Autori > Mihail Sebastian
Accidentul - Capitolul 08
08.
Urcasera pana la Poiana Brașovului cu "șenila", un camion cu roțile fr�nate de lanțuri, ca să nu se �mpotmolească �n zăpadă.
� Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă g�ndesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
� Ba da, răspunse Paul, dar numai spre cele șapte sate. Am petrecut acolo o vacanță, mai demult. La Cernatu, la Satu-Lung�
Și tăcu deodată, cu o privire vagă, care arăta dincolo de păduri ceva nesigur, ca o direcție pierdută. Ar fi vrut să ridice din umeri cu mișcarea lui obișnuită de nepăsare și de silă, dar ranița din spate �l opri, cu greutatea ei, să-și termine gestul.
� Vezi ce bun e sacul ăsta? spuse Nora. Poartă-l zece zile �n spinare, și te vei dezobișnui de gesturile tale blazate.
Abia după ce vorbi �și dădu seama că l-a tutuit. ("Aseară, la plecare, �i spuneam �ncă dumneata.") Era ca și cum noaptea din tren ar fi făcut din el o cunoștință mai veche, noaptea aceea �n care totuși nu-l auzise spun�ndu-i nici două fraze �ncheiate. Tăcu jenată de această familiaritate, care i se părea că bruschează lucrurile. Se uită la ceas și făcu repede o socoteală: "�l cunosc de treizeci și șapte de ore". Era singură cu el �n acest camion deschis, care �i ducea prin pădurea de dimineață, era singură cu el, și nici măcar nu știa dacă are dreptul să se rezeme de brațul lui.
� �ntr-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata, un schior.
�și repetă �n g�nd fraza rostită și se felicită pentru, soluția găsită. "Să putem face" era intenționat ceremonios, așa �nc�t "dumneata" devenea oarecum glumeț.
� Da, �ți promit că cel mult �n trei zile vom cobor� pe schiuri p�nă la R�șnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
�ncerca să deștepte �n el ambiții sportive, un gust de �ntrecere, oarecare �nd�rjire. "E destul de copil pentru asta", se g�ndea Nora privindu-l.
Nu era nicio cameră liberă la hotelul Săsesc.
"�ncercați la Turcu, �ncercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de c�nd cu zăpezile astea mari."
� Răm�i aici, Paul. Mă duc să caut. Trebuie să găsim ceva.
�și puse schiurile, le bătu de c�teva ori cu botul de păm�nt și porni cu pași lungi, �mpinsă de cele două bastoane, pe care le �nfigea �n zăpadă, cu o mișcare regulată de v�sle. Din cauza gerului din zori, zăpada avea o crustă subțire de gheață, și schiurile alunecau fără moliciune, cu un sunet aspru, lăs�nd �n urma lor o pulbere de sticlă.
La cabanele mari nu era �ntr-adevăr de găsit niciun loc, iar vilele mici nu se treziseră �ncă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase �i spuneau să-și vadă de drum.,
� Geaba vă osteniți, domnișoară, �i zise dintr-o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și �n garaj.
Se �ntoarse necăjită la hotelul Sașilor, neștiind ce să facă. �napoi, pe Valea Prahovei, nu mai spera să găsească locuri libere, dacă aici la Poiana, unde se ajungea mai greu, era at�ta lume. Singurul lucru de făcut era, poate, să coboare la Brașov și să ia de acolo un tren spre Făgăraș. La B�lea, la Muntele Mic, era mai probabil să găsească adăpost, dar nu cunoștea regiunea și nu știa c�t timp le trebuia p�nă acolo. Pe schiuri, �n jumătate oră, ar fi fost desigur jos, la Brașov, dar p�nă să poată face un astfel de drum, i-ar fi trebuit lui Paul cel puțin o săptăm�nă de exerciții. Nu-și pune cineva schiurile pentru prima dată �n picioare ca să facă o cursă de șase kilometri. C�t despre șenilă, viitoarea cursă de �ntoarcere era abia la amiază și riscau astfel să-i prindă din nou noaptea �n tren. "Nu știu dacă are să reziste", �și zise Nora, g�ndindu-se la lipsa lui de convingere.
�l găsi la Sași, �n sala de mese, �n fața unui afiș bătut �n perete. "Biserica Neagră. 23 decembrie 1934. Ora 8,30 seara. Concert religios. Oratoriu de Crăciun de J.S. Bach."
Se �ntoarse spre ea, cu o sclipire de curiozitate, arăt�ndu-i afișul.
� Interesant, nu?
� Nu. Absolut deloc interesant. N-am venit aici ca să ascultăm oratorii. Aici nu există dec�t un singur lucru interesant.
Și �i arătă prin fereastră zăpada, brazii, cabanele cu glugi albe.
� Ești severă.
� Sunt severă, pentru că am mari răspunderi.
Ar fi trebuit poate să spună ultimele cuvinte glumind, dar uit�ndu-se bine �n ochii lui, �n acei ochi triști, se g�ndi că �ntr-adevăr �și luase o mare răspundere. "Omul ăsta dacă răm�ne singur, fuge." N-ar fi putut spune exact de ce, dar simțea că această "fugă" putea fi pentru el un dezastru, de la care trebuia neapărat oprit.
� Ești �n stare de o mare vitejie, Paul?
� Una mare de tot?
� Nu. Potrivită.
� Să �ncercăm�
� Trebuie să plecăm din Poiana. Nu e de găsit nicio cameră. M-am g�ndit o clipă să mergem mai departe spre Făgăraș, dar mi se pare că e mai simplu să răm�nem tot pe aici. Cunoști Postăvarul?
� Unde e?
� Acolo.
�i arăta cu m�na o perdea de nori, ce cădea p�nă jos la liziera pădurii din față, acoperind cu totul orizontul.
� �nalt?
� Cam o mie opt sute de metri. Aici suntem la o mie. Vara, e un drum de trei ore. Să zicem că-l vom face �n patru. De altfel, nici un urcăm p�nă �n v�rf. Sunt două cabane mari, �n drum. C�nd nu sunt nori, se văd foarte bine de aici.
� Dar bine, Nora, tu ești o fată care la București cazi din tramvai, și aici vrei să treci Carpații? Nu crezi că e prea greu? Nu crezi că e prea mult pentru genunchii ăștia, pe care ieri �i pansai cu tinctură de iod?�
Se opri un moment pe g�nduri.
� La drept vorbind, c�nd a fost? Ieri sau alaltăieri?
Nora �l luă de braț, chem�ndu-l la drum.
� Lasă socotelile. O să le facem altă dată. N-a fost nici ieri, nici alaltăieri� A fost acum o lună, acum un an, acum mulți ani�
Din prag se mai uitară �ncă o dată spre acea p�nză de nori, sub care se ascundea Postăvarul.
� Nu l-am mai văzut de o săptăm�nă, le spuse portarul. De c�nd cu zăpezile astea, am și uitat cum arată la față. Parcă a pierit de tot.
Drumul era marcat de dreptunghiuri colorate � o dungă roșie și două albe � ca niște mici drapele vopsite pe copaci și pietre. Se vedeau �n pădure, la cotituri, ca o fluturare de batistă. Era ca și cum un tovarăș de drum ar fi mers �naintea lor, oprindu-se uneori, ca să-i aștepte din urmă și să le arate calea: pe aici� pe aici�
Mergeau cu schiurile pe umeri, �ncrucișate la spate ca să-și țină echilibrul. Uneori, botul schiului lovea o creangă de brad și o scutura de zăpadă, cu un foșnet subțire, metalic, pulverizat, de parcă s-ar fi auzit sun�nd �n parte toate cristalele zăpezii. Erau brazi imenși, troieniți, cu crengile slab �nclinate sub povara zăpezii, ca niște aripi grele, �ntr-un zbor �nalt. C�te unul, singuratec, se �nălța pe o st�ncă, ieșit din r�nduri, dar trunchiul robust avea, �n haina lui albă, o neașteptată delicateța de tulpină. Sub zăpadă, pădurea era fără sălbăticie. Totul părea fastuos, puțin decorativ, ca �ntr-un imens parc pavoazat.
Nora se �ntoarse spre Paul, care se oprise la o cotitură de drum, privind lung �n jurul lui.
� E frumos?
� E prea frumos. Puțin prea frumos. Parcă a fost făcut �ntr-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulți, zăpada prea mare� Și tăcerea, tăcerea asta colosală�
Ascultară am�ndoi, �ncerc�nd să prindă de departe, de c�t de departe, un sunet, un trosnet, un pas� dar nimic nu trecea prin vasta �ncremenire.
� Nu-mi vine să cred că e adevărat. Parcă am fi �ntr-o fotografie, �ntr-un afiș. Parcă am fi �n vitrina de ieri, cu zăpadă artificială�
Nora �și aduse aminte de schiorul bine echipat, care z�mbea aseară trecătorilor, din vitrină. Cu costumul lui nou, cu eșarfa albastră la g�t, cu schiurile pe umeri, Paul �ncepea �ntr-adevăr să semene cu un afiș de schi. "Și nu-i lipsește nici z�mbetul."
Trecuse de amiază, și cabana nu se vedea. "Ar fi trebuit să fim de mult acolo", g�ndea Nora. �și simțea bocancii grei �n picioare și avea impresia că �ntreaga lor greutate apasă pe glezne. Deșteptat dintr-o durere uitată, genunchiul st�ng �ncepea să doară.
� Crezi că suntem pe drumul bun? �ntrebă Paul.
� Toate drumurile sunt bune aici, răspunse ea vag.
Nu era �ngrijorată, dar �și dădea seama că se abătuseră din drum. Știa bine că nu se poate rătăci pe muntele acela cu drumuri simple și �și spunea că, pe oriunde ar merge, vor ajunge totuși la cabană. "Totul e să urcăm, să urcăm mereu." Nu mai �nt�lniseră de c�tăva vreme niciun semn. Micile drapele albe-roșii se făcuseră tot mai rare, și acum pieriseră de tot.
� Poate le-a acoperit zăpada.
� Da, poate�
Lumina scăzuse. Zăpada era acum fără strălucire, mai mult cenușie dec�t albă.
E totuși prea devreme ca să �nsereze, spuse Nora.
Era o lumină grea, care se depunea pe lucruri, ca o pojghiță de metal. Brazii se stingeau �ntr-o umbră plumburie, care cădea fără plutire.
� Auzi?
Paul o oprise din mers, pun�ndu-i o m�nă pe umăr. De undeva, de sus, venea un foșnet metalic, un freamăt de arme, o f�lf�ire grăbită de aripi metalice. Păsări mari nevăzute sau păduri urnite din loc coborau lovindu-și aripile, crengile.
Urcasera pana la Poiana Brașovului cu "șenila", un camion cu roțile fr�nate de lanțuri, ca să nu se �mpotmolească �n zăpadă.
� Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă g�ndesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
� Ba da, răspunse Paul, dar numai spre cele șapte sate. Am petrecut acolo o vacanță, mai demult. La Cernatu, la Satu-Lung�
Și tăcu deodată, cu o privire vagă, care arăta dincolo de păduri ceva nesigur, ca o direcție pierdută. Ar fi vrut să ridice din umeri cu mișcarea lui obișnuită de nepăsare și de silă, dar ranița din spate �l opri, cu greutatea ei, să-și termine gestul.
� Vezi ce bun e sacul ăsta? spuse Nora. Poartă-l zece zile �n spinare, și te vei dezobișnui de gesturile tale blazate.
Abia după ce vorbi �și dădu seama că l-a tutuit. ("Aseară, la plecare, �i spuneam �ncă dumneata.") Era ca și cum noaptea din tren ar fi făcut din el o cunoștință mai veche, noaptea aceea �n care totuși nu-l auzise spun�ndu-i nici două fraze �ncheiate. Tăcu jenată de această familiaritate, care i se părea că bruschează lucrurile. Se uită la ceas și făcu repede o socoteală: "�l cunosc de treizeci și șapte de ore". Era singură cu el �n acest camion deschis, care �i ducea prin pădurea de dimineață, era singură cu el, și nici măcar nu știa dacă are dreptul să se rezeme de brațul lui.
� �ntr-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata, un schior.
�și repetă �n g�nd fraza rostită și se felicită pentru, soluția găsită. "Să putem face" era intenționat ceremonios, așa �nc�t "dumneata" devenea oarecum glumeț.
� Da, �ți promit că cel mult �n trei zile vom cobor� pe schiuri p�nă la R�șnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
�ncerca să deștepte �n el ambiții sportive, un gust de �ntrecere, oarecare �nd�rjire. "E destul de copil pentru asta", se g�ndea Nora privindu-l.
Nu era nicio cameră liberă la hotelul Săsesc.
"�ncercați la Turcu, �ncercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de c�nd cu zăpezile astea mari."
� Răm�i aici, Paul. Mă duc să caut. Trebuie să găsim ceva.
�și puse schiurile, le bătu de c�teva ori cu botul de păm�nt și porni cu pași lungi, �mpinsă de cele două bastoane, pe care le �nfigea �n zăpadă, cu o mișcare regulată de v�sle. Din cauza gerului din zori, zăpada avea o crustă subțire de gheață, și schiurile alunecau fără moliciune, cu un sunet aspru, lăs�nd �n urma lor o pulbere de sticlă.
La cabanele mari nu era �ntr-adevăr de găsit niciun loc, iar vilele mici nu se treziseră �ncă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase �i spuneau să-și vadă de drum.,
� Geaba vă osteniți, domnișoară, �i zise dintr-o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și �n garaj.
