Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 14




14.


Brasovul, in primele ore ale acelei dimineți, părea că se pregătește pentru deschiderea unui târg. De la Bran, de la Râșnov, din cele șapte sate, din toată regiunea, veneau camioane, autobuze, sănii, mașini particulare, aducând lume care înnoptase afară din oraș.

Străzile erau pline de bucureșteni care se regăseau cu strigăte de surpriză, făcând prezentări zgomotoase de la grup la grup. Nora și Paul treceau în grabă, salutând, răspunzând la saluturi, amuzați de acest val de voioșie bucureșteană. Când nu puteau face altfel, se opreau să schimbe o vorbă cu câte un cunoscut prea entuziast.

Nora îl prezenta simplu, fără jenă: "Un camarad de schi".

Hotărâseră să plece cu șenila de la ora 11 spre Poiana, iar de acolo să înceapă urcușul, încă înainte de amiază. Le mai rămânea de făcut unele cumpărături și, ca să câștige timp, își împărțiseră cursele.

— Tu ai grijă de țigări, reviste și cărți. Mie îmi rămâne restul.

Erau înțeleși să se întâlnească la oră fixă în hol la Coroana, de unde să-și ia schiurile lăsate aseară. Nora alerga de la vitrină la vitrină, în căutarea unor cârlige de fier pentru bocanci. Avea de gând să scurteze din drum la întoarcere, urcând pe la Prăpastia Lupului, și știa că drumul era pe acolo plin de pietre și gheață. Dar mai ales ținuse să se despartă de Paul și să rămână câteva clipe singură, pentru ca să poată cumpăra în taină câteva surprize pentru pomul de Crăciun, mici fleacuri pe care abia diseară le va scoate din rucsac, la aprinsul lumânărilor. Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.

— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?

El era în stradă, la marginea trotuarului, rezemat de un mic automobil albastru, la care se uita cu o ciudată privire fixă.

— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat?

O cutremura privirea aceasta descurajată. Era privirea lui din seara primei întâlniri, acea privire obosită care nici un avea destulă putere ca să ceară ajutor.

— Nu plecăm, Paul? Nu mai vrei să pleci?

El răspunse cu vechea lui ridicare din umeri, care spunea că totul îi este indiferent.

"Ce repede își regăsește omul ăsta gesturile lui pierdute!" gândi Nora.

Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-a salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.

Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun!

Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi-dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebuie să fie pe aproape. A coborât un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.

Paul le străbătu pe toate. Ann nu era nicăieri. Cafeneaua era plină de lume, la fiecare masă aproape erau figuri cunoscute, dar Ann nu era nicăieri.

— Căutați pe cineva? întrebă portarul

— Nu, nu…

Se întoarse afară în stradă și din nou se opri în fața automobilului albastru. "Am să aștept. Are să vină".

O vedea alergând prin Brașov, făcând cumpărături dezordonate, râzând în toate oglinzile care-i ieșeau în cale, împiedicându-se în șoșonii ei înalți ca niște cizme. Ce bine o cunoaște pe această Ann din zilele de iarnă! Purta anul trecut o căciuliță de astrahan trasă pe frunte și un mantou, tot de astrahan, din care reușea să facă ceva cu totul nepretențios, ca o haină pe care ar fi găsit-o în ultimul moment pe cuier și ar fi luat-o în grabă, ca să facă o cursă de câteva minute în oraș.

Ocoli de câteva ori automobilul, uitându-se atent la fiecare piesă. Ar fi vrut parcă să poată ghici după aripi, după pneuri, de unde venea. Desigur nu de la București, căci era prea de dimineață și n-ar fi avut când să parcurgă o atât de mare distanță. Poate că înnoptase la Bran, poate la Satu-Lung, în acel Satu-Lung plin de amintiri. Erau atâtea Anne care înviau dintr-o dată pentru el, din cele mai depărtate timpuri, și îl chemau înapoi!

Se uită prin geamul portierei în acest automobil, care i se părea o casă locuită. Pe bancheta din față, lângă volan, era un pled alb, un teanc de reviste și o cutie de metal cu țigări Chesterfield.

De când fumează țigări Chesterfield? Ultima oară fuma București fără carton. Le-a schimbat? de când? de ce? și este singurul lucru schimbat din viața ei?

Dar poate că nu erau țigările ei, sau, în orice caz, nu numai ale ei. E absurd să crezi că Ann e singură. E absurd să crezi că o cutie nouă de țigări intră în viața lui Ann fără să tragă după ea un bărbat, un amor, o legătură, un capriciu… Rămase cu ochii fixați asupra acelei cutii de metal, care i se părea că ascunde, că trădează totul. Simțea o veche durere redeșteptată, aproape de inimă.

Când Nora îl întrebă dacă mai vrea să plece, nu știu ce să-i răspundă. Ar fi putut rămâne. Ar fi putut pleca, toate erau pentru el la fel.

Erau din nou în șenila care îi mai dusese o dată spre Poiana.

"Așadar, trebuie să luăm totul de la început", își spunea Nora.

Avea în fața ei același om descurajat, cu aceeași privire cețoasă, cu aceeași ridicare indiferentă din umeri.

"Dacă cel puțin mi-ar spune ce s-a întâmplat. Dacă cel puțin aș putea înțelege."

Începea să-i fie frică de omul acesta, în care se puteau petrece de la un minut la altul schimbări atât de adânci.

Parcă ar fi albit într-o singură clipă. Parcă ar fi primit de undeva un cuvânt de moarte.

Îl simțea străin. Mai străin decât în ziua în care pentru prima oară îi întâlnise această privire absentă. Au fost de atunci între ei câteva zile trăite împreună, câteva nopți de iubire. Toate sunt șterse.

Îl simțea pierdut, fugit de lângă ea. Încă o dată fugit de lângă ea. Și nu mai găsea destule puteri în ea ca să-l oprească.

"E timpul să renunți, Nora. Omul ăsta nu se mai întoarce."

Se gândea să-i spună: "E destul, Paul. E destul și e inutil. Vrei să pleci? Pleacă. Am obosit. Află că mi se poate și mie întâmpla un asemenea lucru: să obosesc."

Pe urmă se gândi, nu știa de ce, la mâinile lui. Îi era milă de aceste mâini mari, prea dure, prea aspre pentru un om trist. Ar fi vrut să le mai simtă o dată pe umerii ei, cu greutatea lor indiferentă și protectoare. "Ești frumoasă, Nora. Este un acord între tine și tine, și acest acord se numește frumusețe." Îi reveneau în minte cuvintele lui și încă o dată i se păreau uimitoare.

"Este omul care mi-a spus aceste cuvinte. S-ar fi putut să nu mi le spună nimeni, niciodată până la moarte, și el mi le-a spus. S-ar fi putut să port cu mine acest secret, pe care să nu-l vadă nimeni, și el l-a văzut. Și pe omul ăsta îl pierd."

O Noră cuminte, răbdătoare încearcă să prindă din nou curaj. Își promitea să aștepte, să reziste, să nu cedeze încă.

Până la Prăpastia Lupului urcaseră cu schiurile în picioare, dar de acolo mai departe trebuia să le scoată și să le poarte pe umeri.

Umblau de aproape două ore, fără să fi schimbat în tot acest timp un singur cuvânt. Numai o dată, din greșeală, privirile li se întâlniseră, dar în aceeași secundă el își întoarse capul în altă parte, cu un gest alarmat de apărare.

"Nu-ți fie frică, Paul, n-am să întreb nimic: ești liber să-ți păstrezi secretele tale", ar fi vrut Nora să-i spună, dar se temea că, după primul cuvânt rostit, tăcerea va deveni între ei și mai grea.

Mergea într-adins înainte, ca să nu-i dea impresia că-l pândește. De câteva ori îl auzise oprindu-se pe loc, dar ea continuase să meargă mai departe, deși simțea că în oprirea lui este o ezitare, un gând de a fugi. Nu-l mai auzea venind în urma ei și nu îndrăznea totuși să se uite după el. "Poate că de astă dată a plecat. Poate că într-adevăr a plecat." își spunea că mai e timp să-l strige, că mai e timp să-l întoarcă. Își spunea că lasă în urma ei un om rănit, un om căzut, un om care are nevoie de ajutorul ei, chiar dacă nu-l cere, chiar dacă nu-l vrea. Totuși continua să meargă, privind mereu înainte, ca și cum i-ar fi fost indiferent dacă el mai vine sau nu.

"Te porți ca o femeie jignită, Nora. Începi să-l iubești dacă începi să ai orgoliu."

Își întindea singură curse pentru a se convinge că trebuie să se oprească și să-l aștepte, dar le respingea cu hotărâre.

"Dacă vine să vină singur. E rândul lui să aleagă."

El venea fără alegere. Venea din oboseală, din indiferență. Venea pentru că apucase să vină. Dacă femeia care mergea înaintea lui și care devenise dintr-o dată o femeie necunoscută, fără nume, ar fi întors capul spre el și l-ar fi chemat, poate că acest lucru ar mai fi trezit în el o ultimă voință de a se rupe, de a se elibera.

Dar nimic nu tulbura resemnarea acestei întoarceri în pădure, care semăna atât de bine cu o întoarcere în somn.

Urcușul la Prăpastia Lupului era aspru. Zăpada acoperise înșelător bolovani și gropi, care păstrau în adâncime nevăzute diferențe de nivel. Erau ca niște ochiuri de apă în mijlocul unui fluviu calm. Sub oglinda lor, un gol nevăzut soarbe și trage la fund.

Înaintau prin zăpadă cu mișcări instinctive de înot. Pe alocuri, depresiunea era ca o treaptă ruptă. Senzația de scufundare era precisă. Părea că valuri de zăpadă se ridică în jurul lor și îi acoperă. Se zbăteau cu genunchii, cu brațele, într-un fel de bătaie pe loc, care îi ajuta să se mențină la suprafață, ca și cum ar fi înotat împotriva curentului. Câte un vârf înghețat de stâncă se ridica uneori înainte, și pe această insulă de gheață se puteau opri un minut, ca să măsoare drumul străbătut.

"E o nebunie ce facem", își spunea Nora, dar această nebunie, acum, era fără revenire. Fiecare metru de teren cucerit avea ceva irevocabil. Pasul nu se mai putea întoarce pe unde călcase o dată. Urcușul era greu, dar coborârea ar fi fost imposibilă.

La marginea ei de sus, Prăpastia Lupului dădea într-o poiană. Se vedeau primii brazi, sus, pe buza prăpastiei, și nu păreau că sunt departe, dar vremea trecea, și distanța rămânea mereu aceeași, ca și cum mersul lor în zăpadă ar fi fost inutil, ca și cum puteri ascunse, mai tari decât zadarnica lor zbatere, i-ar fi readus mereu la punctul de plecare.

"Câtă vreme e lumină, nimic nu e pierdut", își făcea Nora curaj. O înspăimânta doar gândul că i-ar putea prinde ceața înainte de a ajunge sus. În întuneric, pe povârniș, n-ar mai fi putut face niciun pas înainte. Un singur gest greșit ar fi fost de ajuns ca să se prăbușească.

"E oare nevoie să-i spun?" se întreba Nora, neîndrăznind, să-i vorbească. Nu voia nici să-l sperie, dar nici să-l lase. În nepăsarea de somnambul cu care urca pe urmele ei.

Venea dinspre vârf, deasupra pădurii, un freamăt ca de mari vânturi încă nestârnite. Lumina zilei avea ceva albicios, difuz, lipsit de transparență.

— Ascultă, Paul! se hotărî Nora deodată să-i vorbească. Trebuie să fim cel mult în jumătate oră sus. Dacă ne prinde seara sau ceața aici, suntem pierduți. Nu știu ce se întâmplă cu tine și nici nu te întreb. Dar acum îți cer să te trezești. Când vom ajunge sus vei face ce vei voi.

Totul prevestea un viscol apropiat. Curenți nu destul de repezi ca să se înalțe prea sus șuierau de-a lungul zăpezii, ridicând-o în vârtejuri mici de pulbere. Copacii deveneau grei într-un cenușiu-albastru de plumb.

Paul ajunse cel dintâi la capătul drumului. Ultimii metri de urcuș fuseseră și mai greu de străbătut. Buza prăpastiei era un parapet aproape vertical de gheață. Cârligele bocancilor se înfigeau ca niște gheare, ca să oprească alunecarea. Până în ultimul moment, căderea era încă posibilă. Toată zbaterea lor putea deveni în acest ultim moment o zădărnicie. Prăpastia Lupului, privită de pe acele ultime trepte infernale, avea un fel de indiferență sumbră, care așteaptă împlinirea sorții.

Ieșit din primejdie, Paul asista dezarmat la ultimii pași ai Norei. Nu putea face nimic pentru ea: nicio mână de întins, niciun cuvânt de spus. Erau numai la câțiva pași depărtare unul de altul, dar pe două țărmuri diferite, fiecare singur. O vedea cum luptă cu zăpada, cu gheața, amețită de oboseală, dar cu un fel de deznădejde concentrată.

Când ajunse lângă el, își aruncă schiurile de pe umeri, își scoase rucsacul din spate și pe urmă abia, descoperindu-se, își trecu mâna pe frunte, cu un gest de întoarcere la viață. Erau amândoi palizi, cu sprâncenele și tâmplele albite de zăpadă, cu privirea încă neliberată de gândul intens care-i purtase până acolo.

