Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului




Se deschid tainele ca mugurii


Capitolul 15. Cocosii anuntau triumful omului



Rob cu sufletul strepezit de suferință și supt de sărăcia de care i-a fost scris să nu scape pînă la mor- mînt, Oană venise cu plodul la oraș, să-l lase slugă la un negustor din mahalaua Beilicului.

Oană visase alt noroc pentru fecior. Destul se canonise el și trăsese targa pe uscat, vită în ham sub biciul boierului, trăind o viață fără folos, fără sărbă-toare în calendar, fără rost în lume și sub cer. Ca să răzbune umilințele pe cari le îndurase, își adusese băiatul la oraș mare, să-l facă surtucar, adică om la casa lui, stăpîn pe munca și pe banul lui, liber să poarte, cum și cînd i-o place, botine cu scîrțietori sau cizme cu carîmb ofițeresc și să-i spună tîrgoveții jupîn Gli- gore. Toată viața lui, Oană purtase opinci numai iarna și rămăsese, după atîta amar de vreme, pentru vechil, pentru argații lui cu ifos și pentru țăranii cu stare, un "mă Oană" și nimic altceva.

Se vede că avea și el, rob în jug cum era, un suflet, o minte deosebind răul de bine, vita de om și o simțire. Licărise și în el o fărîmă de vis, pe care încerca să-l trăiască, de dincolo de moarte, prin fecior.

Gligore era prostănac, mărunt și îndesat. Sălbăticiune voinică și leneșă. Intrînd în oraș, se speriase de un dric și de trompeta pompierilor de la Foișor și se împiedicase, bleg și adormit cu ochii mari înainte, de toate pietrele caldarîmului.

Negustorul din mahalaua Beilicului îl măsurase o dată, de sus pînă jos și-l uitase după ușe, convins că n-o să poată face nimic cu un Gligore așa de prostălău, dar Oană se rugase de jupîn, de nevasta lui, de copiii lor, plînsese - îi înduplecase. Băiatul, după credința tatălui, era salvat - scăpase de jug, de vechil și de pelagră. Drumul spre botine cu scîrțietori și jupînie îi fusese deschis - mai era nevoie de un pic de minte și o lecuțică de noroc...

La despărțire, omul și-a îmbrățișat feciorul, plîn- gînd - parcă bănuia că-l ține pentru ultima oară strîns la sîn - l-a mîngîiat cu mîna aspră pe obrazul rumen și pufos ca o caisă și i-a ținut - cu lacrămile lunecînd pe figură în neștire - un logos așa:

- Fătule, acu' să cheamă că io plec p-aci-ncolo, la jug și tu intri la stăpîni buni și la noroc. Gligore taicule, io - tu...

Oană tăcuse, încurcat. Toată noaptea nu dormise. Se gîndise, răsucit în așternutul curat din casa negusto- rului, la ce-i va spune odraslei, în ceasul greu al bu-nului rămas. Părintele îl simțise pe Gligore, așa cum îl cocoloșise la piept, mic și nepriceput și-l podidise plînsul că-l lasă singur, într-o lume de jupîni și surtucari de toate neamurile și de nici o credință. Uitase sfaturile bune ce voia să i le dea, toate îndemnurile la muncă pe brînci și ascultare. Nici n-ar mai fi avut timp de vorbă lungă. Negustorul se sculase, iar prăvăliașii, mici și mari, începuseră robotul.

- Fătule - repetase. Oană - acu' să cheamă că io mă duc p-aci-ncolo...

Plecase, smuls repede de lîngă băiat, să nu se mai întoarcă.

În adevăr, prin muncă și cu o fărimă de minte și o lecuțică de noroc, Gligore ar fi putut să despartă apele vremii, să tragă o barieră între generațiile de pînă atunci, de robi la vechil, din tată în fiu și urmașii lui: feciori, nepoți și strănepoți, toți cu un destin al lor și urcînd din treaptă în treaptă, în viața de clocot și prefaceri a cetății, pentru împlinirea unui imperativ social implacabil.

La temeliile tuturor familiilor cu nume și bună stare, din orașul mare sau mic, uneori mai adînc, alteori numai la o palmă sub pămînt, doarme un Gligore prostănac, în izmene și netuns, speriat de trompeta pompierilor și împiedicat în toate pietrele străzilor, adus la tîrg de mînă și cu sila, să intre prăvăliaș sau ucenic, să învețe un negoț sau un meșteșug.

