveniseră poate prin repetare și obișnuință imperceptibile, dar care, remarcate pentru prima oară, aveau ceva eu totul neașteptat.

"Ce curios te �ncrunți tu!" observase din primele zile Ann și �ncercase să-l imite, lăs�nd spr�nceana st�ngă �n jos și ridic�nd-o pe cea dreaptă, foarte arcuită, lucru pe care la �nceput nu-l reușea dec�t triș�nd puțin și deschiz�ndu-și mare ochiul drept, cu două degete, ca și cum ar fi vrut să fixeze �n arcada lui un monoclu.

Erau o sumă de gesturi mărunte, pe care mai �nt�i le observase la el, �n glumă, cu tandrețe ironică și le imita r�z�nd, ca și cum ar fi vrut să-l dezvețe de ele, dar care, cu trecerea timpului, intrau pe nesimțite �n propriile ei deprinderi. Paul asistase, la �nceput indiferent, sau cel mult amuzat, dar mai t�rziu cu o emoționată mirare, la această insensibilă transmisiune de gesturi și cuvinte pe care le regăsea �n limbajul lui Ann, puțin modificate de mișcările sau de pronunțarea ei, ca și cum ar fi fost adaptate la registrul ei vocal, ca o arie de bărbat retranscrisă pentru voce de soprană. Erau aceleași cuvinte, aceleași gesturi, dar de �și păstrau multă vreme un aer particular, de parcă ar fi fost imprimate �n vorbirea lui Ann cu litere speciale, detaș�ndu-se �n frază ca un citat dintr-o limbă străină, ca un proverb pus �ntre ghilimele, p�nă ce aceste ultime rezistențe cădeau și ele, iar gestul sau cuv�ntul care fusese p�nă atunci pentru Ann un fel de neologism era pentru totdeauna �ncorporat �n vocabularul ei curent.

Ea �l făcuse pe Paul pentru prima oară atent asupra obișnuinței lui de a repeta, două c�te două, expresiile de afirmație sau negație: "evident - evident", "�n niciun caz - �n niciun caz", "absolut exclus - absolut exclus".

"C�t de puțin mă supraveghez, g�ndise atunci Paul, dacă ani de zile am putut vorbi �n felul acesta fără măcar să bag de seamă! A trebuit să vie Ann ca să observe."

De c�te ori �ntr-o frază a lui revenea acel dublu "evident - evident": ea �l sublinia cu o explozie de r�s.

"Nu te supăra, dragul meu Paul, că r�d. Ți-am spus că mi-e puțin frică de tine și � ce vrei? � c�nd descopăr o copilărie ca asta, parcă mă tem mai puțin, parcă mă apropiu mai mult. Aș vrea să ai o mie de defecte mici, aș vrea să vorbești cu r, aș vrea să nu-l poți pronunța pe s. Aș vrea să pot r�de de tine, dragul meu, �nțelegi?"

Dar fără să știe cum, ea �nsăși se deprinse mai t�rziu să vorbească �n felul lui, și printre primele lucruri pe care le �mprumutase de la el fusese tocmai această manieră de a �ntări, prin repetare, anumite cuvinte și exclamații, confirm�nd sau neg�nd ceva. Vorbirea ei era acum plină de

"evident - evident", "nici vorbă - nici vorbă", "imposibil � imposibil", pe care dacă el le spunea oarecum mașinal, din neatenție, ea le pronunța cu un accent bătăios, de convingere, de intransigență, ceea ce le sublinia și mai mult.

Erau unele cuvinte care dispăreau uneori din expresiile lui curente și care, după o trecere de timp, apăreau din nou, dar de astă dată nu �n vocabularul lui, ci al ei, așa cum la munte un izvor poate intra sub păm�nt, pentru ca după un lung drum subteran să iasă din nou la suprafață, cu totul �n altă parte �nsă. Pe buzele lui Ann, cuvinte uitate de el căpătau o nouă viață, iar �n m�inile ei vioaie, gesturi pe care el le părăsise c�ndva re�nviau cu un fel de fidelitate automată, care mai t�rziu avea să supraviețuiască poate iubirii lor sf�rșite.

"Cu niciun preț, cu niciun preț nu mai vreau să te văd", �i scrisese ea odată, după o ceartă, dar acel dublu "cu niciun preț" purta parcă �n el �nsuși propria lui dezmințire, căci �n timp ce Ann era convinsă că se vor despărți, limbajul ei păstra, ca pe un gaj de fidelitate, acel tic de a repeta două c�te două cuvintele și �n care, fără voia ei, stăruia amintirea lui Paul.

Dar apăreau alteori cuvinte și expresii noi, pe care el le auzea pentru �nt�ia dată și pe care le reținea alarmat, �ntreb�ndu-se de unde vin și bănuind că dincolo de de se ascunde o �ntreagă lume de �nt�mplări, de aventuri, de taine, pe care ar fi vrut să le descifreze.

�n ultima vreme mai ales, vocabularul lui Ann suferise nenumărate mici inovații, și după fiecare despărțire mai lungă � fie că erau certați, fie că el trebuia să plece �n provincie pentru diverse procese, fie, �n sf�rșit, că ea era prea ocupată cu lucrul � c�nd se regăseau, el descoperea cu dezolare noi schimbări �n felul ei de vorbă, noi gesturi sau noi cuvinte.

"E rulant", spunea Ann de la un timp c�nd ceva i se părea excesiv de comic, și atunci dădea capul pe ceafă, r�z�nd zgomotos, cu toată gura deschisă. Și cu insistența ei copilăroasă de a repeta un cuv�nt nou, pentru că o amuza să-l audă, așa cum ar fi amuzat-o să deschidă și să �nchidă de nenumărate ori o brichetă sau o pudrieră nouă, spunea de zeci de ori pe zi, despre orice lucru, despre orice prostie, "e rulant", "e rulant", "e rulant"� De fiecare dată, Paul tresărea străpuns, căci i se părea că dincolo de această vorbă e o privire de bărbat, bărbatul de la care Ann va fi deprins noul ei cuv�nt preferat. Era tentat s-o �ntrebe, ca și cum ar fi văzut �n degetul ei un inel necunoscut: "Spune! De unde �l ai? Cine ți l-a dat?"

Era �n argoul ei de pictoriță o expresie care la �nceput �l �nc�ntase, dar care mai t�rziu, printr-o secretă deviere de sens, �i devenise de nesuportat: "Mă duc la motiv".

"A se duce la motiv" �nsemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat � un pom, o casa, o piatră - care �i delimita "pe teren" peisajul pe care �ncepuse să-l picteze.

"Motivele" Annei erau de nepătruns. Uneori, primăvara mai ales, sau spre sf�rșitul toamnei, la �nceputul lui martie sau la sf�rșit de octombrie, c�nd era prea devreme sau prea t�rziu ca să plece la Balcic, �l ruga pe Paul, dar asta cu totul �n primele timpuri ale dragostei lor, c�nd ea avea sentimentul că-i cere astfel o mare favoare, �l ruga să iasă cu ea afară din oraș, dincolo de Herăstrău, sau și mai des, pentru că locurile erau mai puțin cunoscute, dincolo de Filaret, dincolo de moara lui Ciurel, �n căutare de "motive".

� M-am săturat să lucrez �n casă. Vreau să ies la c�mp. Vino cu mine, să găsim ceva de pictat.

Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe c�mpul abia dezghețat de martie, sau negru-ruginit de octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut, și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zbur�nd jos, aproape de păm�nt, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.

C�țiva salc�mi str�nși laolaltă făceau un �nceput de pădure, o apă răsărită nu se știe de unde � poate din ultimele zăpezi topite, poate din ultimele ploi de toamnă - părea un afluent rătăcit pe drum.

Paul nu izbutise niciodată să �nțeleagă pentru ce rațiuni ascunse Ann alegea un loc și nu altul, pentru ce acolo unde el nu vedea nimic deosebit ea se oprea deodată din mers, privind eu un fel de atenție �ngrijorată un punct pentru el invizibil, pe care �l indica cu un gest decis: "Aici".

� Ce e aici, Ann?

� Noul meu motiv.

Revenea �n zilele următoare singură, cu instrumentele de lucru, dar spre seară Paul venea să o ia acasă, căci se făcea �ntuneric devreme și, cum ar fi fost prea scump să țină toată după-masa cu ea pe c�mp un taximetru, trebuia să se �ntoarcă o bună bucată de drum pe jos. Trecerea lor seara prin mahalale producea oarecare senzație și, ca pe vremuri la Cernatu, gospodinele ieșeau �n prag, și copiii se opreau din joc, ca s-o privească pe această fată blondă, cu pantaloni băiețești (căci purta șort și bluză de sport sau, c�nd era frig, un trening albastru de l�nă), care �și ducea �n spinare șevaletul, cutia de culori, scaunul de p�nză, lăs�ndu-l pe Paul să-i ducă cel mult un pled, un termos cu ceai cald sau o pungă cu fructe. Uneori, pentru că nu găseau �n drum o mașină liberă � sau pur și simplu pentru că-i plăcea lui Ann să braveze lumea, să simtă �n jurul ei o mică rumoare scandalizată � �l convingea pe Paul să se �ntoarcă p�nă �n centru cu tramvaiul sau cu autobuzul, ba chiar, pentru ca scandalul să fie �ntreg, luau bilete de corespondență și așteptau pe trotuar, la una din stațiile din centru, la Carpați, la strada Regală, să le vină tramvaiul.

"Vreau să te compromit, vreau să știe toată lumea că ne iubim, vreau să nu mai poți scoate capul �n lume", spunea Ann c�nd �l vedea pe Paul jenat, neobișnuit să �nfrunte privirile intrigate ale trecătorilor, pe care ea, dimpotrivă, le suporta cu bravură, ba chiar le și provoca puțin.

E adevărat �nsă că mai t�rziu, printr-o totală schimbare de idei asupra lucrurilor care se cuvin sau nu se cuvin și printr-o subită grijă de onorabilitate, Ann suprimase cu totul asemenea aventuri și nu numai că i s-ar fi părut de prost gust să meargă cu șevaletul �n tramvai, dar �i și interzicea lui Paul să mai vină seara pe c�mp, ca să o ia de la lucru, fiindcă � spunea ea � e la urma urmelor penibil să umble mereu cu el, pe străzi mărginașe, mai ales că ar putea să o vadă camarazi de ai ei, care �nt�mplător s-ar fi �ntors de la lucru prin același cartier.

Astfel, "a merge la motiv" �ncetase a fi, ca altădată, un prilej fericit de �nt�lnire, ba chiar devenise un obstacol, cu at�t mai greu de �nlăturat, cu c�t Ann obișnuia să invoce acum munca ei, arta ei și argument ultim: "cariera" ei.

"M�ine nu te pot vedea: mă duc la motiv" sau "Iartă-mă că n-am fost ieri: am fost la motiv" erau explicații fără replică posibilă.

Paul �ncerca să afle pe unde se găseau acum "motivele" Annei, dar ea nu-i dădea dec�t foarte vagi indicații ("Știi? nu sunt �ncă decisă, ezit, o să văd�"), și chiar dacă uneori, din neatenție sau indiferență, �i spunea cu oarecare preciziune locul unde se afla actualul ei motiv ("Uite, spre Filaret, dincolo de casa galbenă, unde am căzut eu � ții minte? � toamna trecută, c�nd mi-am rupt catarama de la pantoful de antilopă"), el știa prea bine că ar fi inutil s-o caute, pentru că nu o va găsi și pentru că a doua zi ea se va mira foarte sinceră: "Cum? ai fost? Vai, ce prost ești� m-a durut capul� m-am răzg�ndit �n ultimul moment� nu m-am putut duce� nu ți-am spus să nu vii?"

Motivele Annei deveniseră pretexte, și "a merge la motiv", era acum forma ei cea mai comodă de a minți.

Nu o văzuse de o săptăm�nă, c�nd, �ntr-o dimineață arunc�ndu-și ochii pe un ziar, numele ei, deși tipărit cu litere mici, la o rubrică de informații, se desprinse singur din toată pagina. Era o notă despre pavilionul rom�nesc la expoziția din Liege din 1934, un fel de comunicat oficial al Comisariatului Expoziției, prin care se anunța că pictorii și sculptorii �nsărcinați cu decorarea interioară a pavilionului vor pleca, cinci zile, "s�mbătă, 12 mai a.c., orele 9.50", spre Bruxelles. Intre cei c�țiva decoratori aleși era și Ann.

Paul crezuse că era o greșeală, căci nu-și putea imagina că Ann l-ar fi lăsat să afle un lucru at�t de important din ziare și nici că �n preajma unei plecări at�t de apropiate ar fi lăsat să treacă o �ntreagă săptăm�nă fără să-l vadă, chiar dacă din cine știe ce prostie se considerau de c�tva timp certați.

"E adevărat? Pleci?" o �ntrebase la telefon, țin�nd �ncă ziarul �n m�nă, cu ochii ațintiți spre uluitoarea veste.

"A, nu știu � răspunse evaziv Ann �, nu e �ncă nimic sigur, s-ar putea, dar deocamdată nu e nimic fixat. Dacă o fi ceva, te anunț. Uite, să ne �nt�lnim diseară� adică nu, diseară nu, că tocmai mă �nt�lnesc cu arhitecții pavilionului, dar m�ine dimineață telefonează, sau mai bine lasă, că te chem eu� te chem sigur, m-auzi?�"

Cele cinci zile p�nă la plecare trecuseră �ncet, �ntr-o așteptare de fiecare secundă, cu răsuflarea tăiată, la fiecare pas pe scară, la fiecare zgomot de ascensor, la fiecare sonerie de telefon, căci �ntrebarea nu mai era dacă Ann va pleca sau nu la Liege, ci � mai simplu, mai urgent și mai dureros � dacă va veni să-l vadă, dacă-l va chema, dacă-i va trimite cel puțin un cuv�nt, sau un semn. �i era teamă să plece de acasă sau de la birou � singurele două locuri unde ea i-ar fi putut telefona � ca nu cumva tocmai �n lipsa lui să vină �n sf�rșit apelul ei at�t de așteptat, și c�nd totuși era silit să iasă �n oraș, �i �nnebunea pe șoferi grăbindu-i spre casă, unde re�ncepea aceeași așteptare, aceeași p�ndă. De sute de ori ridicase receptorul, ca să o cheme el pe Ann, de sute de ori �ncepuse să formeze acel număr care �l obseda ca un nume, dar nu �ndrăznise niciodată să-l ducă p�nă la capăt. Ce ar fi putut să-i spună acestei Ann, care se ascundea și care �și pregătea plecarea ca pe o fugă?

Uneori telefonul suna totuși, și el nu-și putea reprima o tresărire nervoasă de spaimă și de speranță, care pe urmă i se părea cu at�t mai ridiculă, cu c�t nu era dec�t o greșeală sau cine știe ce comunicare fără importanță � de altfel toate erau fără importanță.

"E absurd, e de neiertat, parcă aș fi un licean, parcă aș avea douăzeci de ani, trebuie să �nțeleg că așa nu mai merge, nu, nu mai merge, ceva trebuie să se schimbe�" �și promitea să fie calm și �ntr-adevăr dacă telefonul sau soneria de la intrare sunau din nou, le lăsa c�tva timp să sune, �nainte de a ridica receptorul sau de a deschide ușa, pentru că de o parte voia să-și dea astfel o probă de stăp�nire de sine, dar pentru că de altă parte, c�teva secunde, �și putea spune copilărește: poate că e ea� ar putea să fie ea�

Ba, c�teodată, din superstiție, din necaz sau numai din teama de a nu suferi �ncă o deziluzie, nu răspundea deloc și lăsa soneria telefonului să sune fără răspuns, p�nă cel care chema renunța. Dar �n momentul �n care auzea acel declic ce �ntrerupea contactul, �n momentul �n care telefonul tăcea definitiv, g�ndul că totuși �n clipa aceea fusese Ann, că nu i-a răspuns și că a pierdut astfel poate singura șansă de a-i vorbi și de a o vedea �i dădea un intolerabil sentiment de nenoroc, ca unui jucător pasionat care, după ce, din superstiție, a spus "pas" pe nevăzute, tresare la g�ndul insuportabil că poate cărțile pe care le-a aruncat fără să le privească erau tocmai careul sau chinta regală ce i-ar fi permis să se refacă la capătul unei nopți de joc din care iese ruinat.

Plecările lui Ann! Le cunoștea at�t de bine, trăise de at�tea ori �n agitația lor, �n zăpăceala lor! Valizele care se deschid și se �nchid zgomotos, dulapul cu ușile date larg de perete, rochiile �ntinse pe fotolii, pe pat, cordoanele, eșarfele aruncate pe unde, se nimerea, biletele multicolore de călătorie răsfoite cu febrilitate, cu neliniște ("Astea sunt toate? Crezi că n-am uitat nimic?"), cumpărăturile de ultim moment, cursele alarmate �n oraș, pachetele cu care se �ntorcea acasă și pe care nu mai știa unde să le pună, de unde să le ia, ce să facă cu ele�

O vedea parcă alerg�nd pe străzi, sărind dintr-un taxi �ntr-altul, oprindu-se la o vitrină, intr�nd �ntr-un magazin, uit�nd de ce a intrat, zăpăcită, entuziastă, obosită, plină de neliniște, de curiozitate, de așteptare� Ar fi fost așa de ușor, ar fi fost așa de normal ca �ntr-una din aceste curse să-și aducă deodată aminte de el, cu acea tresărire speriată pe care o avea c�nd �și amintea ceva �nchiz�nd ochii și duc�ndu-și m�na copilărește la frunte � "Vai, ce zăpăcită sunt" � și de la primul telefon public ("Orașul ăsta e plin de telefoane, ce Dumnezeu!") să-l cheme și să-i spună �n sf�rșit: așteaptă-mă, viu.





Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 727 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio