Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului




La inceput a fost primavara


Capitolul 12. Vis pentru toti necajitii pamantului



Pumnul Salomiei îl cumințise pe simigiu și ne asigurase patru luni de liniște.

Maro scăpase de chinuri iar noi dormisem, în răcoarea luminoasă a nopților de primăvară, somn plin, fără griji și fără tresăriri de spaimă în întuneric - mai ales că, în tot acest timp, avusesem norocul să nu se mai aprindă nici o fabrică și să nu mai moară nimeni, între transmisiuni sau sub roțile locomotivelor.

Tino nu suflase un cuvînt de pățania din noaptea revelionului. Proprietăreasa n-o chemase pe Maro, să-i spună cum o răzbunase și s-o certe că o considerase o streină și n-o rugase s-o apere de bruta cu palmele voinice pe coada lopeții cu covrigi de cocă. Nu voise să se laude cu o ispravă pe care sora vitregă nu i-o ceruse. Fane, pe de altă parte, nu acordase o importanță prea mare unei întîmplări banale. Convins că e dator să împiedice o crimă inutilă, el se încăpățînase să-l convingă pe Ivan că grecul nu era omul care să merite omagiul unui gest ce sanctifică în dragoste, prin moarte. Încîntat că răușise, a doua zi se grăbise să uite tot, prins de alte griji și necazuri, numai ale lui și de neînlăturat.

Simigiul se obișnuise, după întîia săptămînă, cu gîndul că nu era așa de mare umilința ce o tăcuse, din moment ce mîna care-l lovise era de cucoană și încă de cucoană binefăcătoare. Rar, cînd își aducea aminte, nu fără tresărire, de bătaia îndurată în casa de pe Grant, sugruma în el amestecul de ură și revoltă ce-l încerca și convins, palicar mărunțel și deștept cum era, că o răzbunare, pînă una-alta, ar fi fost imposibilă, ridica din umeri cu o nepăsare voită și scuipa printre dinți, subțire și departe, cu pumnul strîns ascuns sub șorțul alb.

Singur Ivan nu putuse să uite...

Primăvara, ploioasă și rece, mă împrietenise cu el și cuibul de scînduri unde se desfăcuse, ca un evantai, visul de dragoste și cîntase o suferință pe care n-o înțelesese nimeni în adevăr.

Întrebasem și nu știuse nimeni să-mi răspundă de ce nu se mutase cîrpaciul, cu opt ani în urmă, într-o cameră de zid, de pildă în locul lui Bela sau al Mădă- linei picior-de-lemn. Aflasem numai că rusul, în ziua cînd îl adusese Salomia de mînă și-l recomandase chiriașilor ca pe un om de încredere, înfipsese o surcică în pămînt, măsurase doi pași spre fund și iar înfipsese o surcică. De la aceste minuscule semne de hotar, spre gardul lăturalnic, legase o sfoară pe trei laturi și le comunicase apoi celor de față, prin proprietăreasă, că locul dintre sfori era, pînă una-alta, casa lui.

Proști, mahalagii au rîs ca de o glumă fără haz și nu au priceput.

Gospodin își lucrase magazia singur, într-o săptămînă, după un plan ce-l făcuse în prima noapte, cocoțat pe stiva de scînduri și în lumina nestatornică și mioapă a cîtorva lumînări. Seara, după ce se întorceau de la fabrică, vecinii încercaseră să-l ajute, prietenește. Ivan, însă, le-a interzis să pună mîna pe unelte sau să atingă un leaț. El visa să învie un colțișor din imperiul pravoslavnic în curtea cu poreclă rușinoasă și ambiționa să-și vadă visul împlinit numai prin munca lui. Mîngîiase căpriorii, la rînd și cu dragoste, își culcase obrazul pe fiecare grindă albă și netedă și bătuse cuiele în șipci cu sfială, cu frică parcă să nu le doară rana ce-o adîncise, cu orice lovitură de ciocan, vîrful înfipt.

Minunea de lemn crescuse sub ochii tot mai mari de uimire ai chiriașilor, cari începuseră să o asemene, în fantezia lor crudă, cînd cu o corabie uriașe, adusă la mal de pescarii de pe Volga - voinici și cîntînd în amurgul ce colorase apele adînci - cînd cu o țărăncuță, rumenă, cu mijlocul strîns în scurteică de culoarea vișinei putrede și așteptînd - cu fața întoarsă spre necuprinsul maidanelor și acoperișul lăsat peste ferestrele albastre ca o palmă dusă streașină la frunte - să i se întoarcă dragostea plecată la drum lung, în troica trasă de șase cai cu zurgălăi.

Cîteva zile fusese pelerinaj. Toată mahalaua venise să vadă și să admire "casa mișcătoare a rusului". Safta le povestise cumetrelor, cu fantezie și orgoliu, că la ea în curte se mutase un strein bărbos care-și făcuse cuib cu duh necurat sub temelii. La o singură comandă a stăpînului cu cizme ca moțul curcanului în culoare, diavolul muta coșmelia de lemn după plac: la poartă sau pe maidan, în mijlocul străzii, lîngă pompa de apă sau pe acoperiș, pe orice acoperiș! El botezase magazia "casa mișcătoare a rusului" și așa îi rămăsese numele, pînă în ziua cînd Ivan, aflînd de la Salomia ce se zvonise prin vecini, se necăjise și amenințase că-i dă palme undeva, ca la plozi, cui o mai îndrăzni să spună povestea cu duh necurat.

Proprietăreasa tălmăcise, pentru gură-cască și bîrfitori, cuvîntul protejatului său.

- Oameni buni, gospodin Ivan zice că a fost o proastă sau o nebună, vecina care a crezut că ar fi dracul cocoșat sub casa lui. Mai mă roagă, gospodin Ivan, să vă spun că și-a croit o casă ca în țara și după placul lui. Să nu-i mai ziceți magazie sau șandrama ori chițimie, că dînsul se supără și n-o să vă meargă bine, că-l vedeți cît e de voinic. Casa lui, în Rusia, e bo-tezată "izba" și așa să-i spuneți și voi, că altminteri să știți că e prăpăd...

Safta se mîniase c-o batjocorise rusul, ca un mitocan, în fața lumii. Ivan nu bănuia ce reclamă îi făcuse țiganca, închipuind o poveste fantastică, pe care mahalagii o crezuseră cu ușurință. Nimeni nu se impresionase, auzind că gospodin era boier moscovit și luptase pentru binele poporului și numai copiii se speriaseră, aflînd cum umblau spionii țarului după el, pas cu pas, în așteptarea unui moment prielnic, să-l fure în balon nevăzut și să-l ducă la spînzurătoare. Zvonul că sub magazia lui de scînduri ar fi un încornorat cu gheb, însă, cutremurase și ocolise cartierul, din casă în casă. Dacă omul acesta, răsărit ca din pămînt pe strada cu nume voievodal, nu avea iarba fiarelor, ca să ferece și să desferece toate lacătele, era în orice caz un cizmar cu meșteșug diavolesc, învățat să coasă, peticele la papuci cu sfoară de argint și să pună tocuri de oțel la cizme.

În prima săptămînă, nu rămăsese nevastă serioasă în mahala, să nu-i aducă ceva la reparat. La început, femeile veniseră din curiozitate, să-l vadă pe strein, să-i audă glasul și să-i atingă, cu buricul degetului, casa cu duh. Cumetrele guralive s-au convins, la moment, că Safta nu mințise. Ivan era un meșter de pe alt tărîm: știa să lucreze, ca nimeni altul, curat, frumos și durabil.

Rusul muncise, din zori și pînă se întuneca, săptămînă după săptămînă și an după an, pînă în noaptea cînd primul scandal de la simigiu îi sugrumase pe buze cîntecul vesel, tineresc, pe care Sultana și Domnica, mai romantice atunci și fecioare, îl ascultaseră, de atîtea ori, suspinînd.

Adevărul e că, pînă în primăvara ce ne mințise cu un soare ce nu mai era al copilăriei noastre și mă apropiase de Fana cu un fior încă neînțeles în carne, eu nu privisem, atent, casa minunată. Îmi era dragă pentru că îmi era rusul drag. Mă uitasem numai la el. Omul era totul pentru mine, prin el prețuiam și admiram frumosul ce-l înconjura. Nu bănuiam că, la rîndu-i, magazia poate fi o oglindă în care să surprind și să iubesc stăpînul cu o fărîmă de suflet rămasă pe fiecare șipcă, în toate podoabele și în orice nimic, cu sau fără rost, din încăpere.

Se apropia Săptămîna-Mare dar ploile nu încetaseră încă.

Dacă după-amiezile mi le petrecem lîngă mama, privind-o pe Fana cum coase și ascultînd-o vorbind serios, despre necazuri și soartă, diminețile erau plicticoase și lungi. Fata scutura odaia bătrînilor și a surorilor, alerga după cumpărături și nu mai avea timp să vină pe la noi. Puica, de asemeni, trebuia să deretice și să facă mîncare. Nimeni nu mă asculta, nu era nimeni dispus să-mi răspundă. Eram un încurcă-lume, o piedică în drumul tuturor. Bătrîna mă gonea de colo pînă colo.

- Fugi d-aici, Puișor, că mătur.

Nici în sală nu eram mai norocos.

- Nu-mi sta-n cale, drace, că mi se arde rîntașul.

Îmi venea să mă urc pe casă și să joc într-un picior.

Din nefericire, ploua - ploua parcă în necazul meu, din cerul aproape și cobe.

Dar, într-una din aceste dimineți insuportabile, m-am supărat crunt și am ieșit în curte, să mă plimb prin burniță, bombănind. Eram așa de necăjit, că, pentru întîia oară, am avut curajul să mă reped la Gașperiță, s-o prind de ceafă și s-o tăvălesc prin băltoacele șanțului.

Răzbunam vrabia devorată de animalul nesuferit - o răzbunare ce era, în același timp, un avertisment pentru mama și Fana, că nu mai sunt un titirez pe care să-l zvîrli de colo pînă colo, că nu se joacă nimeni cu mine, cînd mă înfurii...

Ivan, care m-a văzut chinuind dihonia cu ochi despicați, a fost uimit de voinicia mea și m-a chemat la el în "izba", să mă bată pe umăr și să-mi dea, încurajare pentru actul meu eroic, o cutioară cu bomboane.

Casa de lemn era așa de strîmtă înăuntru, că stă-pînul nu dormise niciodată întins. Se scula fie pe-o parte, cu picioarele îndoite, fie pe spate, cu tălpile cocoțate spre tavan. În locul puțin din încăpere, aglomerase o mulțime de lucruri nefolositoare. Avea o pasiune de copil să colecționeze cutioare frumoase, panglici, poze colorate din reviste streine, nasturi de sidef, scrisori, fotografii ale oamenilor mari și articole de ziar, referitoare la viața din Rusia. Lucrase, cu mîna lui, pentru toate aceste nimicuri scumpe, o ladă ca un coșciug, urcată peste raftul cu calapoade, sufertașe cu mîncare și maldăre de piele și talpă.

M-au pasionat îndeosebi pozele cu orașe mari. Oameni mici, ca niște gîndaci, treceau în umbra unei catedrale cu o cruce strălucitoare în vîrf și înfiptă în soare. Norii erau întotdeauna cenușii iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră și sfinți uriași în firide. Un pod lung, după calculul meu de atunci, ca de la noi pînă la Ciurel, se arcuia peste o Dîmboviță din poveste, cu apele de un albastru limpezit, ireal. La un capăt și altul deosebeam felinare fără număr, oameni de bronz, cu pelerine la fel pe umeri iar dintr-o trăsură minusculă, un copil flutura pălărioara spre mine.

Am fost trist că Ivan nu știa cine e și cum îl cheamă.

Rusul, însă, mă asigurase că trecuse de cîteva ori peste podul acesta cu un nume ce mi-a fost imposibil, atunci, să-l pronunț. Îmi arătase, în poză, birtul unde mîncase - un local fără stăpîn cu catastiv și fără Tănăsică - și mă călătorise, istorisind, prin orașul în care nu erau sacagii, iar cizmarii se plimbau duminica, prin grădini necuprinse, gătiți cu joben și mănuși, ca boierii români, în timp ce feciorii lor aruncau portocale la elefanți sau se ridicau pînă la nori și mai sus, într-un scrîn- ciob imens, cu vagoane în loc de bănci.

Uimit că sînt în lume plozi cari au așa de multe fructe că nu mai știu ce să facă cu ele și le aruncă la animale, întrebasem dacă e o deosebire între lucrătorii de la noi și cei din orașele minunate de departe. Ivan m-a privit un moment, surprins. Cum rămăsese cu ochii mari la mine, i-am văzut gîndurile trecînd, prin lumina lor umedă, ca niște nori prin luciul unor oglinzi gemene. Mi-a răspuns, lăsînd calapotul alături și zîmbind trist, că oamenii ar trebui să fie egali și mi-a promis că, mai tîrziu, cînd voi fi mai mare, o să-mi spună de ce, între mine și copilul cu pălărioară, din ilustrația cu pod ar- cuit peste apa colorată albastru, era o prăpastie.

Tristețea, muzicală în glasul lui profund, mă învăluise. Învățasem la școală țări și continente, aflasem că, dincolo de cerul ca un cort uriaș, aruncat peste mahalaua cu nume rușinos, erau alte tîrguri și o rînduială mai bună, dar nu-mi spuse nimeni, pînă atunci, că era o deosebire între muncitori, că destinul aruncase o barieră între mine și copilăria de departe...

Aproape în fiecare noapte, de atunci, visam că plec cu Fana în trăsură, prin orașul din poză. Eram amîndoi gătiți și cuminți. Fata își risipise flori în păr, ca îngerii și-i tremurau volănașele albe, diafane, ca aripioarele. Eu purtam pantofiori de lac, baston și costum de marinar, cu guler răsfrînt pe umeri, iar vîntul îmi flutura panglica de la beretă. Ne plimbam pe străzi largi, curate, cu clădiri monumentale - străzi pe cari eram sigur, în somn, că le mai văzusem cîndva, cine știe cînd. În trecere, îi arătam Fanei birtul unde mîncase Ivan, în anii lui de vagabondaj. Toată lumea mă cunoștea și mă saluta. Eram serios și înclinam capul ușor, mulțumind zîmbitor. Ajunși la grădina publică, o luam pe aleea principală - cu sora mică de mînă - s-o găsim pe mama. Știam că ne așteaptă pe o bancă, tînără și cucoană, frumoasă și bună ca visul ce mi-o dăruia, în altă viață și vremelnic, Puică fără necazuri și fără gîndul morții în ștreang, ca să scape de "cîini". Uneori mă jucam cu fata, aruncîndu-ne portocale. Zvîrlite, în arcul ce-l făceau de la mine la ea, fructele se schimbau în flori sau în capete de îngerași, ca icoana de la noi din casă. Alteori stam pe bancă, amîndoi, lîngă bătrînă și vorbeam, umbre în visul paradisiac, de necăjiții pămîntului.

- Oare ce-o fi făcînd, acum, Puișor-mare - întrebam. S-a întors de la fabrică, obosit și s-a culcat devreme. Iar Iacov, ce-o fi făcînd Iacov? Doarme în sală. murdar pe picioare, cu cămașa ruptă...

Ne întristam că l-am lăsat singur pe tata - ca vraja să se curme brusc, ca o prăbușire în gol.

Mă deșteptam întotdeauna obosit, copleșit, dezgustat de mine, de sala strîmtă și joasă, de ploaia de afară, de viața în care regretam că m-am întors. Îmi apropiam tîrnpla de geamul rece și - fără gînd limpezit sub frunte - ascultam cum îmi plînge cineva în inimă, fără lacrămi, fără glas, poate copilul din vis, poate toți copiii cu visul la fel.

Mama și Fana se uitau la mine lung, nedumerite, îngrijate.

- Ce-o fi cu el, cerule milostiv?

Erau desculțe, amîndouă și în fuste de stambă. Um- blaseră prin noroiul din curte și se murdăriseră pe picioare. Le regăsisem: slabe, necăjite ale pămîntului. Nu mai păstrau nici o urmă din splendoarea visului.

- Ce-i cu mătăluță, Puișor de paisprezece ani - mă întreba bătrîna, mîngîindu-mă. Spune, dragule, ce-i cu îngîndurarea matale de bunic inimos și mintos? Un necaz? Să-l știm. Îl doare ceva pe Puișor-mic?

Fana suspina în prag.

- O fi bolnav și nu spune...

Nu știam ce să le răspund. Mi-era milă: de mine, de ele. Eram sigur că au să rîdă, că au să rîdă plin, cu dinții albi și superbi, cînd le voi povesti visul. Le sărutam, la amîndouă, mîinile harnice, fustele ieftine, ochii umezi și mă furișam afară, cu plînsul prins în dinți.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 289 ori.