Se �ntoarse necăjită la hotelul Sașilor, neștiind ce să facă. �napoi, pe Valea Prahovei, nu mai spera să găsească locuri libere, dacă aici la Poiana, unde se ajungea mai greu, era at�ta lume. Singurul lucru de făcut era, poate, să coboare la Brașov și să ia de acolo un tren spre Făgăraș. La B�lea, la Muntele Mic, era mai probabil să găsească adăpost, dar nu cunoștea regiunea și nu știa c�t timp le trebuia p�nă acolo. Pe schiuri, �n jumătate oră, ar fi fost desigur jos, la Brașov, dar p�nă să poată face un astfel de drum, i-ar fi trebuit lui Paul cel puțin o săptăm�nă de exerciții. Nu-și pune cineva schiurile pentru prima dată �n picioare ca să facă o cursă de șase kilometri. C�t despre șenilă, viitoarea cursă de �ntoarcere era abia la amiază și riscau astfel să-i prindă din nou noaptea �n tren. "Nu știu dacă are să reziste", �și zise Nora, g�ndindu-se la lipsa lui de convingere.
�l găsi la Sași, �n sala de mese, �n fața unui afiș bătut �n perete. "Biserica Neagră. 23 decembrie 1934. Ora 8,30 seara. Concert religios. Oratoriu de Crăciun de J.S. Bach."
Se �ntoarse spre ea, cu o sclipire de curiozitate, arăt�ndu-i afișul.
� Interesant, nu?
� Nu. Absolut deloc interesant. N-am venit aici ca să ascultăm oratorii. Aici nu există dec�t un singur lucru interesant.
Și �i arătă prin fereastră zăpada, brazii, cabanele cu glugi albe.
� Ești severă.
� Sunt severă, pentru că am mari răspunderi.
Ar fi trebuit poate să spună ultimele cuvinte glumind, dar uit�ndu-se bine �n ochii lui, �n acei ochi triști, se g�ndi că �ntr-adevăr �și luase o mare răspundere. "Omul ăsta dacă răm�ne singur, fuge." N-ar fi putut spune exact de ce, dar simțea că această "fugă" putea fi pentru el un dezastru, de la care trebuia neapărat oprit.
� Ești �n stare de o mare vitejie, Paul?
� Una mare de tot?
� Nu. Potrivită.
� Să �ncercăm�
� Trebuie să plecăm din Poiana. Nu e de găsit nicio cameră. M-am g�ndit o clipă să mergem mai departe spre Făgăraș, dar mi se pare că e mai simplu să răm�nem tot pe aici. Cunoști Postăvarul?
� Unde e?
� Acolo.
�i arăta cu m�na o perdea de nori, ce cădea p�nă jos la liziera pădurii din față, acoperind cu totul orizontul.
� �nalt?
� Cam o mie opt sute de metri. Aici suntem la o mie. Vara, e un drum de trei ore. Să zicem că-l vom face �n patru. De altfel, nici un urcăm p�nă �n v�rf. Sunt două cabane mari, �n drum. C�nd nu sunt nori, se văd foarte bine de aici.
� Dar bine, Nora, tu ești o fată care la București cazi din tramvai, și aici vrei să treci Carpații? Nu crezi că e prea greu? Nu crezi că e prea mult pentru genunchii ăștia, pe care ieri �i pansai cu tinctură de iod?�
Se opri un moment pe g�nduri.
� La drept vorbind, c�nd a fost? Ieri sau alaltăieri?
Nora �l luă de braț, chem�ndu-l la drum.
� Lasă socotelile. O să le facem altă dată. N-a fost nici ieri, nici alaltăieri� A fost acum o lună, acum un an, acum mulți ani�
Din prag se mai uitară �ncă o dată spre acea p�nză de nori, sub care se ascundea Postăvarul.
� Nu l-am mai văzut de o săptăm�nă, le spuse portarul. De c�nd cu zăpezile astea, am și uitat cum arată la față. Parcă a pierit de tot.
Drumul era marcat de dreptunghiuri colorate � o dungă roșie și două albe � ca niște mici drapele vopsite pe copaci și pietre. Se vedeau �n pădure, la cotituri, ca o fluturare de batistă. Era ca și cum un tovarăș de drum ar fi mers �naintea lor, oprindu-se uneori, ca să-i aștepte din urmă și să le arate calea: pe aici� pe aici�
Mergeau cu schiurile pe umeri, �ncrucișate la spate ca să-și țină echilibrul. Uneori, botul schiului lovea o creangă de brad și o scutura de zăpadă, cu un foșnet subțire, metalic, pulverizat, de parcă s-ar fi auzit sun�nd �n parte toate cristalele zăpezii. Erau brazi imenși, troieniți, cu crengile slab �nclinate sub povara zăpezii, ca niște aripi grele, �ntr-un zbor �nalt. C�te unul, singuratec, se �nălța pe o st�ncă, ieșit din r�nduri, dar trunchiul robust avea, �n haina lui albă, o neașteptată delicateța de tulpină. Sub zăpadă, pădurea era fără sălbăticie. Totul părea fastuos, puțin decorativ, ca �ntr-un imens parc pavoazat.
Nora se �ntoarse spre Paul, care se oprise la o cotitură de drum, privind lung �n jurul lui.
� E frumos?
� E prea frumos. Puțin prea frumos. Parcă a fost făcut �ntr-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulți, zăpada prea mare� Și tăcerea, tăcerea asta colosală�
Ascultară am�ndoi, �ncerc�nd să prindă de departe, de c�t de departe, un sunet, un trosnet, un pas� dar nimic nu trecea prin vasta �ncremenire.
� Nu-mi vine să cred că e adevărat. Parcă am fi �ntr-o fotografie, �ntr-un afiș. Parcă am fi �n vitrina de ieri, cu zăpadă artificială�
Nora �și aduse aminte de schiorul bine echipat, care z�mbea aseară trecătorilor, din vitrină. Cu costumul lui nou, cu eșarfa albastră la g�t, cu schiurile pe umeri, Paul �ncepea �ntr-adevăr să semene cu un afiș de schi. "Și nu-i lipsește nici z�mbetul."
Trecuse de amiază, și cabana nu se vedea. "Ar fi trebuit să fim de mult acolo", g�ndea Nora. �și simțea bocancii grei �n picioare și avea impresia că �ntreaga lor greutate apasă pe glezne. Deșteptat dintr-o durere uitată, genunchiul st�ng �ncepea să doară.
� Crezi că suntem pe drumul bun? �ntrebă Paul.
� Toate drumurile sunt bune aici, răspunse ea vag.
Nu era �ngrijorată, dar �și dădea seama că se abătuseră din drum. Știa bine că nu se poate rătăci pe muntele acela cu drumuri simple și �și spunea că, pe oriunde ar merge, vor ajunge totuși la cabană. "Totul e să urcăm, să urcăm mereu." Nu mai �nt�lniseră de c�tăva vreme niciun semn. Micile drapele albe-roșii se făcuseră tot mai rare, și acum pieriseră de tot.
� Poate le-a acoperit zăpada.
� Da, poate�
Lumina scăzuse. Zăpada era acum fără strălucire, mai mult cenușie dec�t albă.
E totuși prea devreme ca să �nsereze, spuse Nora.
Era o lumină grea, care se depunea pe lucruri, ca o pojghiță de metal. Brazii se stingeau �ntr-o umbră plumburie, care cădea fără plutire.
� Auzi?