— Ești o fată vitează, Nora. Îți mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru curajul tău. Dacă aș putea să iubesc, te-aș iubi.

— Eu nu-ți cer asta, Paul. Îți cer să fi mai puțin nefericit. Mi-e de ajuns.

El avu din nou ridicarea lui din umeri dezamăgită.

— Îți mai cer, adăugă Nora, să uiți gestul ăsta de om sfârșit. E așa de greu?

— Nu știu, Nora. Cred că-ți pierzi vremea cu mine.

— Totuși, ieri când am plecat de aici erai un om vindecat.

— Credeam că sunt. Dar e de ajuns să-mi iasă în cale o umbră, pentru ca totul să cadă la pământ.

— Sunt amintiri așa de greu de uitat?

— Nici măcar nu știu dacă sunt amintiri. E o groaznică oboseală. E o silă imensă. E un dezgust adânc.

— Mai adânc decât Prăpastia Lupului?

Se întoarseră amândoi încă o dată spre prăpastia care se deschidea în față.

— Vezi, zise Nora, cât e de adâncă, și tot ai trecut prin ea. Nu vrei să mai treci o dată?

Sosiseră la cabană odată cu seara. Gunther, mai palid decât oricând, îi aștepta la fereastră. Hagen, care plecase în întâmpinarea lor pe alt drum, nu se întorsese încă.

— Trebuie să aprindem lumina din turn, ca să-i dăm de veste că v-ați întors. De ce ați venit așa de târziu? Toată ziua v-am așteptat. Credeam că nu mai veniți. Credeam că v-ați pierdut.

Vorbea repede, cu fraze rupte, cu o stranie agitație nervoasă sub marea lui paloare. Ochii îi străluceau de febră, prea calzi, prea intenși ca să zâmbească. Faffner le mirosea hainele, se culca la picioarele lor, se zvârcolea cu un mârâit ciudat de bucurie și regăsire, dar parcă și de deznădejde. Cu greu reuși Nora să-l calmeze și să-l culce lângă cămin, cu botul pe labe, dar și de acolo câinele o privea cu uitătura lui de animal neliniștit.

— Faffner știe de unde veniți, spuse Gunther. Ați fost în casa din strada Prundului și aduceți de acolo lucruri pe care el le cunoaște…

Hagen veni mai târziu și, intrând, nu spuse niciun cuvânt. Pelerina și gluga îi erau albe de zăpadă. Se oprise în prag, și în primul moment, alb cum era, cu cizmele lui mari, cu gluga trasă pe frunte, părea un Moș Crăciun care-și ascunde fața. După ce se scutură de zăpadă, după ce își descoperi fruntea lui tristă și mai ales acea privire albastră, rece, de sihastru, imaginea amicală de la început se stinse, alungată, și în locul ei rămase omul aspru, pe care îl cunoșteau.

Nora se gândi să meargă spre el și să-i spună: "Fii liniștit. Am lăsat în casă lucrurile așa cum le știi. Nimic nu e clintit din loc. Poarta e ferecată, ferestrele închise. Nimeni nu va trece acel prag și nicio umbră nu va pleca de acolo."

Dar tăcerea lui Hagen nu punea întrebări și nu primea cuvinte de prietenie.

Toți trei bărbații tăceau, și Nora se simțea foarte singură între ei. Se uita la fiecare în parte și pe fiecare îl simțea plecat cu gândurile lui. Își desfăcu rucsacul și scoase fără bucurie lucrurile cumpărate de la Brașov pentru ei. I se păreau acum inutile, prea copilărești pentru niște oameni triști. Lângă fereastră, bradul pavoazat pentru modesta lui feerie de Crăciun aștepta să fie aprins. Nora atârnă de ramuri darurile ei descurajate și pe urmă aprinse una câte una lumânările, care începură să joace cu flăcări mărunte în globurile de sticlă colorată.

Gunther cel dintâi se apropie de pom. "E totuși destul de copil ca să-i facă plăcere", se gândi Nora. Vedea revenind pe obrazul lui palid o licărire de curiozitate. Ochii își recăpătau frumoasa lor claritate ironică.

— Nu vii, Paul, lângă pomul nostru de Crăciun? îndrăzni Nora să întrebe.

Deasupra bradului luminat, vechea lui privire cețoasă de indiferență avea ceva timid, nesigur.

Mai greu veni Hagen, care nici nu se apropie cu totul de pom. Stătea la câțiva pași de el, la fel de aspru, la fel de întunecat.

Se adunau în jurul bradului ca în jurul unui foc în pădure.





Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 638 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio