Autori > Mihail Sebastian


Accidentul - Capitolul 16




16.


Batranul Grodeck sosi la cabană în prima dimineață după Crăciun. Nu-l aștepta nimeni, dar încă înainte de venirea lui, Faffner dăduse semne de neliniște. Umbla mârâind cu botul în zăpadă, în căutarea, parcă, a unor nevăzute urme de sânge.

"Câinele ăsta e bolnav", spusese Nora, încercând să-l domolească, dar nimeni nu se putea apropia de el.

Asupra bătrânului Grodeck, Faffner se aruncă de cum îl văzu. Până să-i vină ajutor din cabană, omul, urlând de groază, fu trântit în zăpadă. Îl ridicară de acolo alb de spaimă, cu haina sfâșiată la umărul drept, unde câinele își înfipsese colții, dar, prin minune, fără rană adâncă. Era, spre norocul lui, foarte gros îmbrăcat și purta mai ales o șubă, prin care colții trecuseră greu, răzbind totuși până la piele și lăsând acolo un cerc însângerat, ca un semn cu fierul roșu.

Faffner nu-l mai recunoștea nici pe Hagen, nici pe Gunther, nici pe Paul și se zbătea în mâinile lor, cu o deznădejde sălbatecă. Trebuiră să-l țină toți trei pe loc, luptându-se cu el, până ce bătrânul Grodeck, condus de Nora, reuși în sfârșit să intre în cabană.

Abia îl lăsară din nou liber, și Faffner se năpusti la uși, la ferestre, cu un urlet înnebunit de neputință.

— Nu-l putem lăsa așa, spuse Hagen. E mai bine să-l punem în lanț.

Intrară cu toții în casă și câtva timp rămaseră tăcuți, ascultând cu inima strânsă acel urlet de ființă chinuită, care părea că le cere ajutor.

Bătrânul Grodeck nu era deloc bătrân. Nu arăta să fi trecut de cincizeci de ani, iar pe acești cincizeci de ani îi purta foarte bine pe umerii lui, încă viguroși.

Își reveni repede din spaima pe care o trăsese. Se scutură de zăpadă, fără să pară stânjenit de cele întâmplate. Urletele lui Faffner, care se zbătea afară, în lanț, nu-l tulburau.

— Am spus totdeauna că animalul ăsta e turbat.

Felul neobișnuit în care intrase la cabană făcea grea orice prezentare. Nu spusese bună ziua la venire, nu dăduse cu nimeni mâna – și acum era prea târziu pentru gesturi, care oricum păreau că nu-i sunt familiare. Era îmbrăcat în haine de oraș și purta doliu, probabil după soția lui. Panglica neagră de la brațul stâng i sa desprinsese în cădere, și acum și-o potrivea din nou, cu multă atenție. Era un doliu corect, de om scrupulos, care își cunoaște îndatoririle și le respectă. Ceva demn și rece persista în ținuta lui, chiar și acum, după ce ieșea sfâșiat din lupta cu câinele.

Gunther îmbrăcase în acea dimineață puloverul lui roșu și un pantalon de flanelă, gri-deschis. Lângă el, hainele negre ale bătrânului Grodeck erau ca o mustrare tăcută, ca și cum ele singure ar fi apărat acolo memoria moartei.

Plimba peste oamenii și lucrurile din încăpere o privire rece, care nu întreba nimic, dar dezaproba totul. Aștepta probabil să rămână singur cu fiul lui, pentru ca să-i spună ce îl aducea la cabană, dar Hagen, care de obicei își găsea de lucru pe afară, rămase de astă dată pe loc, cu o vizibilă hotărâre de a nu se mișca de acolo.

— Vă rog să rămâneți aici, îi șopti Gunther Norei și lui Paul, care se pregăteau să plece.

Sub obișnuitul lui zâmbet ironic era ceva sfidător pentru neașteptatul musafir în haine negre, dar și oarecare spaimă de a nu rămânea singur cu el.

Tăcerea fu și mai apăsătoare în timpul dejunului. Nu se auzea decât în răstimpuri urletul lui Faffner, care se zbătea mereu afară, în lanț. Bătrânul Grodeck mânca fără lăcomie, dar cu seriozitate și cu un fel de atenție meticuloasă. Foarte rar spunea un cuvânt despre lucruri și oameni probabil cunoscuți lui Gunther. Revenea mai ales în vorbirea lui un nume, "mătușa Augusta", pe care îl rostea cu reverență, ca și cum s-ar fi referit la o autoritate superioară. În ierarhia Grodeck, această mătușă Augusta ocupa desigur un loc însemnat. Gunther însă nu răspundea în niciun fel, și bătrânul Grodeck nu părea că așteaptă vreun răspuns.

Hagen nu se așezase la masă. Cu tăcerea lui puternică apăra de departe tăcerea mai nervoasă, mai nesigură a băiatului. Stătea pironit de ușă, fără să-și abată un moment privirea de la cele ce se petreceau. Bătrânul părea că suportă foarte bine această mare tăcere încordată. Puțin aplecat peste masă, cu umerii lui imenși, putea duce poveri mai mari, fără să le simtă. Cravata de doliu, hainele negre îi dădeau ceva solemn și îngândurat.

Până la sfârșitul mesei nu mai spuse niciun cuvânt. Când termină de mâncat i se adresă deodată lui Gunther:

— Am venit să te întreb dacă vrei să te întorci acasă.

Băiatul nu răspunse în primul moment. Nu se aștepta la o întrebare atât de directă, pe care nimic nu o pregătise. Pe urmă, răspunse, scurt, eu o expresie de neclintit:

— Nu.

Bătrânul Grodeck primi răspunsul în față, fără nicio tresărire.

— Știam. A fost de datoria mea să te întreb, dar știam.

— Atunci, zise Gunther, nu trebuia să te obosești până aici. Îmi pare rău că ai făcut un drum atât de lung.

— Drumul trebuia oricum să-l fac. Fie că rămâi, fie că pleci, avem unele lucruri de discutat. Poate că ar fi mai bine să le discutăm numai între noi doi.

— Eu nu am secrete, zise Gunther, speriat de gândul că ar putea rămânea singur, și aruncând spre Nora, spre Paul, spre Hagen priviri ce chemau în ajutor.

— Nu sunt secrete, dar sunt chestiuni de afaceri… Vreau să-ți vorbesc despre pădurile din Bihor.

Vorbise până atunci românește, dar în acel moment, înainte de a-și termina fraza, începu să vorbească nemțește, poate ca un fel de apărare instinctivă împotriva străinilor care erau de față. Căpătă dintr-o dată o grabă nervoasă în vorbire, pe care nu o avusese înainte. În parte, calmul lui de până atunci era datorit și faptului că vorbind românește trebuia să-și caute cuvintele.

Era vorba despre o linie ferată forestieră, pe care întreprinderile Grodeck o construiau în pădurile lor din Bihor. Cum lucrările luau acum dezvoltări neprevăzute, care aveau să dureze încă un an, ar fi vrut să aibă acordul de principiu al lui Gunther, pentru ca să fie sigur că la majoratul lui băiatul nu va stânjeni mersul mai departe al lucrurilor. Afacerea era importantă, și bătrânul Grodeck o expunea pe larg, cu cifre, cu explicații tehnice, cu scheme și planuri, pe care le adusese cu el și le întindea pe masă, ca pe niște hărți.

Gunther asculta fără niciun semn de aprobare sau măcar de înțelegere. În cele din urmă, se ridică.

— Nu pot să-ți dau niciun răspuns. Sunt lucruri care deocamdată nu mă privesc. În martie voi coborî la Brașov și voi vedea atunci ce e de făcut.

Pentru prima oară, bătrânul Grodeck își pierdea răbdarea.

— Eu n-am timp să aștept până în martie.

— Mă mir, spuse Gunther. Un Grodeck are totdeauna timp să aștepte. E singurul lucru pe care l-am învățat de la voi. Pe mama n-ați așteptat-o douăzeci de ani până a murit? Pe mine mă veți aștepta mai puțin poate.

— Să nu vorbim despre asta, zise bătrânul Grodeck. Orice s-a întâmplat, memoria mamei tale este pentru noi venerată. Eu am uitat tot.

— Pentru că ești generos, râse Gunther. Eu însă n-am uitat nimic. Mă înțelegi? Nimic.

Își pierduse stăpânirea lui ironică de până atunci. Avea în ochi flăcări reci, albastre, care ardeau cu ceva deznădăjduit pe figura lui de copil. Bătrânul Grodeck încercă să-și păstreze sub această privire arzătoare cumpătul. Dacă n-ar fi fost vocea lui guturală, pe care o furie greu ascunsă o altera și mai mult, ca și cum ar fi răgușit subit, nimic nu l-ar fi trădat. Îl mai ajutau și hainele negre de doliu, cu demnitatea lor rigidă.

— Sunt lucruri, zise el, pe care un tată nu le poate discuta cu fiul lui. Și, orice s-ar spune, ești totuși fiul meu.

Ridicase capul, spunând aceste ultime cuvinte, spre Hagen, și pentru prima oară îl privi în ochi, în tăcerea împietrită pe care acesta o păstrase tot timpul. Pe urmă, i se adresă din nou băiatului, cu aceeași voce guturală, înăbușită de mânie.

— Am venit aici ca să punem la punct afaceri care nu suferă întârziere. Trebuie să fii rezonabil și să mă asculți. Sunt sigur că mama ta, dacă ar trăi, mi-ar da dreptate.

Gunther izbucni la aceste cuvinte într-un râs crispat.

— M-am întrebat întotdeauna de ce ați ucis-o. Acum, în sfârșit, știu: ca să vă dea dreptate. Voi, când omorâți un om, îl trageți de partea voastră. Dar mama, moartă sau nu, rămâne mereu cu mine, și dacă ai venit să mi-o iei, ai venit degeaba. A doua oară nu vă mai las s-o ucideți.

Era de o neasemuită paloare, și râsul lui exasperat era plin de lacrimi. Ieși pe neașteptate din odaie, trântind ușa. I se auzeau pașii pe scări, urcând în fugă spre odaia din turn.

Hagen ieșise aproape în același timp, alergând după el. Bătrânul Grodeck rămase singur cu Nora și cu Paul. Își potrivi cravata cu multă atenție, lucru care îi dădea oarecare liniște, ca și cum acest gest ar fi pus ordine în el și ar fi reparat cuvintele grele pe care le primise în fața unor oameni străini.

— Nu trebuie să luați seama la vorbele lui Gunther, zise el. E o fire nervoasă și am făcut greșeala de a-l crește în prea mare libertate. În privința asta, răposata lui mamă are o parte din vină. L-a ținut prea mult pe lângă ea și a făcut din el un copil exagerat. Nu știu ce vi s-a povestit despre ea, aici sau la Brașov – am auzit că ați petrecut o noapte într-o casă în care și ea a avut pe vremuri ușurința, poate condamnabilă, de a intra uneori – nu știu ce vi s-a povestit, dar vă pot asigura că răposata mea soție a fost o persoană cu totul respectabilă și că nimic nu i se poate reproșa memoriei ei. A fost însă o fire exagerată, și acest lucru se simte în educația lui Gunther. Am ținut să vă spun chiar eu aceste lucruri, mai ales că, din nenorocire, ați fost martori la scena de adineauri.

Se plimba prin odaie cu pași măsurați și se oprea în fața câte unui obiect, pe care îl privea cu aceeași expresie de dezaprobare.

— Băiatul e bolnav, zise Nora. O mare emoție îl poate doborî. Poate că ar trebui lăsat în pace câtăva vreme.

— Bolnav!

Bătrânul Grodeck spunea cuvântul cu iritare și cu neîncredere.

— E și asta una din ideile romanțioase pe care le-a moștenit de la mama lui. Dar dacă este într-adevăr bolnav, de ce nu vine acasă? de ce stă în sălbăticiunea asta, fără doctor, fără medicamente?

— Cred că se simte bine aici. Hagen îl îngrijește și îi aduce tot ce trebuie.

Bătrânul Grodeck se încruntă.

— Nu-l cheamă Hagen. Îl cheamă Klaus Schmidt.

— Noi aici îi spunem Hagen.

— Dar încercați să-i spuneți Schmidt, se răsti el. Niciodată n-am putut s-o obișnuiesc pe soția mea să-i spună așa: Schmidt. Poate că totul s-ar fi petrecut altfel…

Se oprise în fața portretului de pe etajeră și îl privea fără îngăduință. Surâsul tinerei femei părea că se stinge sub privirea lui.

Ore întregi după plecarea bătrânului Grodeck de la cabană, Faffner continuase să se frământe și să caute, îi dăduseră drumul din lanț, dar el se zbătea mereu, ca și cum încă ar fi fost legat. În primul moment alergase în pădure pe urmele celui plecat, dar se întorsese după câtva timp, abătut. Era prea târziu ca să-l mai găsească, și urmele se pierdeau în ceață.

Nu voia să mănânce nimic și nu primea nicio mângâiere. Era într-adevăr bolnav, ochii îi erau arși de febră, și când cineva încerca să pună mâna pe el, trăgându-l de ureche – gest care de obicei îl potolea — câinele urla de durere, de parcă i s-ar fi atins o rană vie.

— Îl doare, spuse Gunther. După atâta timp, încă îl mai doare… Sunt cinci ani de atunci. Era în septembrie, cred… Da, în septembrie… Mă întorceam cu mama din oraș. L-am găsit pe Faffner în curte, într-un lac de sânge. Trăsese cu carabina în el, și pe urmă îl lăsase acolo, crezându-l mort. Înțelegeți? Cu carabina…

— De ce? întrebă Nora.

— Pentru că mama îl iubea. N-a suferit niciodată ființele pe care le iubea mama sau care o iubeau pe ea. Le-ar fi ucis pe toate, cu carabina sau altfel… Grodeckii știu uneori să ucidă și fără carabină… Ucid cu discreție, și pe urmă poartă doliu cu demnitate.

Faffner, ca și cum ar fi înțeles că e vorba de el, se apropiase de cămin.




Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20


Aceasta pagina a fost accesata de 693 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio