Autori > Duiliu Zamfirescu
Pentru ce am fost contra razboiului - Drumuri de fier si strategia
Cînd te uiți pe o hartă a țării noastre și te gîndești că noi am început un război ofensiv, cu rețeaua actuală de căi ferate, ți se pare că visezi. Este oare cu putință ca atîta lume care a învățat carte prin țări străine, atîția generali de stat-major, atîția oameni politici cari au fost miniștri de Război, Ion Brătianu tatăl, Dimitrie Sturdza, Nicu Filipescu, Ion Brătianu fiul, să nu fi înțeles nici unul că, în orce împrejurare și orcare va fi fost menirea armatei noastre, nu se poate începe un război ofensiv fără linii de drum-de-fier strategice?! E admisibil ca generalul care pregătea planul de război contra Austro-Ungariei să nu-și fi aruncat ochii o singură dată pe harta țării și să nu fi văzut că toate drumurile ce duc în Transilvania, toate trecerile munților, de la Mehedinți pînă la Noua Suliță, nu erau legate prin nici un fel de linie subcarpatină? Că, de asemeni, tot malul stîng al Dunării, de la Severin pînă la Galați, nu avea un kilometru de cale ferată danubiană?
Orcît de inept și de dement ar fi fost acest general, alături de dînsul trebuia să se găsească un ministru de Externe care să știe atîta lucru: că politica regelui Carol, bună sau rea, a fost limpede și consecventă. După tractatul de Londra din 1883, cînd Europa da Dunărea noastră românească în puterea Austriei, România, ca să salveze Dunărea, s-a înțeles de-a dreptul cu Puterile Centrale - cu alte cuvinte a intrat în Tripla Alianță . De atunci, toată politica ei militară a fost îndreptată contra Rusiei (autoarea tractatului de Londra din 1883) și contra Franței, care inventase pe d-l Barrère, cu faimoasa "propunere". Repet, bună sau rea, această politică era clară. Ea ne dispensa de a ne apăra frontiera Carpaților, de a avea baterii de munte, de a construi linii ferate pe sub dealuri, de a instala fabrici de muniții la noi. În schimb insă ne obliga să ne întărim în partea ceelaltă, să luăm măsuri contra Rusiei. Și le-am luat, cu linia forturilor Focșani-Nămoloasa-Galați.
Atîta lucru trebuia să fi învățat generalul care ne-a dus la dezastru: că atunci cînd vrei să ataci pe cineva, trebuie să te și aperi de el.
Cînd ai o armată de 450 mii oameni și ești de toate părțile închis de inamic, prima datorie a comandantului este de a putea mișca această armată, pe liniile interne, cu repeziciune și înlesnire.
Și cum ne mișcam noi?
De la Mehedinți pînă la Dorohoi, frontiera României merge pe coama Carpaților, cu o serie de munți înalți, printre cari se deschid cîteva trecători cunoscute de toată lumea, și altele, cunoscute numai de ciobani, de contrabandiști - sau de statul-major. Dintr-o margină a țării în ceelaltă, se urmează, unii după alții, munții Mehedințului, Vulcanului, Lotrului și Sibiului, munții Făgărașului, Muscelului, Bîrsei, Buzăului, Vrancei, Cașinului și Oituzului, Tarcăului, Bicazului, Ceahlăului, Călimanului. Trecătorile și defileurile cunoscute sunt următoarele: Broșteni, pasul Vulcanului, Lainici, Turnu-Roșu, Scărișoara, Bran, Predealul, Predelușul, Bratocea, Tătarul, Buzăul, Oituzul, Uzul, Ghimeș, Bicazul și
Prisecanii. Va să zică o armată de invaziune, din România în Ungaria sau viceversa, nu ar fi putut să ia alte căi decît acestea.
De la București la Turnu-Severin se trăgănează o linie de școlar prost, care, în loc să se ducă drept la Slatina, Craiova, Severin, se abate pe la Titu, Găești, Golești, Pitești, ca apoi să se coboare la Slatina. Pe această arteră principală, se prind în mod firesc numai trei ramuri ce s-ar putea numi strategice: Titu-Tîrgoviște-Petroșița, Golești-Cîmpulung și Pitești-Curtea-de-Argeș. Toată Oltenia este legată cu capitala țării prin linii de împrumut. Ca să mergi de la București la Rîmnicu-Vîlcii, trebuie să te cobori de la Pitești la Piatra, ca apoi să te urci înapoi pe Olt și să faci astfel un unghi, pe atît de ascuțit pe cît de nefolositor, de 184 kilometri, cînd, de la Curtea-de-Argeș la Rîmnicu-Vîlcii nu sunt decît 30 kilometri cari, adăogați la cei 40, de la Pitești la Curtea-de- Argeș fac 70 de kilometri în total. Dacă, dar, statul-major ar fi impus construirea unei linii de 30 kilometri, el obținea o economie de 114 kilometri, în legătura sa cu capitala și cu Moldova - ceea ce este enorm!
Dar Tîrgu-Jiu?
Toată țara din dreapta Oltului trebuie să se coboare de la Rîul Vadului la Piatra și Craiova, ca de acolo să se urce la Filiași, iar de aci la Tîrgu-Jiu sau la Severin. Germanii au străbătut prin munții Mehedințului și Vulcanului, cu tot defileul de la Broșteni, fiindcă își dedeau seamă că aci românii nu pot trimite trupe la timp.
Nu știu dacă trebuie să mai insist asupra lipsei totale a unei linii subcarpatine. Vîrciorova nu-i legată direct cu Tîrgu-Jiu; acesta nu-i legat cu Rîmnicu-Vîlcii; acesta nu-i legat cu Curtea-de-Argeș, care nu-i legată cu Cîmpulungul, care nu-i legat cu Petroșița, care nu-i legată cu Cîmpina, care nu-i legată cu Slănicul și Vălenii, cari nu sunt legate cu Nehoiașul - iar toate acestea nu sunt legate cu Moldova. De la Nehoiași pînă la Tîrgu-Ocna, adică pe întindere de trei districte, nu există un kilometru de cale ferată ducînd în munți, iar în județul Putna, unde pare a se fi oprit acum frontul, o cale ferată de interes particular era, pînă la război, în mîna ungurilor. Nu vreau să fac sentimentalism și să vorbesc de munții mei, podoaba țării, Vrancea, aceea pe care avocații pehlivani ai partidelor istorice au mîncat-o palmă cu palmă, brad cu brad. Pe locul pădurilor devastate crește iarba cea mai încîntătoare. De la Tulgheș pînă la gherdapurile Putnei, e o grădină vecinică, parcă mîna nevrednică a omului nu ar fi fost în stare să pîngărească poezia naturei.
Dar malul Dunării?!
De la Severin la Calafat; de aci la Corabia; de la Corabia la Turnu-Măgurele; de la Măgurele la Zimnicea; de la Zimnicea la Giurgiu; de la Giurgiu la Oltenița; de aci la Călărași; de la Călărași la Gura-Ialomiței și de aci la Brăila, nu există un kilometru de cale ferată.
În timp normal, firește că nu e nevoie de drum-de-fier paralel cu malul apei, deși districtele mănoase de pe Dunăre, Mehedinții, Doljul, Romanații, Teleormanul, Vlașca, Ilfov, Ialomița și Brăila ar fi dat de lucru și unei căi ferate cu marea dezvoltare agricolă a țării din ultimii ani.
Dar a face război în Transilvania sau peste Dunăre, fără a avea legătură între capetele de linii de la periferie ce aduc trupe de la centru, este o așa de mare aberațiune, încît un român care se simte dat pe mîna unor inconștienți de așa forță își face cuferele și emigrează în America.
Își poate închipui un om cu mintea sănătoasă că, vrînd să întrebuințeze mîna dreaptă într-o luptă, și-ar pune fiecare deget într-un căluș și ar încerca să răpună pe adversar, cînd cu arătătorul, cînd cu anularul, cînd cu degetul cel mic, fără a putea vreodată să le strîngă pe toate în pumnul puternic ce i l-a dat natura? Desigur că nu.
Ei bine, asta am făcut noi. Ne-am împărțit trupele în evantaliu și le-am repezit peste munți, cu o așa profundă inconștiență de pericolul ce lăsam în urmă (strîmtorile munților), încît oamenii care credeau că pricep ceva au început să creadă că nu mai pricep nimic și că tot generalul Iliescu și camarila sa știu mai mult. Îmi amintesc că stam la Sulina cu o hartă întinsă și cu lupa în mînă, așteptînd de la telegraf comunicatul Marelui Cartier. Tremuram la fiecare nouă veste de înaintare în interiorul Ungariei. Aveam pe front copii, nepoți, veri, tot ce era valid și tînăr în neamul meu, plecați cu entuziasmul unei rase eroice, demnă de alți conducători, învățasem pe dinafară comitatele ungare de la frontieră, Hunedoara, Sibiul, Făgărașul, Trei-Scaune, Ciucul, iar localitățile unde se aflau copiii mei, Sepsi-Singiorg, Sereda, Cohalm, le visam noaptea. Cu tot pesimismul meu secret, începusem să cred că m-am înșelat și că dorul tinereții mele se împlinește astăzi, acum, de către un rege care nu și-a călcat jurămîntul, de către un prim-ministru care îmi era, personal, simpatic și de către o armată în care băieții mei se vor bate, pentru ei și pentru tatăl lor.
A fost visul unei nopți de vară.
Logica inexorabilă a realităților, în care cetisem de mult soarta ce ne așteaptă, s-a însărcinat să mă întoarcă la adevăr. De îndată ce am văzut că nu mai primesc știri de pe front și din ziua în care au început comunicatele infame cu "am ocupat noi pozițiuni la sud", ca să spună că ne-am retras, am înțeles că eram pierduți. Ah! mizerabilele acele de comunicate!… Cu cîtă durere și descurajare căutam să străbat prin încîlcitura frazelor! O conspirație de vorbe stupide; puncte cardinale amestecate într-aiuri; localități ungurești părăsite; localități românești "ocupate"; toată hidoasa grozăvie a retragerii nepregătite - toate își dau mîna pentru a mă umili. Publicul nerăspunzător, ineptul scandalagiu de la colțul trotuarelor, strategul de la Capșa, inconștienții de prin cluburi, patrioții de cafenele, toți aceia care împinseseră la război, începeau acum să se salute cu vorbele lor triviale: "mon vieux, nous sommes f..." și să-și pregătească acte de drum și bani de exil.
Ah, stîrpitură necuviincioasă, fiu de arendaș îmbogățit sau de ministru pehlivan, ciocoi căzut pe masa de bacara, samsar de vagoane; cucoană cu 7 perle și 14 amanți, care mergi la Trouville, vara, și la Nizza, iarna, pe cînd moșia o suge un grec sau un bulgar; ziarist evreu, pungaș, fricos, "rumun“ pînă în călcîie, erou în timp de pace și fugar în timp de război - voi toți care ați împins la catastrofa de astăzi, să aflați că politica externă nu o face primul dezmățat; că războiul, chiar cînd este bine pregătit, e plin de suferință, de lacrămi și de doliu; că România, așezată cu atîta trudă în scaunul ei, de strămoșii noștri cei cuminți, nu trebuia jucată la cărți, cum ați jucat-o voi, infamilor și degeneraților!
După campania din 1913, România se mărise cu două provincii mănoase, întinzîndu-și puterea pe Dunăre și pe malul Mării Negre, unde o mînă destinul său secret. Situația ei politică era consolidată, căci toate Cabinetele recunoșteau că, deși Bulgaria și Grecia se întinseseră foarte mult, prima putere în Orient era tot România. Pacea de la București fu omagiul adus de popoarele turbulente din Balcani poporului cuminte de la Dunăre.
Prin urmare, asemenea situație trebuia păstrată cu o sfîntă grije. Înainte de a lua Transilvania, trebuia garantată
România. Opinia publică de atunci, care ceruse primului- ministru Maiorescu să mobilizeze, avea altă noimă. Ea simțea mai întăi că faimosul protocol de la Petersburg, care da României, după lungi și rușinoase tîrguieli, orașul Silistra, cu o palmă de pămînt împrejur, era aproape o provocare; ea mai simțea că Peninsula Balcanică era istovită și că, la ivirea primului călăreț român, totul s-ar fi închinat ei; ea știa că, deși țara era și atunci nepregătită, granițele despre Ungaria erau deschise și, mai cu seamă, Dardanelele erau libere.
Pe cîtă vreme, opinia publică din 1916, care nu era provocată de nimeni, trebuia să știe, în prim loc, că nu mai aveam în fața noastră pe bulgari, ci pe germani, adică pe poporul cel mai metodic, cel mai bine înarmat; că frontiera despre Austro-Ungaria nu numai că ne era închisă, dar încă ne era dușmană; că Dardanelele nu numai nu erau libere, dar trimiteau submarine și crucișetoare inimice să ne bombardeze; în fine, că frontul nostru, care în 1913 era numai pe Dunăre și în Dobrogea, acum se întindea pe munți, pe Dunăre și pe mare, fără posibilitate de a primi de la aliații noștri, francezi, englezi și italieni, alt ajutor decît acela pe care ni-l puteau da rușii, cari ei înșiși aveau nevoie de ajutorul altora.
Cîtă deosebire între 1913 și 1916!
La 1913, și eu eram printre aceia care cereau regelui Carol și ministeriului Maiorescu să iasă din toropeală. Îmi aduc aminte că în camera mea de la hotel Bulevard veneau tineri scriitori, cîte un om politic, cîte un membru al Academiei, cîte un diplomat, cari, cunoscînd vechile mele relațiuni cu primul-ministru Maiorescu, mă rugau să străbat pînă la sufletul său, pentru a-l îndemna la război. Eu, care știam că primul-ministru nu are suflet, dar are inteligență și un mare simț de orientare, asiguram pe fiecare că România va intra în acțiune, tocmai pentru aceste calități ale ministrului său.
Trebuie să mai adaog că la 1913 eram pentru intrare în acțiune și din altă considerație. Șef al Marelui stat-major era atunci generalul Averescu, în care eu aveam o foarte mare încredere.
În afară de intuiția mea personală că acesta este un adevărat ofițer de stat-major, avusesem ocazie să-l văd la lucru, în 1907, cînd cu răscoalele țărănești. Eram pe atunci secretar general în Ministeriul Afacerilor Străine. În cabinetul meu din palatul Sturdza a avut loc trecerea puterii din mînile răposatului Iorgu Cantacuzino, în mînile răposatului Dimitrie Sturdza. În ministeriul Cantacuzino, portofoliul Războiului îl ținea un alt răposat, generalul Manu. E locul aci, ca istoric imparțial, să aduc un omagiu d-lui Take Ionescu, unul din miniștrii rămași "vii" din acel Cabinet. Pe cînd de la Ministeriul de Război plecau ordine peste ordine, să nu se tragă în țărani; ba da, să se tragă, dar cu cartușe fără glonț; ba nu, să se tragă cu glonț, și, în fine, iarăși fără glonț, "fiindcă nu vrea regele", la Ministeriul de Externe, unde era interimar un al 4-a răposat, corectul Iancu Lahovary, venea în toate zilele d-l Take Ionescu, foarte îngrijorat de întorsătura lucrurilor, să asculte pe optimistul Lahovary, care-l prindea de nasturul hainei și vrea să-i dovedească "gu-gu-gu" că nu se poate trage cu gloanțe, "ca să nu poarte ponosul numai Partidul Conservator", mai cu seamă că nu era nimic serios. D-l Take Ionescu, drept orce răspuns, își zmulgea puținul păr ce i-au mai lăsat grijile țării și se ducea la răposatul Dimitrie Sturdza să treacă puterea, ținută oficial de răposatul Cantacuzino.
În Cabinetul Sturdza, generalul Averescu, intrat ca ministru de Război, a mișcat trupele cu atîta îndemînare, încît, în 4 zile, răscoalele erau domolite. Îmi aduc aminte că în gara Strehaia din Mehedinți, unde mă găseam după o săptămînă, se afla un batalion din Regimentul de Botoșani, iar la Botoșani, probabil, Regimentul de Mehedinți. Tot așa în Vlașca, în Romanați, în Ilfov, unde elementele cele mai primejdioase duceau țara la pieire.
Ceea ce, dar, la 1913, era cuminte și probabil pentru intrare în acțiune, la 1916 era matematic contra intrării în acțiune, cu o argumentațiune de convingere geometrică, evidentă ca liniele paralele ce nu se ating niciodată.
Pentru ce am fost contra razboiului - De la 1914 la 1916
Pentru ce am fost contra razboiului - Cum eram pregatiti
Pentru ce am fost contra razboiului - Planul de razboi
Pentru ce am fost contra razboiului - Drumuri de fier si strategia
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Aeroplane
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Mitraliere si sarma
Pentru ce am fost contra razboiului - Sarma
Aceasta pagina a fost accesata de 575 ori.