• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 03

3.


A doua zi, când Comăneșteanu ridică perdelele, Piața Teatrului era plină de apă. Câțiva birjari rătăciți strângeau burdufurile de la trăsuri, cu colțurile livrelei lor muscălești prinse în brâu. El băgă de seamă, cu atenția aiurită a omului ce de-abia s-a deșteptat din somn, că, deși îmbrăcați muscălește, birjarii aceia erau români. "Neapărat, gândi el, or de câte ori e vorba de trudă, de muncă iobăgească, de alergat prin ploaie și noroi, străinul se ascunde, și tot românul se trudește. El și cu gloabele lui. Uite-l colo. Și-a pus șleapcă leșească în cap, rochie pe trup, dar îl dau de gol mustățile!* Soarele străbătea cu greu printre nouri și, rar, câte o rază palidă venea să mai lumineze nevinovăția melancolică a bietului V din TEATRV NAȚIONAL. Un pâlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergând drept prin băltoacele de apă. Mihai se îmbrăcă încet, gândindu-se la întâmplările ce aveau să se desfășoare în curând. Peste două zile trebuia să plece la regiment.

În liniștea dimineții, când închipuirea slăbește, și cu dânsa slăbesc trecătoarele avânturi de voință, oamenii imaginativi, mai mult decât ceilalți, au nevoie de soare și lumină spre a-și redobândi energia cheltuită în alcătuiri himerice. Altfel, viața le apare săracă, o înlănțuire fragmentară de fapte nelogice. Pentru ce război? De ce să nu se dezvolte țara în pace? Atâtea schimbări erau de făcut din cele păcătoase ale trecutului, atâtea lucruri nouă de introdus!... Și-apoi n-avea oare dreptate cumnatu-său, când zicea că ne lipsesc comandanții, generalii ? Soldatul era vânjos; dar cine să-l ducă la biruință?...

Deodată se auzi în stradă glasul răgușit al vânzătorilor de jurnale strigând: "Supliment la Orientul de astăzi, trecerea turcilor pe la Giurgiu!"

Trecerea turcilor!...

"Nu se poate! își zise Comăneșteanu. Cum să treacă turcii pe la Giurgiu, când noi suntem concentrați tocmai prin părțile acelea? Or poate regimentele n-au ajuns încă pe malul Dunării. Și noi - cine noi?" El sta liniștit la otel, așteptând să meargă soldații pe jos la Giurgiu, ca el, cuconașul, să-i ajungă mai târziu cu trenul sau cu trăsura... I se păru odios un asemenea lucru.

Se sculă să sune, ca să-i aducă jurnalul franțuzesc, care vorbea de trecerea turcilor, când bătu cineva la ușă.

- Intră!... zise el tare, gata să ceară jurnalul.

Ușa se deschise numai de-abia, și cineva de afară păru că se uită înăuntru; după aceea, se deschise toată, și o doamnă, acoperită pe ochi cu un văl des, intră repede și căzu pe un scaun lângă ușă.

Comăneșteanu rămase cu brațul întins și cu graiul pe buze: recunoscuse pe Natalia.

Toate gândurile lui, ce fluturau împrejurul unor imagini atât de diverse, se adunară deodată împrejurul uneia singure: a femeii ce era acolea, lângă dânsul.

- Dumneata, aici!...

Ea ridică ușor vălul de pe obraz și se uită lung la dânsul.

- Da, eu. Te supăr?...

Enervat de a vedea într-însa atâta hotărâre, trist că nu găsea în sufletul lui nicio pornire generoasă prin care să-și explice și să ierte venirea ei, luă și el un scaun și șezu, uitându-se în pământ.

Ea îl privi încă alte câteva minute, așteptând o vorbă bună. Vrea să zică ceva, și nu îndrăznea, simțind că orice cuvânt ar fi rostit ar fi părut fals. Sta cu brațele pe genunchi, privindu-și batista.

El ridică ochii din pământ și se uită la ea.

- Te-am rugat să nu vii la București. De ce-ai venit?

- Fiindcă n-am putut face altfel.

Comăneșteanu se sculă, se duse până la fereastră, se întoarse și rămase cu mâna pe răzămătoarea unui scaun, gândindu-se.

- Te rog, șezi.

Ea veni, încet, și șezu.

- Adevărat e că te-nsori? zise ea deodată.

El se uită drept la dânsa.

- Ce înțeles are întrebarea asta?

- Acela pe care-l au cuvintele ce ai auzit: dacă este adevărat că te-nsori...

El înălță din umeri, trist că era bănuit pe nedrept. Nu mai puțin însă era mirat, aducându-și aminte de prânzul de la Milescu și de Anna, de sensibilitatea cu care Natalia părea că străbate în toate gândurile lui.

- Dacă nu este adevărat, de ce fugi de mine?

- Fiindcă nu pot face altfel. Văd cu mirare că insiști asupra unor lucruri atât de fine, pe care am încercat să ți le explic pe cât am putut... Eu am un rol odios față de dumneata... Și cu toate astea nu pot face altfel, zise Comăneșteanu.

- De ce nu poți face altfel?

- Fiindcă nu pot. Dumneata de ce nu poți face altfel când eu te rog să stai la moșie?... Vezi cât e de greu să ne înțelegem cu pot și nu port...

Natalia se uită la el, mirată și tristă și ea că nu era înțeleasă.

- Bine, Mihai, ești om inteligent. Ar trebuie să pricepi că la mine e un sentiment puternic, care mă leagă de dumneata; eu nu pot face altfel, fiindcă asta este pornirea inimii mele. La dumneata, nu sentimentul, ci judecata te face să fii așa de schimbat cu mine.

- Se poate. Oricare ar fi cauza, ea e atât de puternică, încât nimic nu mă va întoarce din cale. Bărbatul dumitale este adevărată victimă între noi doi.

Natalia sări de pe scaun.

- Ah, te rog!...

El o luă de braț și o sili să șadă.

- Liniștește-te. Știu. E lucru vechi și întâmplat și altora. Nu-l iubești și nu l-ai iubit niciodată. Mai mult: dumneata ești persoana cea mai simpatică...

- Nu sunt simpatică! Sunt, dimpotrivă, antipatică, fiindcă sunt crudă. Nu protesta. În sufletul tău chiar, Mihai, asta este adevărata cauză pentru care nu mă mai poți iubi...

El ridică ochii către dânsa mirat.

- Nu-i așa?

- Poate că ai dreptate: e ceva așa...

La mărturisirea aceasta, smulsă prin surprindere, care părea o explicare mai mult curioasă decât adevărată a stării lor sufletești, ea rămase încremenită.

- Vasăzică, e adevărat, Mihai, că nu mă mai poți iubi?...

El, încurcat, se uita la dânsa:

- E mai mult surprinzător decât adevărat...

Ea zâmbea, aiurită, cu un sentiment de nefericire acută, care părea că o pătrunde până în ramificațiunile nervilor pipăitului. Și, cu toate astea, farmecul intelectual de a intra departe în sufletul lui îi ținea atențiunea încordată în subtilități de spirit fără raport cu starea ei.

- În care parte a creierului stă puterea asta de a iubi atât de intens, atât de dureros și cu toate astea atât de dulce?...

Vorbind astfel, liniștită în aparență, sângele i se urca în obraz. Își duse mâinile la cap și se uită la el zâmbind:

- Atât de dulce... Tu nu mai înțelegi. Te pricep atât de bine!... și tocmai de asta mă simt rătăcită, parcă aș trăi într-un vis. Câteodată, Mihai, așa de pierdută sunt în gânduri despre tine, încât îmi pare că nu te mai iubesc, ci că trăiesc din chiar viața ta, și atunci bărbatu-meu îmi e simpatic, cum îți este ție...

- Și cum e în adevăr...

- Ah!... Dacă ai ști cu toate astea cum îl urăsc!... De ce ? Nu pot spune de ce, dar îl urăsc în detaliu, în linia aceea de moralitate grosolană cu care apasă pe sufletul meu, în violențele de nebun cu care stăpânește tot, în glas, în culoarea ochilor, în glume, în chiar iubirea ce are pentru mine. AL.

Un fior păru că-i trece prin tot corpul.

- Eu credeam că tu o să-nțelegi toate lucrurile astea triste...

- Le înțeleg. Dar înțeleg că este și o parte bărbătească foarte frumoasă într-un asemenea om, cam... de pe vremea de demult, dar frumoasă. În toate cazurile, el te iubește. Mi-a părut așa de înțelept, era atât de duios când vorbea de d-ta, încât m-a mișcat...

Natalia se uita la el zâmbind cu milă. El urmă serios:

- Trebuie să admiți, cu toate astea, că este și o parte morală în viață, peste care nu se poate trece fără pedeapsă. Un om violent, voluntar, cum zici că e bărbatul dumitale, nu se umilește până a se ruga de un alt om, aproape cu lacrămile în ochi, să plece fără a avea o cauză sufletească puternică; iar eu, acela de care s-a rugat bărbatul dumitale, nu pot să nu fac sacrificiul ce mi se cere fără a mă simți mizerabil.

- Mihai, nu fi copil!... zise ea tare.

Apoi, mai încet, vorbind repede, parcă ar fi gândit, adause:

- Sau mai bine nu, rămâi așa cum ești, mlădios, nehotărât în multe, dar cu puterea de a te sacrifica pentru o idee generoasă.

Uite, Mihai, știu că în lumea noastră modernă oamenii hotărâți, cu voință puternică, sunt foarte căutați, fiindcă sunt rari. Dar crede-mă, a trăi zilnic cu asemenea oameni e un chin, fiindcă sunt egoiști și brutali. Sufletul nostru de astăzi e complicat, plin de finețe, plin de cotituri, în care nu, intră decât cei ce-l cunosc. În amorul nostru modern s-ar putea statornici cu siguranță o estetică a iubirii... De ce zâmbești?

- Nu zâmbesc...

- Ba da, zâmbești. Pot chiar să-ți spun de ce zâmbești. Tot ceea ce înșir eu acum îți este și ție cunoscut; cu toate astea, tu nu mi le-ai spus niciodată, fiindcă în tine, ca și în Sașa, e înnăscut simțul acela atât de pătrunzător al esteticii de a fi... Nu râde, Mihai. Lasă-mă să-ți spun de ce îmi ești atât de drag. Înțelege că asta e iertarea mea către mine...

- Nu râd deloc.

- Vezi, eu sunt sigură că atunci când ai înceta cu totul de a mă iubi ai găsi un mijloc de a mă face să nu sufăr. Nu-i așa?

- Încetând de a te iubi, după ce dumneata ai fi încetat de mult de a mă iubi pe mine.

Ea, nelămurită în înțelesul ce vrea să pună el în vorbe, îl privea cu aceeași enigmatică întrebare a ochilor.

- Da’ s-ar putea, Mihai, să nu mă mai iubești deloc?...

După aceea, mișcându-se pe scaun cu îndemânare și fără a aștepta răspunsul, adăugă râzând și arătându-și dinții:

- Știi că ți-am făcut un neajuns... Mi s-a părut că Elena Milescu se interesa cam mult de dumneata. Are o soră de măritat, nu-i așa?

- Cred că da.

- Cum, crezi? Parcă aseară ai prânzit acolo...

- Am prânzit, dar actele stării civile nu ni le-am dat pe față.

- Foarte bine. Îți spun eu că are soră de măritat.

Comăneșteanu privea la mâinile ei delicate, fără însă a le vedea.

Ea băgă de seamă și le ridică în sus, cu instinctul copilăresc al vanității adormite, ce se deșteaptă deodată.

- Și ce neajuns mi-ai făcut? întrebă el, îndemnat de curiozitate.

Ea închise ochii și dete din cap.

- Unul foarte mic. Am spus Elenei Milescu că ai o veche legătură la Paris și că nu cred că te vei însura vreodată.

El sări în sus, fără să-și dea seama de ce face.

- A!...

- Am fost rea, nu-i așa?

- Dumneata știi bine că n-am nicio legătură.

Natalia se sculă și ea, văzându-l supărat, și veni până aproape de el, privindu-l. Apoi zise încet și lung:

- Dar eu?...

- Dumneata ești femeie măritată...

- Da?...

Ea se întoarse binișor la loc; el se duse la fereastră. O tăcere de câteva minute păru lungă amândurora. Comăneșteanu lovi ușor cu degetul în geam; apoi veni spre ea.

- De altfel, n-are nicio însemnătate. Eu plec la regiment, și astfel totul se sfârșește.

Natalia îl privea cu capul rezemat de fotoliu.

- N-are nicio însemnătate!... Eu găsesc că are o însemnătate foarte mare. Șezi.

El veni și șezu în fața ei.

- Fii liniștit, că n-am spus nimic. Mă mir că n-ai priceput că-ți întindeam o cursă... Acuma știu ceea ce voiam să știu. Îți place Anna Villarà.

Comăneșteanu, nemulțumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru:

- Și dacă mi-ar plăcea?

- N-ar fi nicio mirare. Place la atâția alții!...

El, revoltat, se uită țintă în ochii ei scânteietori, întrebându-se în fuga gândurilor cum se putea să fie o femeie atât de fină și atât de rea în același timp. Ea păru că străbate în mintea lui, căci adause numaidecât:

- Zic că place la multă lume fără nicio ironie. Place, fiindcă e veselă, frumoasă, tânără... Eu însămi am admirat-o aseară... Ești mulțumit?

Rostind cuvintele din urmă, Natalia se sculă, își coborâ vălul pe ochi și voi să plece. Îi întinse mâna, privindu-l cu o nespusă tristețe, parcă ar fi înțeles toată depărtarea ce se așeza cu încetul între dânșii. El însuși se simți învăluit ca de un nour de nesiguranță și de zădărnicie. Mâna delicată a Nataliei îl înduioșă mai mult decât toate cuvintele și o duse încet la gură, cu temerea ascunsă a oamenilor ce se jertfesc că lumea nu merită sacrificii.

- Mihai, Mihai... credeam că ne înțelegem atât de adânc unul pe altul!... și totuși, văd că rămânem necunoscuți unul altuia cu părțile cele mai bune ale sufletului nostru... Pleci mâine, cu adevărat?...

- Plec.

- Vasăzică, Anna Villarà nu te interesează?

- Ce curioasă ești cu Anna Villarà!...

Ea rămase lângă ușă, gândindu-se. După aceea dete din cap nedumirită:

- Cine știe!... Adio, Mihai!

După ce ieși Natalia, el rămase în mijlocul odăii. Se simți cam singur, dar parcă îi era rușine să-și mărturisească că se simțea totodată ușurat ca de o mare grijă. Ce fire complicată, Natalia!... Cât îi ținuse mâna în tăcere, Comăneșteanu crezuse că reînviază deodată tot farmecul iubirii lor trecute... De ce vorbise?... De ce mania aceea de a spune, prin cuvinte, lucruri infinit de delicate, pe care tăcerea le exprimă cu mult mai bine ?... Era, oare, în adevăr lipsită de înțelegerea estetică a simțurilor - cum zicea ea - sau era foarte inteligentă și pătrundea mai departe decât el în sufletul omenesc?

La ideea că inteligența ei era mai ascuțită decât a lui se simți umilit. Dar umilit de ce ?... Ea îl iubea, și el n-o mai iubea, sau cel puțin voia să n-o mai iubească. I se păru că și în aceasta ea era mai presus de el. Un bărbat, erou de roman, e așa de antipatic!

Și, cu toate astea, ce era de făcut?

În cercetarea propriilor sale slăbiciuni, îi apăru deodată obrazul rotund al Annei Villarà, chipul limpede al Elenei Milescu, harta de pe masă, turcii, rușii, învălmășala războiului, și din nou i se aprinse mintea de fapte eroice.

Se sculă repede și sună, spre a cere suplimentul la Orientul.





In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 604 ori.