Dacă n-au avut ei norocul să poarte botine cu scîr- țîietori și s-ajungă jupîni, vor avea acest noroc, cu siguranță, progeniturile născute în trepidația citadină, pentru cari părinții au muncit și-au agonisit, avari. Nepoții, dați la școală să cîștige "o pîine mai ușoară, cu mai puține sudori", vor ajunge scriitorași la tribunal sau în serviciile administrative și se vor muta, de la periferie în mahala.

Feciorul jupînului e domn, acum. Bătrînul a mers pe jos, cu pas mare și neobosit, de la prăvălie și pînă acasă. Urmașul se va urca în tramvaiul cu cai și va purta, neapărat, oricît de roasă în coate i-ar fi jiletca, guler tare și manșete. Va citi un ziar, se va crede om cult și se va recomanda, nepot al lui Ion și băiat al lui Ioniță, domnul Ionescu. Acest domn Ionescu va găsi motive temeinice să afirme că prăvăliașii sunt mitocani, negustorii șnapani iar țăranii și meseriașii analfabeți, agresivi și buni de jug sau de împușcat la zid. Va fi o repulsie "instinctivă" firește și logică - așa de logică și de instinctivă, că n-o să aibă nimeni curajul să-i aducă aminte de Ion clăcașul și de Ioniță prăvăliașul sau jupînul.

Strănepoții, în virtutea aceluiași imperativ, vor aglomera titluri și vor parveni în vîrful piramidei sociale. Ca odinioară Gligore prostănacul, care a ridicat o barieră, în clipa cînd s-a crezut surtucar, între el și opincari, spilcuitul cu monoclu, cu servitori în livrea și automobil la scara imobilului propriu, din centru, va ridica altă barieră, între toți surtucarii lumii și el, exem-plar unic, intelectual și "conașule", ins cu veleități nobiliare și blazon familial rapid confecționat.

Oană de odinioară și Onișor de mai tîrziu, acum e un pompos Onicescu sau Onișorescu, dacă nu Onișoreanu și n-o să mire pe nimeni pergamentele ce vor atesta, oficial și istoric, că ilustrul urmaș al gîngavului din mahalaua Beilicului e un demn strănepot al unui pîrcălab de pe vremea cine știe cărui voievod glorios.

În relațiunile lui cu celelalte figuri distinse din moțul piramidei, Onișoreanu va fi grav, îmbuibat și imbecil - în politică se va dovedi reacționar, cumulard și șnapan - în fotoliul ministerial: decorat, inexistent și factor cultural, social sau economic. Oricum, se va retrage din guvern cu un depozit de cîteva milioane, la o bancă elvețiană sau londoneză. Muritorii de rînd, cobai, l-au salutat, îl salută și-l vor saluta pe stradă, cu plecăciuni.

Individul cocoțat pe grămezi de aur a fost, a rămas și va fi omul vremii și al țării lui...

S-a întîmplat, însă, ca Gligore - prăvăliașul Gore acum - să nu aibă, cum sperase Oană, pic de minte și lecuțică de noroc. Robotise în silă și numai suduit, batjocorit, lovit. Trăise, animal, să mănînce, să doarmă, fără licăr de gînd în conștiință. Crescuse, buruiană de șanț. Intrase în armată vițel și se liberase gornist și fruntaș.

Orașul îl reprimise, slugă de la un stăpîn la altul, din mahalaua Beilicului la Pricopoaia și de acolo la Po- dul-Turcului-din-afară. Tovarășii îl învățaseră să-și facă freză, plutonierii îl bătuseră cu trestia de mare peste mînă, pînă obișnuiseră degetele butucănoase pe plaivaz și plaivazul cu alfabetul, mușteriii îl convinseseră că un surtucar serios poartă inele, lanț pe pîntec și baston. Tot de la plutonieri luase obiceiul înjurăturilor și prin- sese gustul - înfricoșat cum fusese deseori de priviri crîncene și bătut pînă la sînge - să-i înfricoșeze pe alții, cu priviri la fel și să-l bată, pînă la sînge, pe cel slab. Altceva nu știa, nu visa - nu era capabil să viseze. Univers redus la perspectivă de cîrtiță. Ajunsese, flăcău bă- trîn, să muncească pentru o strachină de mîncare și un culcuș pe țoale și fîn, uneori pe două mese de cîrciumă puse cap la cap, toamna și iarna în frig, tot anul supt de ploșnițe și perpelit de dorinți aprige pentru toate servitoarele culcate, cu ungurenii lor voinici și abia mustăcind, prin pod, prin magazii și deseori alături de el, pe alte două mese puse cap la cap.

Gore cunoscuse femei, pînă atunci, în fugă, prin grajduri și pe lîngă ziduri, cîinește. Bestia pîndea servan-tele în întuneric, le prindea de mînă și le strîngea pînă le răsucea, dezgolite și cu spatele la el, gîlgîind în gîtlej un rîs inuman. Descoperită, fapta fusese întotdeauna plătită de ibovnici cu o bătaie zdravănă, cu scaunele, cu parii și furcile și de cîteva ori cu vărsare de sînge și spital.

Animal cu viața clocotind în el, Gore învinsese moartea cu ușurință și se reîntorsese, vindecat, în lumea ce încercase de atîtea ori să-l zvîrle, ca pe un corp strein - dornic de alte aventuri și de răzbunare.

Safta a fost întîia femeie ce i-a zîmbit în drum și i s-a dat de bună voie.

Țiganca, altădată cîntăreață cu renume prin mahalale, cutreierase orașul, cu un taraf de lăutari după ea. Tînără, ispititoare pentru ochiul tulbur al bețivului, dispusă oricînd să satisfacă dorința, a ei și a celorlalți, trecuse din pat în pat, mereu zîmbitoare, neobosită, întrebuințînd un întreg arsenal de seducțiune și de potolire a simțurilor pe cari le înflăcărase.

În toamna cînd l-a întîlnit pe Gore, voinic, pătimaș, gata de orice sacrificiu pentru ea, Safta începuse să se simtă obosită, bătrînă. Mesenii n-o mai ascultau ca odinioară, zurbagiii din cartier nu se mai tăiau în cuțite de dragul trupului zvelt și plin altădată, vădanii și singuraticii n-o mai căutau, patronii grădinilor de vară începuseră să facă mofturi, cînd o angajau. Steaua mahalalelor bucureștene de acum o jumătate de secol începuse să apună.

Se ridica alta pe orizont: Sultănica de la Pompa-cu- Fete, din suburbia Rahovei - o țigancă mai tînără, mai frumoasă, cu glas mai puternic și mai limpede.

Safta, în noaptea aceea cu burniță și vînt, s-a îmbătat, a bocit și - final logic pentru o carieră ce-și avusese strălucirea ei - a poruncit, cu un gest larg spre local: "cine zice că mă are dragă, să le spargă diblele la lăutari, că eu le-am dat pîine să mănînce, optspre'ce ani!" Gore a sfărîmat viorile, cobzele și basul, cu picioarele iar țambalul, prins cu amîndouă mîinile de mar-gini și lovit cu putere de genunchi, s-a făcut țăndări.

Sîrmele vibraseră îndelung și bizar, în tăcerea ce se făcuse în cîrciumă.

Țiganca a fost cucerită de ispravă. L-a luat pe nebun în brațe, plîngînd de entuziasm, l-a sărutat zgomotos pe gură și l-a dus acasă. Era bărbatul ei cel din urmă și cel mai drag. Dar, după întîia săptămînă de miere și de extaziere paradiziacă și reciprocă, însurățeii s-au pomenit fără bani, amîndoi fără angajament și în pragul iernii. Ambițioasă, femeia n-a mai vrut să-și lase iubitul slugă la dîrloagă. Cunoscuse, în timpul carierei ei amoroase, destulă lume bună. După cîteva zile, Gore intra slujbaș la gară, cu uniformă albastră și număr de tablă, un 9 fatidic, prins în dreptul inimii. Se bucura de protecția domnului Stîrcu. Protectorul, ceva mai mult, a binevoit să-l cunune cu Safta și să-i facă - în urmă vizite săptămînale...

Viața hamalului se scursese, de atunci, între nevastă și peron. Insul știa să doarmă sforăind, să mănînce mult, să care geamantane cît mai numeroase și oricît de grele, de la tren la trăsură și de la intrare la vagon și să-și deștepte țiganca, de cîteva ori pe noapte, cu îmbrățișări de urs.

Gore nu ceruse mai mult de la soartă.

În căsnicia ce se cimentase, cu zile și nopți la fel, se întîmplase - cu patru ani în urmă - o singură schimbare.

Soțul văzuse într-o seară, pe unul din peroane, un lungan în cioareci, stînd pe o lădiță, cu bărbia în palme. Lunganul cînta, singur în pustiul gării. Omul a recunoscut glasul și s-a apropiat.

Paler, care făcuse armata în același regiment cu hamalul, fugise de sărăcia din satul natal, să-și caute norocul la București. Dar, ajuns în gară, obosit, strein, fîstîcit de trepidația ce-l înconjurase brusc și neștiind încotro s-o apuce, se așezase pe cutia de lemn în care își adunase tot avutul și așteptase, fără să se întrebe ce și cît o să aștepte.

Gore l-a poftit acasă, la hrănit bine și l-a culcat în patul din sală iar Safta l-a luat imediat sub aripa ei protectoare. Nu după mult timp, fostul camarad intra lucrător la turnătoria de pe șoseaua Basarab.

Hamalul era mulțumit de chiriaș. Paler mînca puțin, articula foarte rar un cuvînt și-o ajuta pe gazdă la treburile casnice. Se pricepea să facă focul cu surcele și hîrtioară, să toace carne cu satîrul și să curețe cartofi.

Țiganca nu mai știa cum să-l laude...

Viața prăvăliașului de ieri se îmbogățise cu o nouă prietenie și era înviorată, săptămînal, cu partide pasionante de tabinet și petreceri dezlănțuitoare, în tovără- șia domnului Stîrcu, nașul cu uniformă de postav boieresc. Omul nu se pricepea să spună că e fericit (în vocabularul lui nu exista cuvîntul fericire) dar începuse să facă pîntec: o dovadă că-i ins fără supărări și-i merg toate în plin. Nu mai încăpea bucuria în el, de cîte ori - umflîndu-se în burtă - își auzea vesta rămasă strîmtă pîrîind, desfăcută din cusături.

Scris a fost, însă, să sufere și Gore, pentru că trebuia să vibreze și în el, o dată cel puțin, o coardă al cărui cîntec, mic și revărsat în sînge și carne ca un venin, să-l apropie și să-l înglobeze în umanitate. Nu ar fi putut să-și aducă aminte, în neastîmpărul ce-l prinsese în ultima săptămînă, în ce împrejurare și cine îi șoptise vestea rea, înmărmuritoare. La început zîmbise, apoi rîsese, răsturnat pe scaun și nu crezuse. Dar rîsul răsunase fals. Îndoiala se înfipsese în inimă, se adîncise, crescuse, îi otrăvise și-i robise toate gîndurile. De cîteva ori, la gară, uitînd că poartă un geamantan pe umăr, se oprea fără voia lui. să se întrebe în el, cu mirare, cu durere, cu spaimă mută:

- Cum se poate asta, cum rabdă pămîntul? Safta! Tocmai Safta, să mă înșele cu... tocmai cu el, care - ca și copilul meu: încredere și pe puf - ca să zic așa...

În prima noapte, Gore s-a întors acasă mai devreme, a mîncat cu noduri și s-a culcat. Plănuia să se facă ador-mit, ca să poată prinde o șoaptă cel puțin. N-a știut cînd l-a furat oboseala. S-a trezit după cîteva ore. Era liniște, firește o liniște suspectă. Hamalul a ascultat, încordat. I s-a părut, o clipă, că aude șușuteli în sală, unde știa că doarme Paler și a sărit repede din pat. Chiriașul sforăia, cu palmele lipite între genunchii aduși spre pîntec. întors în odaia lui, în vîrfuri, a pipăit plapuma și s-a convins că țiganca fusese lîngă el. Un moment, n-a știut ce să facă. I se speriase somnul. S-a așezat pe pragul dintre cele două încăperi, ghemuit și abia răsuflînd, să nu le strice odihna celorlalți.

În sală era mașina de gătit. La gura mașinii fusese uitată barda cu care Paler despicase surcele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul, cînd s-o scula, în zori. Gore a măsurat tăcut, furat, cu ochii din ce în ce mai mari, și mai întunecați, tăișul alb. Turnătorul a îngînat ceva în vis, a clefăit de cîteva ori și s-a întors cu fața la perete. Tresărit, hamalul s-a uitat la el, cu un singur gînd înfipt în țeastă și tot mai lămurit, mai robitor - ca privirile să i se întoarcă în urmă, singure, fulgerînd, spre bardă și de acolo s-o caute stăruitor, în întuneric, pe Safta...

Cînd și-a revenit, Gore a simțit cum îi lunecă o lacrimă pe obraz - și n-a șters-o.

Era întîia lui lacrimă.

Omul, sugrumat pînă atunci în el, triumfase. Afară, cocoșii anunțau zorile...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 302 ori.