Autori > Duiliu Zamfirescu
Pentru ce am fost contra razboiului - Sarma
Încă de la războiul ruso-japonez și, mai departe, de la războiul contra burilor, se cunoștea însemnătatea acestui element al strategiei moderne, care, ce e drept, era cu totul pasiv. În războiul actual, importanța sîrmei a devenit covîrșitoare, căci nu numai că permite unui front să devină inexpugnabil, dar încă poate aduce pagube inimicului, prin ghimpii săi ascuțiți, și oarecum se însuflețește cînd ia locul unui corp de armată, ridicat de pe front și dus în altă parte.
Unul din marile secrete ale armatei germane, care pare a avea darul ubicuității, este întrebuințarea sîrmei în colaborare cu mitralierele. Cînd un front se eternizează, cînd adică, din cauza timpului, sau a greutăților tehnice, atacul nu înaintează, comandamentul suprem își seamănă frontul cu lanțuri de sîrmă ghimpată, pe întinderi de zeci de kilometri, lăsînd drept pază secțiuni de mitraliere și ducînd trupele pe alt front sau grămădindu-le tot pe frontul acela, în punctele în care inimicul i se pare că e mai slab.
Lucrul acesta s-a întîmplat mai cu seamă pe frontul rus, care nu-i putea opune aceeași măsură, și se întîmplă, desigur, pe frontul nostru. Căpitanul Carré raportează că în Polonia, pe apele Bzara și Ravka, armatele ruse și germane au stat față în față timp de mai multe luni, pe o întindere de 60 kilometri, a căror apărare normală cerea cam vreo opt corpuri de armată. S-a aflat în urmă că, pe cînd rușii stau neutralizați în fața linielor germane, acestea nu erau apărate decît de cîteva mii de oameni, din 8 în 8 kilometri, cu o enormă cantitate de mitraliere și sub protec- țiunea unei rățele de sîrmă, care avea pe unele locuri o adîn- cime de 6 kilometri.
D-l general Iliescu trebuia să știe lucrurile acestea din 1915, adică cu un an înainte de a intra [în] acțiune; prin urmare, trebuia să-și ia măsuri să aducă sîrmă ghimpată din chiar Germania, sau din Australia, de la minele din Broken Hill, iar nu să despoaie gardurile oamenilor, să comită vexațiunile scandaloase la care am asistat cu toții, cînd jandarmii dintr-o comună ridicau și sîrma de la gîtul cîinilor de pază, iar cei din comuna vecină nici nu se atingeau de ea, deoarece "se făcuse soma".
Dacă însă frontierele îi erau închise și nu putea să aducă sîrmă, după cum n-a adus mitraliere, după cum n-a adus tunuri, după cum n-a adus nici chiar puști îndestulătoare, atunci trebuia să aibă conștiința neputinței sale și să nu ducă țara în prăpastie.
Concluziune. Aș putea să mă opresc aci. Pentru orce spirit nepărtinitor, proba nebuniei noastre este complectă.
Cum însă această probă este mai mult de ordin tehnic, iar oamenii politici pot pretinde că s-au încrezut în specialiștii de la Ministeriul de Război, ar mai rămînea să se facă proba nebuniei lor politice. Ar fi destul, pentru aceasta, să li se amintească că nici un bărbat de stat, demn de acest nume, nu a riscat soarta țării sale, fără ca mai nainte să cunoască adînc situația ei militară, nici Cavour, nici Bismarck; că d-l de Gramont are o mulțime de elevi în România; că putrigaiul greco-bulgăresc, de care vorbea Eminescu cu atîta dispreț, ajuns acum la cele mai înalte poziții în stat, avea nevoie de război ca să pară că-și iubește țara, fără să priceapă că patriotismul adevărat stă tocmai în înțelepciune și prevedere, după cum stă guvernarea universului întreg, iar nu în aventure și cataclisme.
Dar să admitem că la unii dintr-înșii n-a fost nici pofta de a specula vagoane, nici de a deveni sau a rămînea miniștri, nici de a tripota milioanele furniturilor, nici de a-și mări clientela politică, ci a fost secreta dorință a fiecărui român de a lua Transilvania. Merg mai departe, și admit, cu complicația sufletului omenesc, că chiar și la aceia cari tripotau în politică și în furnituri, era și o parte de patriotism, ba chiar și de înțelepciune. Căci dacă, pînă în cele din urmă, anglo-francezii vor învinge, e probabil că România nu numai că nu va pierde nimic; dar încă va ieși mărită.
Foarte bine.
Eu scriu rîndurile acestea la 20 martie 1917, în țara rusească. Sunt 20 de zile de cînd asist la cea mai formidabilă transformare politică ce s-a văzut vreodată sub soare: detronarea țarismului și instalarea unei forme de guvernămînt parlamentaro-republicană. Această revoluțiune s-a făcut pînă astăzi fără multă vărsare de sînge. Eu nu prea cred în ceea ce nu cunosc. Dar țarul a fost detronat. Pentru ce? Nu mai e o taină pentru nimeni că împărăteasa Alexandra Feodorovna, născută ducesă de Hessa și rămasă germană pînă în fundul sufletului, era centrul unui partid la Curtea Rusiei, care lucra pentru pace separată între Germania și Rusia. Aceasta avea împotriva sa un contra-partid, în fruntea căruia se găsea Marele duce Ciril, comandantul gardei și cumnatul reginei noastre, și mai cu seamă avea împotrivă pe ambasadorul englez Sir George Buchanan, care, ex- ploatînd cu inteligență conflictul dintre Dumă și împărat, ajunse să organizeze un complot între prezidentul Dumei, Rodzianko, și comandantul gardei imperiale, pentru a sili pe țar să abdice și a înlătura astfel pericolul păcei separate.
Firește, lucrurile merseră cu mult mai departe decît voiau organizatorii lor. Eu nu scriu istoria critică a Rusiei, pentru a aproba sau a dezaproba forma actuală a guvernului.
Ceea ce vreau să notez aici este pericolul păcei separate.
Biata noastră țară a trecut pe lîngă spectrul hidos al morții. Cum suntem ocupați de toate liftele pămîntului, eram să fim împărțiți între cei ce ne ocupă, fără doar și poate. Acesta era prețul infamiei separate ce se pregătea.
Cît datorim ambasadorului englez de la Petrograd și partidului radical din Dumă, nu mai spun! și nici nu cred să mă pot închina vreodată îndestul la Dumnezeul care ne ocrotește de prostia și nelegiuirea oamenilor noștri politici. Am scăpat ca prin minune de soarta Poloniei. Oare vom scăpa pînă la sfîrșit?...
În disperarea mea, am făgăduit unui amic, om politic, că dacă războiul acesta nebun va duce România la mărire teritorială, voi merge cu un sac de cenușe în cap și mă voi prosterna la poarta sa. Orce se va întîmpla însă, partidele istorice actuale din România sunt infame și putrede. Ele trebuiesc înlăturate cu orce preț. În locul lor să vină băieții tineri de pe front, aceia ce au scăpat de urgia gloanțelor, aceia ce au învățat să sufere la un loc cu țăranul, să dea acestuia pămînt, să-l facă încă o dată om și, mînă în mînă cu el, să regenereze neamul nostru.
Iar dacă nefericirea va voi ca țara noastră să iasă micșorată sau să fie împărțită, sper să mai trăiesc îndestul pentru a forma un partid nou, acela al răzbunării, sau să mor în spînzurătoare, ducînd focul revoltei pe toate pămînturile locuite de români. Căci dacă un om poate fi adus în sapă de lemn de o șleahtă de politiciani mizerabili; dacă el poate fi pus în țeapă sau în spînzurătoare - un popor de 14 milioane de români nu poate pieri.
Dacă nu mă voi întoarce niciodată în țară, viu, las copiilor mei sarcina de a mă aduce în pămîntul nostru numai cînd va fi liber.
Pentru ce am fost contra razboiului - De la 1914 la 1916
Pentru ce am fost contra razboiului - Cum eram pregatiti
Pentru ce am fost contra razboiului - Planul de razboi
Pentru ce am fost contra razboiului - Drumuri de fier si strategia
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Aeroplane
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Mitraliere si sarma
Pentru ce am fost contra razboiului - Sarma
Aceasta pagina a fost accesata de 604 ori.