Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 06



06.


Era o sala mica, ingusta, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se �nchidea mereu. �n prag apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită �năuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul �n robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat �ntr-o sală de tribunal.

Pe bănci era lume de tot felul, fețe �ngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, h�rtii răsfoite. C�nd și c�nd, se auzea un clopot pe care prezidentul �l agita fără convingere, din obișnuință probabil. Se făcea un moment tăcere, și atunci nu se mai auzea dec�t glasul avocatului care vorbea.

Nora găsise un loc, �n fundul sălii, l�ngă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea Piața Senatului, albă ca �ntr-o carte poștală de iarnă.

Paul era �n față de tot, �n prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări, Nora trebuia să se ridice �n picioare, și atunci nu-l vedea dec�t din spate, cu umerii �nclinați spre pupitrul din față.

"Numai de n-ar �ntoarce capul", �și spunea, speriata la g�ndul că ar putea s-o vadă � și se făcea mică l�ngă fereastră, ascunz�ndu-se c�t putea mai bine.

Paul se ridicase de la locul lui. Nora avu impresia că o zărise și că vine spre ea. �ncremenise ca o elevă care simte că profesorul a văzut-o de pe catedră copiind, și acum aștepta să izbucnească scandalul inevitabil.

Nu. S-a speriat prostește, fără motiv. Paul n-a văzut-o și de altfel nici nu se uită �ncoace. S-a dus doar spre masa grefierului, a luat de acolo un dosar, și acum, cu dosarul �n m�nă, vorbește.

Nora nu aude dec�t fr�nturi de frază, din care nu �nțelege nimic. Repetă după el, �n g�nd, cuvintele și e mirată că Paul le poate spune cu at�ta convingere. De nerecunoscut vocea lui de aseară: este o voce fermă, sigură, cu ceva indiferent poate �n ad�ncul ei, dar nu e indiferența leneșă, tărăgănată, pe care i-o cunoaște Nora.

"� simpla depunere a motivelor de apel la dosar nu numai că e insuficientă, dar e neavenită� Tribunalul va trebui să considere acest apel nemotivat� Un singur mod de a motiva valabil� indicat de articolul 98 din legea judecătoriilor de ocoale� Implicit și fără ca jurnalul anterior să specifice� Procedural vorbind, de nu există� Se opune �n termeni absoluți articolul 69 din procedura civilă litera d, aliniatul 2�"

Nora ascultă cu �ncordare. Ar vrea să �nțeleagă despre ce e vorba. Ar vrea mai ales să-l poată privi pe Paul din față, �n timp ce vorbește. S-ar zice că lucrurile pe care le spune el pasionează. Se �nt�mplă să �ntoarcă uneori capul spre un avocat de pe banca adversă, care �l �ntrerupe, și atunci Nora poate citi �n ochii lui indiferenți o sclipire de convingere, poate chiar de luptă.

Se uită la ceas: patru și douăzeci. "Ieri, la ora asta, nu-l �nt�lnisem �ncă." Tot ce s-a �nt�mplat de atunci i se pare acum depărtat și ne�nțeles. Bărbatul acesta care vorbește cu o voce necunoscută și pe care, dacă �nchide ochii, nici nu și-l poate bine aminti, bărbatul acesta este "amantul" ei. Sunt �ncă vorbe pe care, la v�rsta ei, Nora nu le poate g�ndi fără anumită spaimă. �n orașul lor de provincie, demult, "amant" era un cuv�nt care se spunea �n șoapte.

Președintele spune c�teva cuvinte, care nu se aud p�nă �n fundul sălii, și scrie ceva �ntr-o condică. Grefierul strigă un alt dosar, iar Paul �și str�nge cărțile și h�rtiile, pe care le așază fără grabă �n servietă.

Nora �l va lăsa să iasă din sală, va mai răm�nea c�tva timp aici, ca să fie sigură că nu-l va �nt�lni, și pe urmă va pleca și ea. "Un bărbat cu care te-ai culcat �ntr-o noapte din �nt�mplare și pe care, pe urmă, nu-l mai vezi niciodată." �și spune �n g�nd lucruri oribile, care o �nspăim�ntă și pe care totuși �ncearcă să le g�ndească cu indiferență.

� Mai răm�i aici?

Poartă o cravată roșie, cu un desen negru și cu nodul tot prost făcut. E primul lucru pe care �l vede Nora. "De ce n-o fi știind omul ăsta să-și facă cravata?"