Paul o oprise din mers, pun�ndu-i o m�nă pe umăr. De undeva, de sus, venea un foșnet metalic, un freamăt de arme, o f�lf�ire grăbită de aripi metalice. Păsări mari nevăzute sau păduri urnite din loc coborau lovindu-și aripile, crengile.
� S-ar putea să fie o avalanșă?
� Exclus, zise Nora.
Era palidă și asculta cu �ncordare. Simțea m�na lui Paul pe umărul ei drept. "Numai de n-ar lua-o."
Lumina căzu cu �ncă o treaptă. Era aproape �ntuneric, și totuși lucrurile se vedeau cu o absurdă precizie. Brazi de piatră �ncremeneau �n jur, ca �ntr-o grotă. Un moment, totul păru oprit �n loc, desprins din timp, trecut �n altă lume�
� �n altă planetă, șopti Paul.
O str�nse pe Nora l�ngă el.
� Ți-e frică, Nora?
� Nu. Cred că nu. Mi-e frig. Și aș vrea să ajungem.
Vocea lui era joasă, gravă, intensă. O simțea caldă pe obraz.
� Unde să ajungem? Nu vrei să răm�nem aici? Să nu mai plecăm niciodată, să nu mai ajungem niciodată? Să ne oprim� Să ne oprim�
Nora �ntoarse �nfiorată capul spre el. Era ceva șuierat, surd și totuși cald �n glasul lui. "Omul ăsta vrea să moară", avu timpul să-și spună, și pe urmă o cuprinse o bruscă liniște, ca și cum �ntr-o singură clipă ar fi simțit, p�nă �n ad�ncime, g�ndul lui �ntreg. Se str�nse l�ngă el și �nchise ochii, cu o senzație de �nec.
Undeva deasupra, �n văzduh, valuri imense se loveau, și zgomotul lor străbătea p�nă jos, ca �ntr-un fund de mare. Aburi reci, umezi, cețoși, treceau v�j�ind printre brazi și, sub bătaia lor, ramurile nemișcate sunau cu un zăngănit de arme.
� Coboară norii de sus dinspre v�rf, șopti Nora.
Simțea pe buze, pe pleoape, zăpada, care trecea ca un fum.
Paul o zgudui de umeri, și ea deschise cu greu ochii. Fără niciun cuv�nt. El �i arăta cu m�na, la o depărtare de c�țiva pași, un lucru pe care ea abia �l deslușea, ca prin somn: pe o scoarță de brad, dreptunghiul alb roșu-alb.
Cabana S.K.V. fumega �ncă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră �n urmă agățați de st�nci, de copaci� Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr-o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un zgomot de ferăstrău. Cineva strigă de la o fereastră: Gertrude! Gertrude!
Nora se g�ndi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută �n rucsac, cu g�ndul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată �nainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. "Am să dorm� am să dorm�"
� Bucuroși de oaspeți?
� Bucuroși, numai că n-avem unde.
Nora se uită lung, fără nicio vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească, și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului cu care vorbea, corect rom�nește, apăs�nd �nsă scurt pe prima silabă.
� Sunt toate camerele ocupate. Nu e niciun pat liber, �ncercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
Avea doi ochi mici, verzi, ca două alice de sticlă, sub spr�ncenele stufoase, albite. Nora �l privea cu atenție, spun�ndu-și: "Ce ochi de viezure!" Se g�ndi la viezurele �mpăiat pe care-l găsise �ntr-o zi pe catedră, uitat acolo din ora de științe naturale. Ar fi vrut să-i spună omului din prag: "Noi ne cunoaștem, ne-am mai văzut", dar simți dintr-o dată pe umeri �ntreaga apăsare a rucsacului, ca o durere trezită din somn. Hainele erau grele, ude. Bocancii �i simțea de fier.
� Eu mai departe nu merg. Să intrăm� să ne odihnim�
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, �n jurul căreia săsoaice fără v�rstă, �nalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta � cărți. Dintr-o odaie alăturată se auzea un joc de ping-pong. De sus, de la etaj, cineva striga �n răstimpuri același nume care nu răspundea: Gertrude, Gertrude. L�ngă fereastră, c�țiva băieți tineri �și ungeau schiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli, se auzeau bocanci grei suind sau cobor�nd o scară. Ușa se deschidea din c�nd �n c�nd, și la apariția noului-venit hohote de r�s și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) �l �nt�mpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă netulburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.
Nora se g�ndi un moment, ca să-și amintească: ce fel de cinci? suntem dimineața? suntem seara?
Nu-i venea să creadă că rătăciseră at�tea ore �n pădurea cu nori.
Cineva le aduse căni mari, albe, cu ceai.
� Știi, Paul, ar trebui să ne grăbim. Să nu ne apuce noaptea pe drum.
�i arătă o hartă bătută �n perete: drumul de la Poiana p�nă sus era desenat cu o linie groasă albastră șerpuită ca un fluviu.
� Vezi? suntem la 1510. Cabana Turingului este la 1700. Ce a fost greu a trecut.
Paul se uită fără curiozitate la acea hartă, pe care n-o �nțelegea prea bine.
� Mie mi-e totuna. Merg unde vrei, merg c�t vrei�
Nora �l privi pe furiș, peste ceașca de ceai. Avea pe frunte ușoare riduri, pe care zăpada le săpase mai ad�nc. Mănușile de schi, puse pe masă, păreau două mari labe de urs. Era �n ochii lui ceva liniștit, �mpăcat, ca �ntr-un vis. I se păru că-l aude din nou șoptind: "Să nu mai plecăm niciodată� să nu mai ajungem niciodată�"
Se �ntunecase de-a binelea c�nd ajunseră la cabana Turing-Clubului. Ultima parte a drumului o făcuseră cu lămpile de buzunar aprinse, orient�ndu-se mai mult după strigătele ce se auzeau dinspre v�rful muntelui dec�t după semnele de pe copaci, care nu se mai vedeau deloc �n �ntuneric.
Locuri libere nu erau dec�t �n dormitorul comun.
� Dacă stați mai mult, după sărbători poate să vă dăm o cameră cu două paturi, le spuse omul care-i conducea.
Mergeau după el, resemnați, �n tăcere.
"Dormitorul" era o lungă magazie de b�rne. �n mijlocul �ncăperii ardea o lampă cu carbid.
� Foc nu se face? �ntrebă Nora cu indiferență.
� Aicea nu. Dacă vreți să vă-ncălziți, veniți sus, �n sala mare. Tot acolo se servește masa. O să auziți clopotul, c�nd sună.
Paturile erau aliniate pe două r�nduri, ca �ntr-un dormitor de cazarmă. Pături aspre, reci acopereau un așternut de p�nză zgrunțuroasă, cenușie.
Nora �și scoase sacul din spinare și �l puse jos, l�ngă patul ei.
� Patul numărul 16, spuse ea, citind o cifră vopsita pe perete. La 15 se culcase Paul, �mbrăcat, cu rucsacul la căpăt�i �n loc de pernă
� Vrei să te speli?
� Nu.
� Vrei să măn�nci?
� Nu.
� Ești supărat?
� Sunt fericit,
"E nedrept, �și spuse �n g�nd. Poate vrea să mă vadă pl�ng�nd. Poate vrea să se răzbune."
Ca și cum i-ar fi ghicit g�ndul, el o apucă de m�nă și o trase spre el.
� Nu glumesc, Nora. Sunt �ntr-adevăr fericit. Totdeauna am așteptat patul ăsta, oboseala asta, noaptea asta. Aș vrea să fie o noapte lungă. Promite-mi că va fi o noapte foarte lungă.
Vorbea �ncet, rar, cu ochii deschiși. Nora �l m�ng�ie pe frunte.
� Paul, cred că ai febră.
Se duse spre patul ei să caute �n rucsac tubul cu aspirine, dar pe urmă se răzg�ndi. "Mai bine-l las să doarmă. E obosit."
Era �n tot dormitorul un miros de bocanci uzi, de paie umede, de lemn putrezit, dar peste toate acestea - ca o voce groasă, acoperindu-le pe toate celelalte � un miros pătrunzător de carbid ars.
� Lampa asta nu se poate stinge? �ntrebă fără sa știe pe cine.
O voce din fund �i răspunse mormăind:
� Se stinge la ora 11.
"Ora 11, ora 11." Nora repetă cuvintele �n g�nd și nu le găsi niciun �nțeles. I se părea că noaptea aceea nu avea ore și că niciodată acele ochiuri de geam �nghețat nu se vor lumina de zi.
Cineva trecu pe l�ngă ei și plimbă peste paturile lor o lampă cu baterie, pe care o stinse imediat.
� Lume nouă, lume nouă.
Din c�nd �n c�nd, se deschidea ușa de la intrare și o altă umbră intra sau ieșea. "Umbre, numai umbre", spuse Nora. Nu reușea să distingă nicio figură. P�nă și vocile aveau ceva nedistinct, monoton, parcă ar fi fost o singură voce, vorbind de la depărtări diferite.
"Poate am dormit", se g�ndi ea. �n orice caz, c�tva timp nu mai simțise mirosul de carbid, și acum �l simte din nou. Lampa se clatină �ncet, cu o mișcare slabă de pendulă. �ncă nu e ora 11, de vreme ce e tot aprinsă. Vocile de adineauri au tăcut. "S-or fi dus la masă sau or fi adormit."
Se �năbușea. Simțea carbidul ca un praf acru, p�nă �n fundul g�tlejului. Totul mirosea a carbid: pătura, perna, hainele. �și pusese batista pe gură, ca un tampon, dar mirosul trecea prin p�nză, ca un fum umed, acru.
Se ridică de la locul ei, amețită, și merse clătin�ndu-se printre paturi. �și auzea bocancii tropăind pe podea și �și spunea: "Ar trebui să nu fac at�ta zgomot", dar fiecare pas era o cădere, pe care nu o putea opri. L�ngă ușă, �și căută mai mult b�jb�ind schiurile și bastoanele.
Afară rămase c�teva clipe �n prag, fără niciun g�nd. Simțea pe frunte, pe t�mple, aerul de noapte ca o zăpadă ușoară.
�și puse schiurile și porni �ncet, neștiind bine �ncotro. Din cabana mare se auzeau voci, zgomot de pahare, r�sete. Trecu pe sub ferestrele luminate, și pe urmă �ntoarse spre dreapta, printre brazi. C�inele cabanei se feri din calea ei, m�r�ind, gata să latre. �l m�ng�ie �n trecere pe blana lui ciobănească, pe urechile lui mari.
Toate se depărtau ca printr-o p�nză de somn � voci și lumini.
Schiurile alunecau greu, cu un foșnet de frunze uscate. Nora simțea rezistența zăpezii �n genunchi, ca o fr�nă. Nu-și dădea seama de c�t timp mergea. Pe t�mpla dreapta avea o zg�rietură, care s�ngera. "M-am lovit, probabil. Dar c�nd? Dar unde?"
Lampa cu baterie era aprinsă și aplicată, �n st�ngă, pe buzunarul de sus al tunicii, ca un far. "Pe inimă", g�ndi Nora. Nu ținea minte nici c�nd a aprins-o, nici c�nd a fixat-o de nasturele buzunarului. �i urmărea pata albă de lumină pe zăpadă, pe copaci. I se părea că e o mică vietate, care aleargă �naintea ei și o cheamă. Avea sărituri de veveriță. "O veveriță albă."
La cotituri, muchia schiului zg�ria zăpada �nghețata, ca un v�rf de briceag. Era un zgomot ascuțit, ca un țipăt scurt. "Ar trebui să mă opresc. Ar trebui să știu unde merg." Nu știa unde merge; știa numai că nu vrea să se �ntoarcă. �n urma ei simțea �ncă acea oribilă lampă da carbid legăn�ndu-se și aștept�nd o "oră 11", care nu va veni niciodată.
Se opri și �ncercă să-și adune g�ndurile. Trebuia să fie pe versantul celălalt al muntelui un drum care să coboare spre Timiș. "La ora asta, Nora? Ești nebună?"
�și amintea, parcă, să fi văzut undeva pe o hartă sau pe o tablă indicatoare un drum marcat cu romburi galbene și albastre� �ntoarse lanterna spre bradul l�ngă care se afla și �l lumină de jos �n sus. Niciun semn, niciunul� "Poate că dorm, �și zise Nora. Poate că semnul ăsta pe care-l caut, �l caut �n vis." Simțea totuși, sub degetele ei �nghețate, scoarța aspră a copacului. Avea impresia ca e la marginea unui vis, din care se zbătea să iasă.
Pe urmă se pomeni din nou alunec�nd pe schiuri � și nu-și dădea seama dacă alunecarea aceasta o �ntoarce �n somn, sau o readuce la trezie. Pata albă de lumină alerga �naintea ei mai repede dec�t �nainte, mereu mai departe. Schiurile pierduseră brusc din greutate și pluteau fără zgomot, fără obstacol. "Ar trebui să fr�nez", g�ndea ea, dar genunchii n-o ascultau. Era pe o pantă deschisă care cobora spre c�teva umbre de brazi, abia deslușite �n �ntuneric. "Dacă nu opresc, sunt pierdută", �și spunea Nora, dar i se părea că e vocea unei alte Nore, rămasă �n afară de vis și privind de acolo, ca prin fereastră, lucruri pe care nu le �nțelegea. �ncercă să se smucească spre dreapta cu o mișcare de răsucire, care rămase �nsă fără răspuns: umerii, genunchii erau ca niște clape fără sunet. Schiurile, cu boturile apropiate, alergau după pata albă de lumină, �ntr-o viteză care le ridica ușor deasupra zăpezii. Nora �nchise ochii și se aruncă �nainte cu brațele deschise, cu capul �n zăpadă. Avea impresia că �n ultimul moment cineva o �mpinsese din spate. Se rostogoli de c�teva ori la vale, cu schiurile �mpiedicate unul de altul. Zăpada o zg�ria pe frunte, pe m�ini. Un gust cald de s�nge �i umezea buzele.
Acum avea �ntr-adevăr impresia că se trezește din somn. Din somn sau din leșin. Se văzu tr�ntită pe stradă, l�ngă trotuar, �n mijlocul unui grup de trecători curioși. Auzea vocile lor și simțea o privire de bărbat fixată asupra ei, privire pe care o cunoștea. Așadar totul, totul fusese un vis� Așadar ne re�ntoarcem la acest accident de tramvai, care nu se mai termină� Așadar �ncă n-am reușit să mă ridic de aici și să plec�
Se ridică �n coate și privi atentă �n jur. Imaginile care un moment se amestecaseră confuze, ca un vis �ntr-alt vis, se topeau �n �ntuneric. Nu se auzea de nicăieri niciun glas, niciun foșnet. Nora căută lanterna pierdută �n cădere, dar nu o găsi.
"Dacă aș avea o lumină, m-aș �ntoarce la cabană."
�i era cu neputință să-și dea seama unde se află. Era o poiană deschisă larg, ca o potcoavă. "Eu am venit de sus", �și spuse, �ncerc�nd să-și amintească drumul. Ar fi trebuit să se t�rască p�nă la marginea de sus a poienii, din brad �n brad, și de acolo să strige. Poate că nu era prea departe, poate o vor auzi� Mai ales �și dădea seama că nu trebuie să răm�nă pe loc. Un fel de toropeală dulce o trăgea spre zăpadă, spre somn, și știa că somnul acesta �nșală.
Am�ndouă schiurile �i rămăseseră fixate de bocanci, dar bastoanele le pierduse �n cădere. Se ridică agăț�ndu-se cu m�inile de un brad. Abia atunci băgă de seamă că era exact la liziera pădurii. O secundă mai t�rziu, ar fi fost prea t�rziu. Și totuși, și totuși, poate că ar fi fost o moarte bună, cu t�mpla strivită de un copac. Mai bună dec�t această noapte fără sf�rșit care se deschidea �naintea ei și pentru care nu mai avea destule puteri ca s-o străbată.
"Să ținem ochii deschiși, Nora, și să mergem. C�t vom putea. P�nă unde vom putea."
Nu-și simțea dec�t rana de la t�mplă, s�nger�nd. Era singura senzație care mai stăruia �n somnul greu cu care se lupta: "Și totuși merg, știu bine că merg, �mi dau seama că merg". Se lovea uneori cu genunchii, cu m�inile de copaci, dar erau lovituri care nu dureau, care nu lăsau urme. Nu-și mai simțea schiurile �n picioare. "Poate că le-am scos" dar nu ținea minte c�nd.
I se păru că aude de undeva un lătrat de c�ine. Avu puterea să z�mbească "Nu te amăgi, Nora. Nu crede, Nora."
Erau totuși lumini printre brazi. "Să fi ajuns la cabană?" Nu o recunoștea. Era o casă mică, numai cu două ferestre luminate. Un c�ine ciobănesc, mare c�t un urs, lătra spre ea, din prag.
"De ce nu sare la mine? Toate astea nu pot fi adevărate. Ar trebui să sară la mine."
Cineva ieșise afară din casă, bătu c�inele pe ceafă și lu�ndu-l de urechi, potolit, veni spre Nora. Ținea �n m�ini un felinar, pe care �l ridică spre fruntea ei, și o privi c�tăva vreme. Era o lumină care o orbea. Pe urmă, cobor� felinarul și se �ntoarse �n casă fără niciun cuv�nt, fără nicio �ntrebare.
"Toate astea nu pot fi adevărate", spunea Nora, Era mereu același vis absurd, care nu se mai termina.
Se auzeau voci dinăuntru și pe urmă o tăcere mai mare.
Ușa se deschise din nou și, din prag, omul cu felinarul �i făcu semn să intre.
� Exclus, zise Nora.
Era palidă și asculta cu �ncordare. Simțea m�na lui Paul pe umărul ei drept. "Numai de n-ar lua-o."
Lumina căzu cu �ncă o treaptă. Era aproape �ntuneric, și totuși lucrurile se vedeau cu o absurdă precizie. Brazi de piatră �ncremeneau �n jur, ca �ntr-o grotă. Un moment, totul păru oprit �n loc, desprins din timp, trecut �n altă lume�
� �n altă planetă, șopti Paul.
O str�nse pe Nora l�ngă el.
� Ți-e frică, Nora?
� Nu. Cred că nu. Mi-e frig. Și aș vrea să ajungem.
Vocea lui era joasă, gravă, intensă. O simțea caldă pe obraz.
� Unde să ajungem? Nu vrei să răm�nem aici? Să nu mai plecăm niciodată, să nu mai ajungem niciodată? Să ne oprim� Să ne oprim�
Nora �ntoarse �nfiorată capul spre el. Era ceva șuierat, surd și totuși cald �n glasul lui. "Omul ăsta vrea să moară", avu timpul să-și spună, și pe urmă o cuprinse o bruscă liniște, ca și cum �ntr-o singură clipă ar fi simțit, p�nă �n ad�ncime, g�ndul lui �ntreg. Se str�nse l�ngă el și �nchise ochii, cu o senzație de �nec.
Undeva deasupra, �n văzduh, valuri imense se loveau, și zgomotul lor străbătea p�nă jos, ca �ntr-un fund de mare. Aburi reci, umezi, cețoși, treceau v�j�ind printre brazi și, sub bătaia lor, ramurile nemișcate sunau cu un zăngănit de arme.
� Coboară norii de sus dinspre v�rf, șopti Nora.
Simțea pe buze, pe pleoape, zăpada, care trecea ca un fum.
Paul o zgudui de umeri, și ea deschise cu greu ochii. Fără niciun cuv�nt. El �i arăta cu m�na, la o depărtare de c�țiva pași, un lucru pe care ea abia �l deslușea, ca prin somn: pe o scoarță de brad, dreptunghiul alb roșu-alb.
Cabana S.K.V. fumega �ncă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră �n urmă agățați de st�nci, de copaci� Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr-o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un zgomot de ferăstrău. Cineva strigă de la o fereastră: Gertrude! Gertrude!
Nora se g�ndi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută �n rucsac, cu g�ndul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată �nainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. "Am să dorm� am să dorm�"
� Bucuroși de oaspeți?
� Bucuroși, numai că n-avem unde.
Nora se uită lung, fără nicio vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească, și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului cu care vorbea, corect rom�nește, apăs�nd �nsă scurt pe prima silabă.
� Sunt toate camerele ocupate. Nu e niciun pat liber, �ncercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
Avea doi ochi mici, verzi, ca două alice de sticlă, sub spr�ncenele stufoase, albite. Nora �l privea cu atenție, spun�ndu-și: "Ce ochi de viezure!" Se g�ndi la viezurele �mpăiat pe care-l găsise �ntr-o zi pe catedră, uitat acolo din ora de științe naturale. Ar fi vrut să-i spună omului din prag: "Noi ne cunoaștem, ne-am mai văzut", dar simți dintr-o dată pe umeri �ntreaga apăsare a rucsacului, ca o durere trezită din somn. Hainele erau grele, ude. Bocancii �i simțea de fier.
