Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape




La inceput a fost primavara


Capitolul 7. Moartea isi falfaise aripa aproape



Toată săptămîna plouase. Zăpada, topită pe alocuri, rămăsese prin adăposturi ca niște petice de rufă murdară. Pe maidanul cu basculă era o baltă cu reflexe de oțel în lumina becurilor ce se legănau aprinse, în fiecare înserare, la canton. În străfundul ei de oglindă se dau peste cap atelierele de la manufactura de tutun.

Descoperisem o taină pe care nu o spusesem încă nimănui.

- Se poate ajunge, cu un singur pas, la cer! Dacă intru acum în apă calc pe acoperișul, vecin cu norii, de la Regie...

Făcusem, atunci, o apropiere între taina ce o lămurisem în luciul metalic al bălții și adevărul strigat deseori, în hazul țațelor și cumetrelor din mahala, de nefericitul ce văzuse trenul mergînd răsturnat, cu roatele pe cer.

Tata avea o carte, păstrată cu sfințenie. Citisem odată în ea că sunt mistere, pe pămînt și în cer, pe cari numai nebunii și copiii le pot înțelege...

Ploaia spălase geamurile țigăncii și le gătise cu ghivece de mușcată, micsandre și cerceluși. Igrasia cojise pereții și urcase, în fîșii și rotogoale, pînă sub acoperiș. Se apropia praznicul opturilor de cocă îndulciți cu miere. Safta scuturase păturile și preșurile la poartă, vrăjind: "Martie în casă, puricii afară!" Era un neastîmpăr surd de viață fără culoare.

Mirosea, ca în cimitir, a frunze putrede...

Fana venise în fiecare zi la noi, cu o cusătură. Lucra, stînd lîngă mama și vorbea serios, ca nevestele, de bani, de necazuri și vecini. Nu se schimbase sau ne încăpă- țînam să credem că nu se schimbase nimic între noi. Norul cu amenințări trecuse. Rămăsesem copii. Jucam țintar, închipuiam castele din scîndurele, desenam chipuri și flori pe geamul aburit ori priveam, cu capetele apropiate, cum plouă, dar cînd eram lăsați, pentru cîteva clipe, singuri în casă, uitam de joacă și tăceam, cu ochii în pămînt și cu un sentiment nelămurit în inimi, de apropiere și de înstreinare în același timp. Ne simțeam spionați, aveam impresia că ne privesc, de pretutindeni, ochi despicați de Gașperiță. Cum se întorcea mama de afară respiram înviorați și ne regăseam voia bună și jocul.

Noaptea visam că Puica se plimbă cu Fana printr-o grădină, amîndouă frumoase și cucoane ca Salomia lui Hagiu și mă deșteptam dimineața surîzător. Visul acesta mă cumințise și mă apropiase de bătrînă cu un suflet de căprioară și de slugă supusă. Scuturam preșurile și măturam prin casă, spălam vasele și despicam un munte de lemne, să aibă pentru o lună la îndemînă.

Mama se uita la mine ca la o minune.

- Ce-o fi hărnicia asta pe matale, Puișor?

O adoram pentru că vorbea frumos cu Fana și se plimba cu ea prin grădina din visul meu dar nu-i spuneam de ce-o ador! Mi-era frică să nu rîdă de mine...

Îi sărutam mîna, mut, cucernic aproape.

Într-o seară, a fost sărbătoare mare pentru noi. Tata se întorsese mai devreme de la fabrică. Era bărbierit proaspăt și-i juca lumina ape-ape, în părul uns cu po- madă și lins spre tîmplă. Întinerise parcă. Nu mai era trist. Zîmbea, mîngîia pisica și avea gust de taifas. Mamei îi zicea, ca în zile bune: "Puico dragă". Cu mine se juca făcînd pași cu două degete pe masă și mormăind: "vine goanga la băiatu"...

Mă uitam la el cu ochii umezi, pierdut.

Tata era vesel!

Eram așa de surprins și de fericit, că abia mi-am stăpînit plînsul.

Mama se așezase pe un scaun, în fața lui și-i mîn- gîia mîna, vorbindu-i blînd, înțelegător, ca o bunică răs- fățînd zburdălnicia unui nepot.

- Ia spune matale, Puișor-mare, ai fost la cinste cu prietenii?

A răspuns docil.

- Fost.

- A mîncat Puișor ceva?

- Nu.

- Să-i dea lui Puica să mănînce?

- Mîncăm cu toată familia și-l chemăm și pe rus la masă, că-i om cumsecade și n-are pe nimeni în lume?

Ivan lepădase șorțul albastru de cizmar, își pieptă- nase barba și părul, se încălțase cu cizmele roșii și îmbrăcase o rubașcă albastră. Pe tata l-a îmbrățișat, mamei i-a sărutat mîna și i-a dus-o apoi la frunte.

- Gospodinule, te rugăm să mănînci cu noi. Am o veste bună, pentru nevastă și pentru dumneata, că ești un om întreg. M-au avansat, fraților! După zece ani de muncă, mi-au mărit leafa! Sîmbăta asta am luat trei lei mai mult. Adică o băncuță pe zi. E ceva! Tot recunosc ei, boierii, munca! Numai să ai noroc să trăiești pînă își aduc aminte de tine...

Puica a șters o lacrimă, furiș, cu un colț al șorțului. Ivan l-a îmbrățișat încă o dată pe tata, care a făcut trei cruci mari spre icoană, implorînd mila cerului pentru munca și viața săracilor cu samarul necazurilor în spinare.

Mă miram, deseori, cum poate un om așa voinic, ca rusul, să fie blînd și prietenos cu copiii și cîinii. Stăpîn și slugă în cizmăria lui cît o coaje de nucă, se așeza la masa cu scule cînd pleca Puișor la fabrică și lăsa lucrul cînd fluiera ora șase. Trăiau în el, cu drepturi și îndatoriri egale, patronul și lucrătorul. Dimineața, mai înainte de a începe munca și în ceasul de odihnă de la prînz, Ivan citea, încovoiat pe scaunul mic și rotund, într-un ceaslov greu, cu paginile galbene și slovă fără înțeles pentru mine. Seara se spăla, îmbrăca rubașca aibastră și pleca pe maidanul cu basculă. Îl așteptau plozii din mahala și dulăii. În republica lor mică și gălă-gioasă, "nenea rusu", era judecător, duhovnic, general și tovarăș de joacă.

Ivan sta pe iarbă, iar copiii se adunau roată în ju- rul lui. Certurile și neînțelegerile dintre micii supuși erau spuse și dovedite uneori cu martori. Mitiță îl înjurase pe Gioală, Popîndăiu îi furase zmeul lui Savu iar Niculăiță îi strigase lui Robu că e ciung și are mamă bețivă. Rusul asculta și da pedepse: Mitiță să se ducă într-un picior pînă la barieră, Popîndău să oprească pri-mul om ce va trece pe stradă și să-i spună: "nene, azi am furat și te rog să mă ierți, că altă dată n-am să mai fac!" Isprava lui Niculăiță era prea urîtă ca să poată fi spălată printr-o ispășire oarecare. Era necesară o mustrare aspră. Cîrpaciul se uita în gol și vorbea blînd, pentru cel vinovat și pentru toți ceilalți, de oamenii necăjiți. Știa întîmplări cu mame ce se sacrificau pen-tru odrasle și cu orfani rămași fără sprijin și fără mîngîiere în lume. Avea un glas muzical, convingător, pătrunzător. Din fiecare pildă scotea un adevăr, un în- vățămînt, un sfat bun, o dojană pentru vinovat și un omagial pentru copilul ciung al bețivei. Niculăiță și Robu, în cele din urmă, se luau în brațe, se sărutau și se împăcau.

După fapta bună și pravoslavnică a împăcării, victime, vinovați și judecător se ospătau la fel, cu covrigi și corăbioare.

Jocurile pe cari le învățaseră plozii de la Ivan aveau, de multe ori, un tîlc surprinzător. Rusul povestea scene biblice sau de legendă slavă, le explica pe înțelesul tuturor și încerca apoi să-i facă pe ascultători să le trăiască aievea. Maidanul cu basculă era cînd drum al Ierusalimului, cînd cetate cu faimă, în necuprinsul alb al zărilor siberiene. Robu îl închipuia întotdeauna pe Isus, Niculăiță îl încarna conștiincios pe Iuda, iar Mitiță începuse să se creadă han-tătar. Fată de împărat. Fana sta în genunchi într-un cerc tras cu o surcică pe pămînt (cercul închipuind, firește, turnul în care o închisese dihania cu un ochi în frunte) și-l aștepta pe Popîndău-Făt-Frumos s-o scape.

Repetau jocul pînă învățau actorii replicile pe dinafară și se fixau asupra acțiunii.

Războinicii avea arcuri de sfoară și scuturi de carton și de tinichea. Uneori se împodobeau cu pene de găină și coifuri de jurnal.

Urmau, epilogal, tumbele cîinilor și alergările mixte. Patrupezii, întotdeauna victorioși, cîștigau - premiu binemeritat - oase cumpărate de la măcelăria de pe calea Plevnei.

- Vai de mine, gospodin Ivan, se mirase odată Safta, nu fără dojană în glas, văzîndu-l intrînd în curte cu toți copiii și cîinii din mahala după el - lasă-i ia dracu de plozi și vino, soro, să stai de vorbă cu Gore și cu Paler, cînd n-ai treabă. O curte de chiriași și dumneata, om în toată firea, în loc să joci un tabinet cu noi sau să stai la o parolă cu altcineva, te hîrjonești cu puștii de pe maidane. Zău că nu se face asta, gospodine! La urma urmei, ce, noi avem ciumă sau suntem așa de proști că nu merităm o cinste ca asta? Să știi că dînsu-al meu e supărat! A zis că: "poftim, fă, și rusu face pe scorțosu, ca unguru de Bela"...

Adevărul e că Ivan nu se amestecase niciodată în certurile și intrigile din viața vecinilor. Se izolase în magazia lui, ca un pustnic pe o insulă înconjurată de o apă cu miasme.

Trăia cu gîndurile și cu tainele lui - taine ce nu le aflase încă nimeni.

Se zvonise că rusul a fost revoluționar. Cuvîntul, spus în șoaptă de cineva, îi cutremurase de spaimă pe chiriașii din casa cu nebuni și le clănțănise dinții. Spaima a crescut, cînd s-a aflat că Ivan fugise din țara lui ca să scape de spînzurătoare. Mahalagii se uitau la el cu frică și curiozitate, ca la un animal de circ, scos - pentru reclamă - la plimbare, pe străzi.

Salomia ne asigurase că rusul e mare cărturar și fecior de boier moscovit.

Pe Safta, însă, nu o impresionau noblețea cîrpaciului. Țiganca se revoltase, deseori, că un meșter-papuc, ca el, se spală în fiecare seară pe picioare.

Ivan nu clefăia la masă, ca Paler și nu-și sugea mustața, după ce bea apă, ca Gore. Mînca din sufertaș, tăcut, cu șervetul pe genunchi și tăia carnea cu un cuțitaș strălucitor, luat de acasă și purtat prin toate orașele pe cari le colindase.

Se degaja, din toată făptura lui uriașă, o bunătate apostolică și o cumințenie de fată palidă și blondă. Te simțeai obligat să ai încredere în el și să ți-l faci duhovnic. Îl respectai pentru că-l iubeai - o dragoste din dragostea lui deplină, atotcuprinzătoare.

Cînd stam lîngă el și eram murdar pe mîini, mi le ascundeam repede la spate, rușinat și plecam să mă spăl.

Mă uitam la Ivan, ca odinioară la icoană, cu un sentiment de desprindere din mine și de dăruire.

După-masă, rusul a povestit întîmplări din țara lui. Mosafirul luptase și suferise pentru "ăminire", visase o viață liberă și o repartizare egală a bunurilor și a îndatoririlor. În Rusia erau milioane de asupriți și cîțiva stăpîni. Robii se moșteneau, ca pămînturile, banii și titlurile de noblețe. Tatăl său avea nenumărate sate cu mujici. Ivan îl rugase să-i elibereze și - pentru că bătrî- nul nu-l ascultase - plecase de acasă. Renunțase la avere și colindase tot imperiul rusienesc, cu toiagul în mînă, să vadă, să asculte, să înțeleagă, să se împărtășească din durerea tuturor și să limpezească în el marele adevăr al vieții și nefericirii umane.

După anii de vagabondaj și de umilire, trecuse frontiera în Finlanda, să-l asculte pe Vladimir Ilici Ulianov și se întorsese în Rusia, să aprindă, cu tovarășii bolșevici, torțele răzvrătirii. Revoluția fusese repede și sîn- geros înnăbușită iar Ivan fugise peste hotar, să ducă în lume cuvîntul lui de ură împotriva țarului și de scîrbă pentru menșevicii pe cari cizmarul cu mîini subțiri și albe îi învinuia de trădare a cauzei comune.

Se stabilise în România, să se simtă cît mai aproape de țara cu milioane de robi și de orașul cu turle de aur, în a cărui strălucire se născuse și crescuse, ca florile scumpe în seră, la adăpost de necazuri dar și departe de adevărul pur din parabolele și din sacrificiul lui Isus.

Ivan ne rugase să credem că nu plecase din Rusia de frica ștreangului! Moartea nu era o spaimă, pentru un om ca el. Prin fuga lui ținuse numai să protesteze împotriva ideii că un om - cu sau fără coroană pe cap, țar sau simplu guvernator - poate să aibă dreptul să condamne și să ucidă un soldat al libertății.

Nimeni nu-i stăpîn pe viață! Dimpotrivă, ea e singurul împărat al lumii, pentru că vine de la cer...

Vorbind, rusul nu adîncise o cută pe figură și nu se mișcase. Clocotul era lăuntric, iar energia cu care enunțase adevărul acesta ne încremenise pe scaune. În clipa aceea mi-am dat seama de adevărata forță închisă și stăpînită în el.

- Nimeni nu-i stăpîn pe viață...

M-am înfiorat și am privit spre tata, lung, încercînd să-i fur gîndul. Bătrînul fuma, cu bărbia în palmă și se uita la mosafir, cu un zîmbet trist pe figură.

Ivan mai spusese odată și numai pentru Puișor, aceste cuvinte mîntuietoare.

Mă trezisem, într-o noapte, din somn. Mi s-a părut că aud șoapte afară și m-am dat repede jos din pat, să văd cine e în curte. Era o noapte senină, cu lună mare și strălucitoare. Lumina se revărsa pe acoperișuri, ca apa și se aduna, prelins, pe geamuri.

Ivan și tata stau pe scăunele, cu umbrele alături și egale pe zid. M-am făcut mic, lîngă prag și i-am ascultat.

- Nu poate spune ămu: asta viață de la mine cum un rublă pe care arunc la drum! Tu nu poate zice la viață "pașol". Dacă zice viața la tine pașol, atunci bun, murim. Dacă nu zice, atunci harașo, trăim. Ce este tu și Ivan și Gore? Pfu, nimic - nicevo... Viața care e la mine și la tine, pentru noi și nu avere al nostăr, asta nu știi nimeni ce este!

- Așa o fi, gospodin - oftase Puișor - da’ vezi că vine o vreme cînd îți dai seama că toată truda ta e zadarnică, fără folos, fără rost - că te încrîncenezi în jug, azi ca ieri și mîine ca acum un an, ca să tragi o brazdă în care nici o sămînță n-a prins și n-o să prindă. Mergi pe un drum și nu duce nicăiri și te trezești, într-o bună zi, plictisit și singur, obosit de tine și de lume și de soare! Vezi, gospodin? Asta e boala mea: mi-a obosit sufletul...

În noaptea aceea am apropiat, pentru întîia oară, taina de la noi din casă.

Aflasem de ce ofta mama.

Înțelesesem mai ales pentru ce, de cîte ori mă despărțeam de tata, dimineața, la poarta fabricii, îmi venea să plîng și aveam presimțirea că n-am să-l mai văd.

La masă, mama servise alt rînd de cafele, iar Ivan cînta, încet, ca o scuturare de clopoței în iarnă. Puișor asculta nemișcat, cu același zîmbet trist pe figură, ca în clipa cînd spusese rusul că nimeni nu-i stăpîn pe viață.

Am simțit, cum mă uitam la el, că-l pierd, că începe să se destrame, să se clatine, ca un copac cu o bună parte din rădăcini desprinse din pămînt.

L-am prins de gît, cu spaimă, cu dragoste - să-l păstrez lîngă mine, aproape, strîns, al meu!

Tata mi-a luat capul în palme și m-a privit în adîn- cul ochilor, îndelung, parcă înțelegînd gîndul ce mă fră- mîntase.

- Ce-i piticule, cu matale?

Cum nu știam ce să-i răspund și pentru că n-am găsit un cuvînt mai frumos, mai cuprinzător și mai muzical, am rîs cu genele pline de lacrămi și l-am mîngîiat.

- Nicevo, bunule, nicevo...






Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 255 ori.