Paul o ia de braț și o duce spre ușă. Ea �l urmează fără să-l privească. "Ce bine era acolo, l�ngă fereastră! Cum de m-a zărit? De ce a venit spre mine?" �i e frică de el, ar vrea să fie singură, ar vrea din toată inima să fie singură.

"� O acțiune cambială rău introdusă nu poate să �nlocuiască, onorat tribunal�", aude Nora din prag c�teva cuvinte pe care cineva le spune la bară, agit�nd un dosar, dar sf�rșitul frazei se pierde, căci �ntre timp au ieșit afară, pe un culoar �ngust cu și mai multă lume dec�t era-�năuntru.

"O acțiune cambială rău introdusă� o acțiune cambială rău introdusă�" repetă ea mecanic, �ncerc�nd să alunge g�ndurile, să am�ne explicația care se apropie.

"C�t de mult știe omul ăsta să tacă", �și spune Nora pe stradă, merg�nd alături de Paul. Nimic pe figura lui ștearsă nu arată nici curiozitate, nici bucurie, nici necaz. �i fusese teamă că venirea ei �l va supăra. "Nici măcar at�t, nu, nici măcar at�t. E ca și cum n-aș fi�"

Se �nserează, ninsoarea a �ncetat, dar e foarte frig.

� Nu trebuie să crezi că am venit să te caut, �ncepe tot ea să vorbească. Trec pe aici, prin fața tribunalului, �n fiecare după-masă. Am c�teva ore de franceză, la un institut particular din apropiere. Poate că nu ți-am spus că sunt profesoară. N-am avut c�nd�

Se opri din vorbă, surprinsă de propriul ei cuv�nt. N-a avut c�nd să-i spună cele mai simple lucruri despre ea � poate că dacă nu i-ar fi fost numele gravat pe placa de alamă, de acasă, nici cum o cheamă nu i-ar fi spus � dar a avut c�nd să devină, �n c�teva ore, amanta lui. "Ce stupidă ești, Nora!" Ar vrea să tacă, dar acum, după ce a �nceput să vorbească și s-a �ntrerupt deodată, fără motiv, tăcerea e mai grea dec�t �nainte.

� Te rog să mă ierți că m-am uitat azi prin h�rtiile dumitale de pe birou. Ți-am răsfoit agenda, și de acolo am văzut că azi după-masă trebuia să fi �n tribunal. La �nceput nici n-am �nțeles ce scria acolo. Ai un scris �ncurcat, dar eu sunt obișnuită cu toate caligrafiile� Ți-am spus că sunt profesoară� Mi-am �nchipuit �n cele din urmă că T.c. II trebuie să fie Tribunalul de comerț, secția doua. Nu credeam că am să viu. Nici n-aș fi putut. Marți după-masă, de la trei la cinci, de obicei sunt �n clasă. Azi am luat �nsă vacanță� Mă �ntorceam spre casă, și nu știu cum, trec�nd prin fața tribunalului, mi-am spus că aș putea să intru� Nu știi c�t am rătăcit prin tot felul de săli și culoare� Credeam că n-ai să mă vezi. Aș fi vrut să nu mă vezi�

S-au oprit de c�tăva vreme, �n fața unei vitrine de florărie, �n Piața Senatului. Nora vorbește și �și dă foarte bine seama că el nu ascultă. Ce o fi privind oare cu at�ta atenție? �n vitrină sunt c�teva crengi de liliac alb, ce par ninse de zăpada abia căzută. Foarte tinere și foarte obosite, crengile sunt subțiri, verzi, �nclinate sub greutatea buchetelor albe. Privirea lui Paul e oprită acolo, la fel de absentă ca și p�nă acum, dar cu un �nceput de z�mbet cețos, care vine greu, de departe.

"Dacă aș pleca acum, cred că nici n-ar băga de seamă că nu mai sunt l�ngă el", se g�ndește Nora. E poate și cel mai cuminte lucru pe care-l poate face. Nu e supărată, nu e jignită, dar �și dă seama că omul ăsta e un străin și că nimic nu-l poate smulge din tăcerea lui. "Orice aș spune, orice aș face, privirea asta n-am să i-o schimb."

Se desprinse �ncet, eu băgare de seamă, ca și cum ar fi vrut să nu-l trezească din somn, și trecu linia de tramvai spre Podul Senatului.

� Nora!

O striga pentru �nt�ia dată pe nume. Era l�ngă ea, o ținea str�ns de braț și o privea drept �n ochi, cu o privire care �n sf�rșit o vedea.

� Nora, te rog, iartă-mă. Sunt nebun, sunt prost-crescut.

� Nu, Paul. Nici nebun, nici prost-crescut. Poate nefericit.

El ridică din umeri. ("Dacă mi-ar da timp, g�ndi Nora, l-aș dezvăța de gestul ăsta.")

� Să nu zicem nefericit. E o vorbă care nu-mi place. Și cred că nici nu sunt, mai degrabă obosit� da� foarte obosit�

O ținea mereu de braț, cu m�na lui grea, cu degetele str�nse, gest prea apăsat, dar �n care era � �n sf�rșit! - puțină intimitate. Mergeau pe chei �n sus, de-a lungul unei D�mbovițe de decembrie, pe care amurgul, frigul, iarna o făceau mai puțin murdară. Se aprindeau primele felinare de seară, și umbrele lor pe apă erau albastre la acel ceas �ncă nedecis.

� Ai putea să mă detești, Nora. Oameni ca mine n-au dreptul să se amestece �n accidente de stradă. Nu eu trebuia să te ridic aseară din zăpadă.

� Oameni ca dumneata� De ce spui lucruri care sperie? Eu mă sperii greu, să știi. Ce fel de om ești dumneata?

Un om despre care azi-noapte ai putut crede ca se va sinucide. Nu e destul?

Trecuseră de Podul Schitu Măgureanu: trecătorii erau mai rari, cheiurile pustii.

Acuma de ce tace? Are tăceri care s-ar spune că nu se vor termina niciodată. �n ce depărtări e plecat? Cum să-l chemi �napoi? Numai m�na lui e aici, grea, pe brațul drept.

Și c�nd �l crezi cu totul pierdut, iată, vocea lui revine, fără nicio ridicare de ton, egală, ștearsă, la fel de �nchisă ca și tăcerea din care se desprinde.

� Eu n-am nimic de spus nimănui și n-am nimic de aflat de la nimeni. �nțelegi, Nora? �nțelegi de ce am vrut să fug aseară? Azi-dimineață �ncă un mi se părea prea t�rziu pentru a fugi. Și acum, uite, acum, �ncă mai e timp. De ce m-ai căutat? Ar trebui să uiți că ne-am �nt�lnit. Ar trebui să ștergi din amintirea dumitale ziua de ieri.

� Și noaptea? �ntrebă Nora, mai mult pentru ea.

� Da, și noaptea. Suntem destul de serioși am�ndoi pentru ca să nu luăm �n tragic o astfel de �nt�mplare. Nu vreau să te jignesc, crede-mă, dar aș prefera să te jignesc dec�t să te �nșel. Dumitale �ți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.

Privea mereu �nainte, fără să �ntoarcă o clipă capul spre ea, avea mereu aceeași vagă amărăciune pe buze.

"Cu privirea asta care nu se uită nicăieri, cu glasul ăsta surd, care nici un coboară, nici un urcă, se pot probabil spune, fără să bagi de seamă, cele mai groaznice lucruri din lume", se g�ndește Nora.

� Zici că te-ai uitat �n agenda mea de pe birou. Ai observat desigur că toate foile c�te au mai rămas p�nă la sf�rșitul anului sunt albe. Asta se cheamă o vacanță� C�te foi albe, at�tea zile pustii. Ce vrei să fac cu ele?

� �ncearcă să le dai.

� Nu �nțeleg.

� Spuneai adineauri că nu ai nimic de dat. Totuși, �ți răm�n c�teva zile libere� dumneata le zici pustii� Dă-le cuiva� Poate se va găsi un om care să le primească și să facă ceva din ele�

El se opri din mers, și sub bătaia felinarului sub care se aflau o privi pe Nora, probabil ca să-i citească �n ochi tot ce i se părea neclar �n vorbele ei.

� Dacă e o invitație, e mai bine să-ți spun că nu o pot primi.

� Nu e o invitație. E un sfat. Pleacă. Vei fi mai puțin singur. Vei uita, poate�

� Ce?

� Nu știu. Lucrurile pe care trebuie să le uiți.

El ridică iar din umeri, cu același gest de negație, de �ndoială, de inutilitate.

� Să plec� M-am g�ndit și eu la asta. Ieri, am și intrat �ntr-un birou de voiaj să cer informații� Luasem de dimineață pașaportul cu mine, pentru vize. De asta l-am și avut aseară �n buzunar.

Nora revăzu pașaportul albastru, fotografia, semnalmentele, pagina de vize, Hergenrath, 23 Juillet. �ncă o dată i se păru că �n numele acela de frontieră, �n ziua aceea pierdută, 23 iulie 1934, era poate �ntreaga lui taină.

� Pe urmă, am renunțat. La ce bun? Mi-e prea lene, e prea complicat și simt mai ales că e inutil. Cred că nici n-am bani destui.

Erau pe Podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau �nainte spre cele două mari artere ce se deschideau �n unghi �n fața lor; la st�nga, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și, la dreapta, Splaiul Independenței, �nzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă. Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora �și scoase mănușile și luă �n am�ndouă m�inile zăpadă, țin�nd-o �n palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.

� Ai fost vreodată, iarna, �n munți?

�ntrebarea Norei părea că-l readuce din cine știe ce g�nduri pierdute, căci răspunse t�rziu, după o tăcere prea lungă.

� Nu, iarna niciodată. Vara am urcat de c�teva ori, la Peșteră și pe Omul, dar iarna niciodată.

� Păcat! E așa de frumos! Vezi, acolo ar trebui să pleci. �n munți.

Nici un se osteni să-i răspundă. Cu o ridicare din umeri, totul devenea inutil. Nora insistă.

� Ai făcut vreodată schi?

� Nu.

� Ar trebui să �ncerci.

Și pe urmă, deodată, lu�ndu-i de m�nă și silindu-l să se �ntoarcă spre ea, �i spuse privindu-l �n ochi:

� Vino cu mine �n munți, să facem schi.

�l privea prea fix pentru ca el să-i poată și de astă dată răspunde cu o tăcere.

� E o copilărie, Nora.

� De asta ți-o și propun: pentru că e o copilărie. Ascultă-mă, Paul: dă-mi mie vacanța dumitale. Adineauri, crede-mă, nu ți-am cerut-o, dar acuma ți-o cer: dă-mi-o mie.

El nu răspunse. "Cel puțin n-a zis nu", se consolă Nora �n g�nd. Pe pod, v�ntul de seară bătea redeșteptat din calmul de p�nă atunci. Castanii albi se scuturau pe trotuar de zăpadă ca de o prea fragilă floare.

Coborau spre centru, pe bulevardul Elisabeta. Luminile, primele vitrine, lumea grăbită de ger �i dădeau Norei o impresie de �ntoarcere �n oraș. Vorbea tot ea, mulțumită acum că tăcerea lui �nt�rzie răspunsul.

� Nici eu nu știam prea bine ce să fac cu vacanța mea. Voiam doar să n-o petrec aici, �n București. Sus, �n bulevardul Dacia, mă simt foarte bine, dar nu �n zilele de sărbătoare, c�nd am impresia că toată lumea pleacă și numai eu răm�n singură. Mai rău dec�t singură: abandonată�

�ncercă să spună ultimul cuv�nt cu puțină ironie, dar glasul n-o ajuta. "Abandonată" era un cuv�nt care �i dădea copilărește lacrimi. Din fericire, el e prea obosit sau prea neatent, ca să observe.

� Mă g�ndeam și eu să plec, dar nu știam unde� Poate la Predeal, la tabăra de schi de la Onef� Dacă aș fi găsit tovarăși de drum, aș fi preferat să urc �n grup mic la o cabană� La Ialomicioara, sau pe Postăvar, sau la B�lea� �n sf�rșit, undeva departe� De ce nu vrei să fi dumneata tovarășul meu? �nțelege bine: ce s-a �nt�mplat �ntre noi p�nă acum�

Nora ezită un moment. Ar fi vrut să spună "astă-noapte", dar era o preciziune care o speria.

� � e șters, e uitat. E "neavenit", cum spuneai dumneata la tribunal. Eu �ți fac o propunere de camarad. Plecăm cu bocanci �n picioare, cu sacul de drum �n spate.

� Plecăm� repetă el șters. C�nd plecăm?

� Astă-seară, răspunse Nora și abia atunci �și dădu seama că �ntrebarea lui putea să fie o acceptare, deși era pusă vag, cu aceeași eternă ridicare din umeri.

� E adevărat? Primești? Vrei să plecăm?

� Nu, Nora. De ce insiști? E inutil. Totul e inutil.



Glasul lui o descuraja. Era ceva definitiv căzut, definitiv fr�nt, �n oboseala cu care vorbea el. Și totuși, un moment, plecarea i se păruse posibilă�

� De ce te �ncăpăț�nezi, Paul? Ești un om care ai pierdut la toate jocurile. Singur spuneai adineauri: "Eu n-am nimic să dau, nimic să pierd". Ei bine, pentru că �n niciun caz nu mai poți pierde, pentru că nu mai ai ce risca, primește plecarea asta ca pe un joc și lasă-mă să joc eu pentru dumneata�

Se oprise �ntr-adins �n fața unei vitrine cu articole de sport, pe bulevardul Elisabeta, �n colțul Căii Victoriei. Erau expuse schiuri, patine, bastoane cu v�rful de fier, bocanci, un �ntreg arsenal de instrumente de lemn și de metal, care străluceau �n vitrină pe o zăpadă artificială de vată și paiete albe. Un manechin �mbrăcat �n schior, cu echipamentul complet, gata de drum, sur�dea cu un sur�s fericit de cinematograf. Paul privea, aproape fără să le vadă, toate acele instrumente care i se păreau complicate și mai ales fără interes.

� Te rog, să nu r�zi de mine, Paul, dar eu c�nd sunt foarte nefericită� fiindcă mi se �nt�mplă și mie să fiu uneori�

Nu putu să sf�rșească fraza. �i veniseră din nou neașteptate lacrimi �n ochi. Abandonată� nefericită� c�te cuvinte greu de spus! �ncercă să se corecteze:

� � c�nd �mi merge rău, c�nd totul iese prost, c�nd mi se pare că sunt urmărită de ghinion� ei bine, atunci �mi cumpăr ceva nou� o rochie, sau, dacă n-am bani destui, o eșarfă, un fleac� Nu din cochetărie și nici din frivolitate. Mai mult din superstiție. Ca să conjur soarta. Ca s-o păcălesc. Mi se pare că, �mbrăcată altfel, n-o să mă recunoască, o să mă confunde cu altcineva, o să treacă pe l�ngă mine fără să mă vadă� Dumneata, care ești un om superstițios, de ce nu ai superstiția de a �ncepe ceva din nou? De ce nu vrei să faci un lucru pe care nu l-ai mai făcut niciodată p�nă acum?

�Intrase �năuntru neconvins. Nora vorbea pentru el, lua informații, cerceta cu atenție lucrurile care i se arătau. Era o librărie invadată de sportivi. Etalajele cu cărți erau părăsite, și toată lumea se �mbulzea la raionul de sport. �n ajun de vacanță, era acolo un freamăt de plecare, un clinchet de patine, o febrilitate continuă. Bocanci enormi, cu talpa prinsă pe margine �ntr-un clește de metal, miroseau a piele groasă, de cur�nd tăbăcită. Schiuri negre, rezemate de perete cu botul �n sus, semănau cu niște luntri subțiri de pescar, trase la mal, pe uscat. Totul avea un miros aspru de pielărie, de lemn ceruit, de p�nză impermeabilă. Cămăși și sweatere de culori tari dădeau �ntregului magazin un aer festiv, pavoazat.

Un aparat de radio, deschis, transmitea buletinul sportiv de la ora 6: "Predeal, grosimea stratului de zăpadă 46 centimetri� Sinaia, grosimea stratului de zăpadă 30 centimetri� zăpadă favorabilă�" Vocea speakerului se amesteca cu �ntrebările clienților, cu răspunsurile v�nzătorilor.

� Ridică m�na dreaptă �n sus, vrei? �l rugă Nora.

El se supuse cu bunăvoie, dar cu oarecare st�ngăcie.

Se vedea �n oglindă măsur�ndu-se cu lungimea schiurilor, mult mai �nalte dec�t el. Botul schiului �i ajungea �n podul palmei. "Trebuie să fie cu cel puțin 40 de centimetri mai �nalt dec�t �nălțimea omului", �i explică ea absorbită.

Uneori, ridica �ngrijorată ochii spre el, mai mult pe furiș, ca și cum i-ar fi cerut un semn de aprobare, un consimțăm�nt.

"E intimidat", g�ndi ea, văz�ndu-l rămas cu schiurile �n m�nă și neștiind ce să facă cu ele. "Intimidat" i se păru un progres: era oricum altceva dec�t indiferent.

� Asta la ce servește? o �ntrebă Paul, văz�nd-o că ține �n m�nă niște arcuri de oțel, pe care se silea să le �nșurubeze singură pe un suport plat, ca o talpă de patină.