� Eu mai departe nu merg. Să intrăm� să ne odihnim�
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, �n jurul căreia săsoaice fără v�rstă, �nalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta � cărți. Dintr-o odaie alăturată se auzea un joc de ping-pong. De sus, de la etaj, cineva striga �n răstimpuri același nume care nu răspundea: Gertrude, Gertrude. L�ngă fereastră, c�țiva băieți tineri �și ungeau schiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli, se auzeau bocanci grei suind sau cobor�nd o scară. Ușa se deschidea din c�nd �n c�nd, și la apariția noului-venit hohote de r�s și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) �l �nt�mpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă netulburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.
Nora se g�ndi un moment, ca să-și amintească: ce fel de cinci? suntem dimineața? suntem seara?
Nu-i venea să creadă că rătăciseră at�tea ore �n pădurea cu nori.
Cineva le aduse căni mari, albe, cu ceai.
� Știi, Paul, ar trebui să ne grăbim. Să nu ne apuce noaptea pe drum.
�i arătă o hartă bătută �n perete: drumul de la Poiana p�nă sus era desenat cu o linie groasă albastră șerpuită ca un fluviu.
� Vezi? suntem la 1510. Cabana Turingului este la 1700. Ce a fost greu a trecut.
Paul se uită fără curiozitate la acea hartă, pe care n-o �nțelegea prea bine.
� Mie mi-e totuna. Merg unde vrei, merg c�t vrei�
Nora �l privi pe furiș, peste ceașca de ceai. Avea pe frunte ușoare riduri, pe care zăpada le săpase mai ad�nc. Mănușile de schi, puse pe masă, păreau două mari labe de urs. Era �n ochii lui ceva liniștit, �mpăcat, ca �ntr-un vis. I se păru că-l aude din nou șoptind: "Să nu mai plecăm niciodată� să nu mai ajungem niciodată�"
Se �ntunecase de-a binelea c�nd ajunseră la cabana Turing-Clubului. Ultima parte a drumului o făcuseră cu lămpile de buzunar aprinse, orient�ndu-se mai mult după strigătele ce se auzeau dinspre v�rful muntelui dec�t după semnele de pe copaci, care nu se mai vedeau deloc �n �ntuneric.
Locuri libere nu erau dec�t �n dormitorul comun.
� Dacă stați mai mult, după sărbători poate să vă dăm o cameră cu două paturi, le spuse omul care-i conducea.
Mergeau după el, resemnați, �n tăcere.
"Dormitorul" era o lungă magazie de b�rne. �n mijlocul �ncăperii ardea o lampă cu carbid.
� Foc nu se face? �ntrebă Nora cu indiferență.
� Aicea nu. Dacă vreți să vă-ncălziți, veniți sus, �n sala mare. Tot acolo se servește masa. O să auziți clopotul, c�nd sună.
Paturile erau aliniate pe două r�nduri, ca �ntr-un dormitor de cazarmă. Pături aspre, reci acopereau un așternut de p�nză zgrunțuroasă, cenușie.
Nora �și scoase sacul din spinare și �l puse jos, l�ngă patul ei.
� Patul numărul 16, spuse ea, citind o cifră vopsita pe perete. La 15 se culcase Paul, �mbrăcat, cu rucsacul la căpăt�i �n loc de pernă
� Vrei să te speli?
� Nu.
� Vrei să măn�nci?
� Nu.
� Ești supărat?
� Sunt fericit,
"E nedrept, �și spuse �n g�nd. Poate vrea să mă vadă pl�ng�nd. Poate vrea să se răzbune."
Ca și cum i-ar fi ghicit g�ndul, el o apucă de m�nă și o trase spre el.
� Nu glumesc, Nora. Sunt �ntr-adevăr fericit. Totdeauna am așteptat patul ăsta, oboseala asta, noaptea asta. Aș vrea să fie o noapte lungă. Promite-mi că va fi o noapte foarte lungă.
Vorbea �ncet, rar, cu ochii deschiși. Nora �l m�ng�ie pe frunte.
� Paul, cred că ai febră.
Se duse spre patul ei să caute �n rucsac tubul cu aspirine, dar pe urmă se răzg�ndi. "Mai bine-l las să doarmă. E obosit."
Era �n tot dormitorul un miros de bocanci uzi, de paie umede, de lemn putrezit, dar peste toate acestea - ca o voce groasă, acoperindu-le pe toate celelalte � un miros pătrunzător de carbid ars.
� Lampa asta nu se poate stinge? �ntrebă fără sa știe pe cine.
O voce din fund �i răspunse mormăind:
� Se stinge la ora 11.
"Ora 11, ora 11." Nora repetă cuvintele �n g�nd și nu le găsi niciun �nțeles. I se părea că noaptea aceea nu avea ore și că niciodată acele ochiuri de geam �nghețat nu se vor lumina de zi.
Cineva trecu pe l�ngă ei și plimbă peste paturile lor o lampă cu baterie, pe care o stinse imediat.
� Lume nouă, lume nouă.
Din c�nd �n c�nd, se deschidea ușa de la intrare și o altă umbră intra sau ieșea. "Umbre, numai umbre", spuse Nora. Nu reușea să distingă nicio figură. P�nă și vocile aveau ceva nedistinct, monoton, parcă ar fi fost o singură voce, vorbind de la depărtări diferite.
"Poate am dormit", se g�ndi ea. �n orice caz, c�tva timp nu mai simțise mirosul de carbid, și acum �l simte din nou. Lampa se clatină �ncet, cu o mișcare slabă de pendulă. �ncă nu e ora 11, de vreme ce e tot aprinsă. Vocile de adineauri au tăcut. "S-or fi dus la masă sau or fi adormit."
Se �năbușea. Simțea carbidul ca un praf acru, p�nă �n fundul g�tlejului. Totul mirosea a carbid: pătura, perna, hainele. �și pusese batista pe gură, ca un tampon, dar mirosul trecea prin p�nză, ca un fum umed, acru.
Se ridică de la locul ei, amețită, și merse clătin�ndu-se printre paturi. �și auzea bocancii tropăind pe podea și �și spunea: "Ar trebui să nu fac at�ta zgomot", dar fiecare pas era o cădere, pe care nu o putea opri. L�ngă ușă, �și căută mai mult b�jb�ind schiurile și bastoanele.
Afară rămase c�teva clipe �n prag, fără niciun g�nd. Simțea pe frunte, pe t�mple, aerul de noapte ca o zăpadă ușoară.
�și puse schiurile și porni �ncet, neștiind bine �ncotro. Din cabana mare se auzeau voci, zgomot de pahare, r�sete. Trecu pe sub ferestrele luminate, și pe urmă �ntoarse spre dreapta, printre brazi. C�inele cabanei se feri din calea ei, m�r�ind, gata să latre. �l m�ng�ie �n trecere pe blana lui ciobănească, pe urechile lui mari.
Toate se depărtau ca printr-o p�nză de somn � voci și lumini.
Schiurile alunecau greu, cu un foșnet de frunze uscate. Nora simțea rezistența zăpezii �n genunchi, ca o fr�nă. Nu-și dădea seama de c�t timp mergea. Pe t�mpla dreapta avea o zg�rietură, care s�ngera. "M-am lovit, probabil. Dar c�nd? Dar unde?"
Lampa cu baterie era aprinsă și aplicată, �n st�ngă, pe buzunarul de sus al tunicii, ca un far. "Pe inimă", g�ndi Nora. Nu ținea minte nici c�nd a aprins-o, nici c�nd a fixat-o de nasturele buzunarului. �i urmărea pata albă de lumină pe zăpadă, pe copaci. I se părea că e o mică vietate, care aleargă �naintea ei și o cheamă. Avea sărituri de veveriță. "O veveriță albă."
La cotituri, muchia schiului zg�ria zăpada �nghețata, ca un v�rf de briceag. Era un zgomot ascuțit, ca un țipăt scurt. "Ar trebui să mă opresc. Ar trebui să știu unde merg." Nu știa unde merge; știa numai că nu vrea să se �ntoarcă. �n urma ei simțea �ncă acea oribilă lampă da carbid legăn�ndu-se și aștept�nd o "oră 11", care nu va veni niciodată.
Se opri și �ncercă să-și adune g�ndurile. Trebuia să fie pe versantul celălalt al muntelui un drum care să coboare spre Timiș. "La ora asta, Nora? Ești nebună?"
�și amintea, parcă, să fi văzut undeva pe o hartă sau pe o tablă indicatoare un drum marcat cu romburi galbene și albastre� �ntoarse lanterna spre bradul l�ngă care se afla și �l lumină de jos �n sus. Niciun semn, niciunul� "Poate că dorm, �și zise Nora. Poate că semnul ăsta pe care-l caut, �l caut �n vis." Simțea totuși, sub degetele ei �nghețate, scoarța aspră a copacului. Avea impresia ca e la marginea unui vis, din care se zbătea să iasă.
Pe urmă se pomeni din nou alunec�nd pe schiuri � și nu-și dădea seama dacă alunecarea aceasta o �ntoarce �n somn, sau o readuce la trezie. Pata albă de lumină alerga �naintea ei mai repede dec�t �nainte, mereu mai departe. Schiurile pierduseră brusc din greutate și pluteau fără zgomot, fără obstacol. "Ar trebui să fr�nez", g�ndea ea, dar genunchii n-o ascultau. Era pe o pantă deschisă care cobora spre c�teva umbre de brazi, abia deslușite �n �ntuneric. "Dacă nu opresc, sunt pierdută", �și spunea Nora, dar i se părea că e vocea unei alte Nore, rămasă �n afară de vis și privind de acolo, ca prin fereastră, lucruri pe care nu le �nțelegea. �ncercă să se smucească spre dreapta cu o mișcare de răsucire, care rămase �nsă fără răspuns: umerii, genunchii erau ca niște clape fără sunet. Schiurile, cu boturile apropiate, alergau după pata albă de lumină, �ntr-o viteză care le ridica ușor deasupra zăpezii. Nora �nchise ochii și se aruncă �nainte cu brațele deschise, cu capul �n zăpadă. Avea impresia că �n ultimul moment cineva o �mpinsese din spate. Se rostogoli de c�teva ori la vale, cu schiurile �mpiedicate unul de altul. Zăpada o zg�ria pe frunte, pe m�ini. Un gust cald de s�nge �i umezea buzele.
Acum avea �ntr-adevăr impresia că se trezește din somn. Din somn sau din leșin. Se văzu tr�ntită pe stradă, l�ngă trotuar, �n mijlocul unui grup de trecători curioși. Auzea vocile lor și simțea o privire de bărbat fixată asupra ei, privire pe care o cunoștea. Așadar totul, totul fusese un vis� Așadar ne re�ntoarcem la acest accident de tramvai, care nu se mai termină� Așadar �ncă n-am reușit să mă ridic de aici și să plec�
Se ridică �n coate și privi atentă �n jur. Imaginile care un moment se amestecaseră confuze, ca un vis �ntr-alt vis, se topeau �n �ntuneric. Nu se auzea de nicăieri niciun glas, niciun foșnet. Nora căută lanterna pierdută �n cădere, dar nu o găsi.
"Dacă aș avea o lumină, m-aș �ntoarce la cabană."
�i era cu neputință să-și dea seama unde se află. Era o poiană deschisă larg, ca o potcoavă. "Eu am venit de sus", �și spuse, �ncerc�nd să-și amintească drumul. Ar fi trebuit să se t�rască p�nă la marginea de sus a poienii, din brad �n brad, și de acolo să strige. Poate că nu era prea departe, poate o vor auzi� Mai ales �și dădea seama că nu trebuie să răm�nă pe loc. Un fel de toropeală dulce o trăgea spre zăpadă, spre somn, și știa că somnul acesta �nșală.
Am�ndouă schiurile �i rămăseseră fixate de bocanci, dar bastoanele le pierduse �n cădere. Se ridică agăț�ndu-se cu m�inile de un brad. Abia atunci băgă de seamă că era exact la liziera pădurii. O secundă mai t�rziu, ar fi fost prea t�rziu. Și totuși, și totuși, poate că ar fi fost o moarte bună, cu t�mpla strivită de un copac. Mai bună dec�t această noapte fără sf�rșit care se deschidea �naintea ei și pentru care nu mai avea destule puteri ca s-o străbată.
"Să ținem ochii deschiși, Nora, și să mergem. C�t vom putea. P�nă unde vom putea."
Nu-și simțea dec�t rana de la t�mplă, s�nger�nd. Era singura senzație care mai stăruia �n somnul greu cu care se lupta: "Și totuși merg, știu bine că merg, �mi dau seama că merg". Se lovea uneori cu genunchii, cu m�inile de copaci, dar erau lovituri care nu dureau, care nu lăsau urme. Nu-și mai simțea schiurile �n picioare. "Poate că le-am scos" dar nu ținea minte c�nd.
I se păru că aude de undeva un lătrat de c�ine. Avu puterea să z�mbească "Nu te amăgi, Nora. Nu crede, Nora."
Erau totuși lumini printre brazi. "Să fi ajuns la cabană?" Nu o recunoștea. Era o casă mică, numai cu două ferestre luminate. Un c�ine ciobănesc, mare c�t un urs, lătra spre ea, din prag.
"De ce nu sare la mine? Toate astea nu pot fi adevărate. Ar trebui să sară la mine."
Cineva ieșise afară din casă, bătu c�inele pe ceafă și lu�ndu-l de urechi, potolit, veni spre Nora. Ținea �n m�ini un felinar, pe care �l ridică spre fruntea ei, și o privi c�tăva vreme. Era o lumină care o orbea. Pe urmă, cobor� felinarul și se �ntoarse �n casă fără niciun cuv�nt, fără nicio �ntrebare.
"Toate astea nu pot fi adevărate", spunea Nora, Era mereu același vis absurd, care nu se mai termina.
Se auzeau voci dinăuntru și pe urmă o tăcere mai mare.
Ușa se deschise din nou și, din prag, omul cu felinarul �i făcu semn să intre.
Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20
Aceasta pagina a fost accesata de 633 ori.