Autori > Hasdeu Petriceicu
Ioan Voda cel Cumplit - Catastrofa (continuare)
71. Cellalt cozac, marinarul Pokotilo, învingătorul de la Ak-kerman, după ce se văzuse în imposibilitate de a apăra el singur trecerea Dunării contra colosalei armate otomane, lăsă portul Galațiului, unde se ținuse în embuscadă, și... nu-i găsim urme în istorie!
72. Mai pieri atunci, pieri fără de veste, o ființă gingașă, de care n-am vorbit nemic în tot cursul acestei tragedii, pline de caractere sau prea mari, sau prea mici, dar numai bărbătești: îi rezervam pateticul finalului.
Era o femeie care iubea atât de mult pe Ioan-vodă, încât îl întovărășea în toate bătăliile sale, dempreună cu un prunc de țâță...
Nu vă mândriți, româncelr: era o străină, o săsoaică, un blond și melancolic căpșor german din Transilvania.
În focul ultimei lupte, cuprinsă de acel presimțimânt profetic ce însoțește totdauna un amor profund și pur, fie acel amor pentru un bărbat, pentru o patrie, sau pentru însuși Dumnezeu! "ea nu lăsa pe Ioan-vodă zice cronica țării să stea între oastea cea călăreață, temânduse să nu-l viclenească boierii!"
Câzând prizonieră, văduvă a fericirii sale, condusă în robie la Constantinopole, ea se evaporează din istorie, după expresiunea poetului:
Ca o fantasmă dragă, ce-n vise lungi și rele,
Trecând printre morminte, șoptește: am trăit!...
(Dimitrie Bolintineanu)
Sugarul său, născut așa zicând pe un câmp de bătălie, crescu în haremul unui pașă.
Peste douăzeci și cinci de ani, Turcia, sigură că natura părinților degenerase cu desăvârșire în această rămurea transplantată a unui neam eroic, îl trimise domn în Țara Românească.
El domni ceva peste un an, nu făcu nemic și abia figurează în cronice sub porecla de "cel Surd".
În adevăr surd, surd la vocea măreței sale origini: fiu desnaturat al unui tată erou și al unei mame eroine, mai purtând spre deriziune numele strămoșesc al marelui Ștefan!
Bruma sclaviei ucide în rădăcină chiar florile cele mai alese.
73. De la amorul nelegitim, dar pasionat și poetic al junei germane, să trecem la călduța proză a căsătoriei lui Ioan-vodă cu fata marelui boier Lupea Huru.
Văzurăm că doamna, dempreună cu fiu-său Petru, declarat prin votul țării moștean al tronului moldovenesc, refugise contra neliniștii războiului la marginea Poloniei, după murii formidabilului Hotin.
Însuși socrul princiar comanda cetatea, ca unul ce avea un interes personal în mântuirea fiicei sale și a coronatului său nepoțel.
Familiile celor mai însemnați boieri cautară siguranța lor pe lângă familia domnească.
Ajungând știrea despre calamitatea de la Cahul, ei cu toții trecură Nistrul, ducând cu sine tezaurul princiar, însoțiți de 200 nobili poloni, cari se grăbiră a forma o frumoasă escortă în giurul nefericitelor românce, și familia domnească se retrase la moșia unui magnat, vechi amic al lui Ioan-vodă.
În zadar Turcia ceruse în mai multe rânduri extradițiunea fugarilor, mai ales a principesei cu copilul și cu bogățiile lui Ioan-vodă: ospitalierul magnat, credincios suvenirului amiciei, respinse toate stăruințele Porții otomane și chiar ale regelui polon, până ce, în fine, fiind amenințat, el se căsători cu văduva eroului moldovenesc, și numai așa o putu scăpa de robia păgână.
Doamna Moldovei deveni soția lui Cristof Strus. Pe lângă prestigiul său de mântuitor, noul bărbat al văduvei lui Ioan-vodă avea o calitate ce-l făcea demn de o asemenea însoțire: el se trăgea dintr-o familie atât de eroică, încât în Polonia devenise proverbial că fiecare Strus moare pe câmpul bătăliei.
Douăzeci și patru din acest neam pieriră în lupte cu păgânii.
Peste treizeci de ani, fiastrul lui Cristof Strus, eredele lui Ioan-vodă, strângând o mână de cozaci, năvăli în Moldova ca să cuprinză tronul părintesc, pe când domnul Aronvodă se afla atunci dus la Constantinopole: după o domnie de două luni, neputând să reziste unor forțe centuple, el fu silit a se întoarce în Polonia, fu arestat și trimis în exiliu la fortăreața Marienburg.
Prin un azard curios, tot acolo în exiliu și-a fost petrecut junețea un strămoș și omonim al său, famosul Petru Rareș.
74. Așa finiră cele două femei și cei doi fii ai lui Ioan-vodă.
75. Voind a încheia acest registru mortuar, îmi tremură mâna, ca și când prin descrierea crimelor aș resimți eu, în locul ucigașilor, remușcările conștiinței!
Puțin în urma bătăliei de la Cahul, un străin vizită Bucureștiul.
Pe poarta palatului domnesc el văzu expuse două domnești capete.
Unul, de curând secerat, conserva încă ceva sufletesc, asemenea undei de care atingându-se în zbor aripa unei păsări întipărise în ea pentru o clipă o vagă mișcare.
Cellalt, cosit de demult și adus de departe, livid, fix, speria prin un aer de ironie mortală, nu din astă lume, ci din nește sfere superioare: teribila expresiune a capetelor moarte de pânzele lui Caravaggio!
Acele două infernale trofeuri era capul lui Vintilă-vodă, domnul Țării Muntenești, și capul lui Ioan cel Cumplit, domnul Moldovei...
Frați până la moarte, frați după moarte: adevăratul simbol de unire!
Ioan Voda cel Cumplit - Prefata la a II-a Editiune
Ioan Voda cel Cumplit - Prefata primei Editiuni
Ioan Voda cel Cumplit - Introductiune
Ioan Voda cel Cumplit - Aventurierul
Ioan Voda cel Cumplit - Domnul
Ioan Voda cel Cumplit - Capitanul
Ioan Voda cel Cumplit - Capitanul (continuare)
Ioan Voda cel Cumplit - Catastrofa
Ioan Voda cel Cumplit - Catastrofa (continuare)
Ioan Voda cel Cumplit - Dupa el
Ioan Voda cel Cumplit - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 493 ori.