Părea să pună �ntrebarea cu oarecare interes, �n orice caz cu puțină nedumerire. Privea toate acele stranii obiecte �ncurcat, ca �n fața unui motor cu piesele demontate. Nora se grăbi să-i dea explicații, pe care el nu le �nțelegea prea bine.

� Sunt două feluri de legături. Diagonale și drepte, eu am mai multă �ncredere �n legătura diagonală. Nu e prea flexibilă, dar e solidă. Te �mpiedică puțin la telemark, dar n-o să �ncepi din primele zile să faci exerciții de telemark. Principalul e să ai bocanca bine angrenată pe schi�

Un v�nzător �l chemă pe Paul �ntr-o cabină de probă ca să �ncerce costumul de schi și bocancii.

� Mă chemi c�nd ești gata, �i spuse Nora. �i era teamă să-l lase singur. Licărul acesta slab de curiozitate, pe care �ncepe să-l citească �n ochii lui, nu trebuie să se piardă. E un joc pe care trebuie să-l joace p�nă la urmă. Dar nu se va descuraja? Nu va fugi, el, care fuge at�t de ușor?

�n costumul albastru era cu totul schimbat. "C�t e de t�năr", g�ndi Nora. Regăsea dincolo de oboseala lui acea nedefinită expresie de copilărie, pe care o surprinsese aseară de la prima lor �ncrucișare de priviri.

� Sunt ridicul, nu?

� Da. Și �ți pare rău? Fii și dumneata o dată ridicul �n viață. Să vezi că prinde bine.

Haina nu-i plăcea Norei. Avea un cusur la m�neci, și nasturii trebuiau schimbați.

� O trimitem imediat la atelier, spunea v�nzătorul. �n jumătate oră e gata.

� Și �ntr-o oră cel mai t�rziu, adăugă Nora, trebuie să fie acasă. Dar nu mai t�rziu, te rog, fiindcă plecăm chiar astă-seară.

�i vorbea v�nzătorului, dar �n fapt i se adresa, fără să-l privească, lui Paul. Va protesta? O va dezminți?

� Astă-seară.

"La urma urmelor, nu va fi cea mai mare prostie din viața mea", �și spunea Paul privindu-se acasă, �n oglindă. Chipiul albastru de stofă, cu cozorocul scurt și rotund, semăna cu o șapcă de liceu. Buzunarele hainei, mari, aplicate, �nchise soldățește cu nasturi, �i aminteau tunica din școala militară.

"Ca un licean, ca un elev cu termen redus�", z�mbi el vechilor amintiri regăsite.

Umbla prin odaie pentru plăcerea de a-și auzi bocancii pe parchet, sun�nd cu vechiul lui pas greu din nopțile de gardă. Ce bune erau acele nopți, albe, treze, singur pe c�mpul �nghețat de la Cotroceni, fără niciun g�nd, fără nicio așteptare, scrut�nd departe noaptea de iarnă, prin care străbătea c�teodată, nu se știa de unde, un țipăt venit de dincolo de orizont, poate din munți, poate din păduri!

Se uită la hainele de oraș, pe care le dezbrăcase, la paltonul at�rnat �n cuier. Dacă ar putea, despărțindu-se de ele, să se despartă de el �nsuși� Dacă ar putea, �mbrăc�nd această haină nouă, să �nceapă o viață nouă�

E o copilărie, desigur, dar e o copilărie �n care ar voi să creadă.

Cine e omul acesta t�năr din oglindă, cu chipiul lăsat pe frunte, cu g�tul gol, cu haina de stofă aspră, �nchisă p�nă sus? Nu cunosc. Mi se pare că l-am mai văzut pe undeva, dar nu-l cunosc.

"Am făcut p�nă astăzi, �și spune Paul, at�tea prostii rezonabile, și toate au ieșit prost� Voi face �n sf�rșit o prostie stupidă, o prostie complet lipsită de sens� Poate că aduce noroc".

E �ncă intimidat de schiuri, pe care nu știe cum să le țină pe umeri, iar cele două bastoane, cu cercul lor de lemn și metal din v�rf, �l �ncurcă și mai rău. �și amintește de la cinematograf curse vijelioase de schi, schiori zbur�nd �ntr-un nor de zăpadă, și totul i se pare fantastic, irealizabil. �i e greu să �nțeleagă cum aceste două lopeți mari, negre, cu legăturile lor de fier, cu complicatele lor catarame, șuruburi și arcuri, pot deveni pe zăpadă at�t de repezi, at�t de plutitoare. Ar voi să se poată privi �n oglindă, instalat pe schiuri, ca �n plină cursă. Nora i-a arătat de c�teva ori cum se introduce bocanca �n legătură, cum se fixează piciorul pe schi. Dacă ar �ncerca?

Aliniază cele două schiuri pe covor, cu botul �n sus, unul l�ngă altul ("perfect paralele și foarte apropiate", cum spunea Nora), și se căznește să potrivească arcul de oțel al legăturii pe tocul bocancii, exact �n scobitura ad�ncă a tocului. Arcul e prea nou, și resortul funcționează greu. La piciorul drept a mers �n cele din urmă, dar la cel st�ng rezistă �ncă. �n genunchi, cu chipiul dat de necaz pe spate, �nd�rjit de rezistență. Paul se luptă cu acel arc prea scurt sau poate prea puțin flexibil.

�n această luptă, �l surprinse soneria de la intrare. Cine putea fi? Desigur nu Nora. Se �nțeleseseră ca se vor �nt�lni la gară, un sfert de oră �nainte de plecarea trenului. Atunci, cine?

Era furios că nu era lăsat �n pace să-și fixeze bocanca st�ngă pe schi, era furios că era acum obligat s-o desfacă și pe cea dreaptă. Cu schiul �n picior, nici n-ar fi putut �ncăpea �n vestibul.

De afară se suna mereu.

� Viu �ndată, așteptați că viu, striga Paul și mai �nd�rjit, căci de astă dată, lucru mult mai grav, bocanca dreaptă refuza să iasă din legătură, iar arcul părea pentru veșnicie fixat pe toc.

"Ar fi comic să nu mai pot ieși de aici." Se vedea prizonierul acelei lopeți de lemn, pe care era condamnat să o tragă după el și care � mai lungă de doi metri � �l �mpiedica să umble prin casă, căci s-ar fi lovit de scaune, de birou, de pereți. Nimeni nu-l putea scăpa din �ncurcătură. "Poate Nora, dacă aș izbuti sa mă t�răsc p�nă la telefon și să o chem." Dar nici Nora, căci � �și aduse aminte � cheia era �n broască pe dinăuntru, și el nu-i putea deschide.

Soneria tăcea din c�nd �n c�nd ("Poate a plecat, poate s-a dus"), dar pe urmă re�ncepea să sune cu o insistență de om hotăr�t să aștepte oric�t.

�n cele din urmă, Paul izbuti totuși să se libereze, �i trecuse prin minte o idee salvatoare. Nu avea dec�t să desfacă șireturile bocancii și să-și scoată piciorul din ea, lăs�nd bocanca atașată de schi. "Pe urmă o scot eu și pe ea", �și spuse fericit de simplicitatea soluției, pe care o găsise tocmai c�nd situația i se părea mai comică și mai fără speranță.

Merse șchiopăt�nd spre vestibul, cu un picior �ncălțat și cu celălalt numai �n ciorap.

� Nu mai sunați, că viu.

Era un om de la o florărie, cu un buchet �nvelit �n h�rtie albă, subțire.

� De la cine?

� Nu știu. O doamnă.

� Ai vreo scrisoare?

� Nu.

Așteptă să răm�nă singur, �nchise ușa. Și abia atunci desfăcu h�rtia. Erau două crengi de liliac alb. Se uită la ele, cu o lungă privire străină. De unde veneau? De ce veneau? Le ținea �n m�nă cu un sentiment nedeslușit de �nt�rziere, de inutilitate. Poate că e o greșeală� Poate că nu sunt pentru el�

Nu avea curajul să le m�ng�ie. Le simțea departe răsuflarea rece, fără putere. Flori de zăpadă. Totuși, �nclinarea lor pe creanga ușor �ndoită sub greutatea buchetelor avea ceva robust și delicat� Cunoștea această �nclinare ca un obraz ce se apropie, ca o privire ce se �ntoarce puțin �napoi, peste umăr. Era gestul �ntrebător al lui Ann, era așteptarea ei timidă �n fața unei prea lungi tăceri�

Lăsă florile să-i cadă din m�nă, undeva, pe fotoliu sau pe divan, nici el nu știa prea bine unde. Avea impresia că-i cereau un răspuns, și nu știa pe care să-l dea.

Totul avea acum un gust de trezire amară din beție. Camera era �ntr-o dezordine tristă, de noapte pierdută. Ce sens aveau toate lucrurile acestea, tr�ntite pe unde se nimerea, dulapul deschis, rufele pregătite pentru �mpachetare, rucsacul aruncat �ntr-un fotoliu?

Se �mpiedică de cele două schiuri, rămase pe jos, de-a curmezișul, �n mijlocul odăii. �i era rușine de �nd�rjirea cu care, cinci minute �nainte, se luptase cu ele să le monteze și să le demonteze. Acum, erau acolo ca niște jucării stricate� C�t de stupid, sau c�t de nenorocit trebuia să fie, pentru ca un moment măcar să se fi lăsat antrenat �n această plecare absurdă�

Ann revenea. Florile trimise �nainte �ntrebau, pentru ea, dacă poate reveni.

"Nu știu, Ann, nu știu. Cred că nu trebuie. Cred că e mai bine să nu vii."

Spunea tare cuvinte de �mpotrivire, dar simțea că dincolo de voința lui ceva răspunsese pentru el și acceptase.

Nu știa ce se va �nt�mpla mai departe și nici nu �ncerca să facă presupuneri. Un lucru era limpede: Ann va veni.

Poate că �n momentul acesta e jos �n stradă și �l așteaptă. Poate că de la portiera micului ei automobil albastru se uită spre fereastra lui ca să-l vadă apăr�nd acolo. Poate că e de ajuns un semn, pentru ca �n c�teva clipe ea să fie sus�

Vine at�t de t�rziu, dar vine. Nu este �n el niciun elan ca s-o �nt�mpine, dar nu e nicio voință care s-o alunge.

Mai răm�ne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evidențele, mai răm�ne g�ndul copilăros, dar �ncă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidențe și erori i-a despărțit și �nșelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e �ncă timp, mai e �ncă timp�

Se ridică de la locul lui, ca să ridice florile căzute, și abia atunci �și dădu seama că merge șchiopăt�nd, cu piciorul st�ng �n bocancă și cu cel drept desculț. Chipiul, haina albastră de schior, pantalonii lungi, fixați jos pe gleznă cu o bandă de elastic, totul i se părea acum caraghios.

"Să terminăm cu deghizarea asta", �și zise. Se �ntorcea spre hainele lui de oraș, spre viața lui dinainte. Jocul durase prea mult.

Tocmai voia să ridice schiurile de pe jos, că să le ascundă �n baie sau �n cămară, c�nd sună telefonul. Era Nora.

� Nu uita să iei un briceag. A fi de preferat cu burghiu. Pe munte, prinde bine. De termos n-ai nevoie.

Am eu unul de un litru jumătate. Nu-ți �ncărca rucsacul cu lucruri inutile�

El �ncercă s-o �ntrerupă, ar fi vrut să-i spună: Nora, eu nu plec, eu nu pot să plec, dar ea continua să-i dea o mulțime de sfaturi.

� � un pulover gros și, dacă se poate, o vestă de l�nă. Nimic de m�ncare, �nțelegi? Absolut nimic. Am t�rguit eu tot ce trebuie.

Și pe urmă, fără tranziție, cu aceeași voce grăbită, care dădea instrucțiuni de plecare:

� Ți-am trimis două crengi de liliac. Cred că le-ai primit. Aș vrea să-ți fi făcut plăcere. Mi se părea, c�nd ne-am oprit �n Piața Senatului, �n fața florăriei, mi se părea că te uiți la liliacul din vitrină cu nu știu ce z�mbet trist. Mă g�ndeam să nu-ți spun că vine de la mine, dar pe urmă m-am răzg�ndit. Nu vreau să-ți dau enigme de dezlegat �nainte de plecare.

�nchise telefonul, făc�ndu-l atent că trenul pleacă exact la 12 și 10.

Paul rămase dezorientat, amețit. Pentru a doua oară, ar fi vrut s-o �ntrebe: ce cauți dumneata? ce vrei dumneata?

Prin ce instinct, sau prin ce �nt�mplare, femeia aceasta, pe care o cunoaște de 24 de ceasuri, intră �n viața lui, prin porțile cele mai secrete? Prin ce repetate coincidențe se substituie iubitei pierdute tocmai acolo unde un moment el poate spera că o regăsește?

�și luă capul �n m�ini și rămase multă vreme fără g�nduri.




Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 599 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio