• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 07

7.


Comăneșteanu, mergând acasă să se odihnească, se gândea la Milescu. Ce se făcuse? Vrea să plece cu el din București în furia entuziasmului; vrea să vină a doua zi; trebuia să vină la 16; și nu venise nici până acum.

Același om, Milescu. Cât îl ținea cineva în mână făcea din el ce vrea; cum îl scăpa din mână, nu mai era de niciun temei.

Pe când tocmai trecea podețul de pe iaz, gândindu-se astfel, zări printre plopi două birji în curte, pline de cufere, iar în pridvor pe Milescu în uniformă, cu chipiul în mână, strigând la Paraipan și la birjari:

- Mii de universuri și de tunete!... Ia cufărul de ureche, d-le Ioane! Nu așa!... nom d’unepipe

Cum văzu pe Comăneșteanu, începu să-i facă semne cu amândouă mâinile, uitând de cufere.

- Fetelor!... Elencuțo, Annicuțo, vine Comăneșteanu!

Elena și Annicuța ieșiră și ele în pridvor, îmbrăcate de drum, cum se aflau.

Comăneșteanu descălică încet, prins parcă deodată de un sentiment curios de neliniște. Se deprinsese a trăi singur, acolo, în casa Annicuței, gândindu-se la dânsa.

Acum, când o vedea în realitate, i se părea că icoana ideală fuge...

Milescu puse nota lui zgomotoasă în totul, îmbrățișând pe Mihai, bufnind pe nari, pocnind din palme, așa că reîntâlnirea tinerelor femei cu noul amic, cunoscut de prea puțin timp și totuși intrat așa de repede în intimitatea vieții lor, se petrecu fără prea multă jenă.

Acoperită pe ochi cu un văl des, Annicuța venise încet în urma soră-sei. Era palidă, râdea fără pricină, se mișca în sus și în jos fără rost. Milescu o urmărea cu privirea peste tot, și din când în când se oprea din vorbă spre a-i zice:

- Ei, Annicuțo!

- Ce este?

- Nu-ți ridici voalul de pe ochi?

- Ba da.

Însă nu și-l ridica.

De fapt, Milescu, care observa pe cumnată-sa, era el însuși fără echilibru stabil.

Abia ajuns, ar fi vrut să intre numaidecât în luptă cu turcii. Simțea ce impresie ciudată producea asupra lui Comăneșteanu prin nehotărârea spiritului său, și ar fi voit parcă să răscumpere, cu prețul chiar al celor mai mari jertfe, greșeala de a fi venit așa de târziu la regiment.

- Ce facem, Mihai? Turcii au bombardat Calafatul și Giurgiul; ba ieri, îmi pare, au tras și asupra Olteniței...

- Am auzit.

- Ei, noi?...

- O să le răspundem. Astă-seară trecem Dunărea.

- Bravo!... Fetelor, să deschidă cuferele și să-mi puneți la o parte lucrurile mele.

Elena rămase încremenită.

- Trecem deja Dunărea?... Întrebă ea, cu un accent de nespusă tristețe.

Annicuța, care își scosese pălăria din cap și asculta cu luare-aminte, se făcuse și mai palidă decât cum era. Comăneșteanu se simți, ca și îți București, cu soră-sa, mișcat de același simțământ de milă și de descurajare față cu înduioșarea femeiască. Femeile la război sunt o pacoste, gândi el, încercând să frângă cu voința lui bărbătească valul de emoție ce i se revărsa peste suflet.

- Trecem: cine? zise el ironic.

Elena se uită la el blând.

- Așa este, noi nu putem trece, răspunse dânsa, gânditoare. Ce e de făcut?...

Era atâta umilință în aceste cuvinte, încât Mihai se simți vinovat cu ironia lui față de sinceritatea tristă a Elenei. De aceea, neștiind cum să dreagă lucrurile, se apropie de dânsa binișor și îi spuse că treceau Dunărea numai în recunoaștere, ca să mai sperie pe turci; că la Rusciuc, comandantul Achmed Kaiserli pașa era prea îndrăzneț și avea nevoie de dovezi hotărâtoare, că nici nouă nu ne lipsește îndrăzneala la trebuință.

Numele lui Achmed Kaiserli pașa răsună în auzul Elencuței ca o descărcaturi de tun. Annicuța se apropiase de dânsa și asculta cu luare-aminte.

- Vasăzică, cum trecem?... pardon: cum treceți?... Întrebă Elena.

- Trecem la noapte, cu bărcile.

- Și după aceea vă întoarceți, zise Annicuța.

- Negreșit.

Comăneșteanu se uită la fată. Ea privea liniștit înaintea ochilor, ca și cum întrebarea ar fi fost o urmare firească a gândurilor. Elencuța zâmbi.

- Treceți cu toții, sau numai cine vrea? urmă Annicuța.

- Trecem cu o mână de soldați aleși.

Fata se uită la el, clipind din gene. Se vedea bine că mai avea ceva de întrebat, dar că nu îndrăznea. Elencuța îi veni în ajutor:

- Treci și dumneata?

- Da. Am un maior cu care m-aș duce și în iad dacă ar fi turci și pe-acolo.

- Ba bine că nu! zise Annicuța, cu o ușoară intonație copilărească. Toți ar trebui să fie în fundul iadului.

Mihai și Elencuța râseră cu plăcere de gluma fetei. Milescu, care se întorsese din nou să se lupte cu cuferele și cu Paraipan, voia să știe și el de ce râd. Numai Anna rămânea serioasă.

Până la vremea mesei se primblară prin curte și prin grădină. Anna cunoștea toate colțurile, toți pomii. Mergea ușoară de la o brazdă la alta; întindea brațele spre crengile înflorite ale merilor; punea vârful piciorului pe cărămizi ce abia ieșeau din apă, făcând totul cu îndemânare.

Tinerețea, care se necunoaște pe sine întotdeauna, era la Anna parcă mai inconștientă decât la alții, poate tocmai fiindcă era mai deplină. Toată persoana ei se desfăta într-o lumină de primăvară intensă. Din coloarea străvezie a pielii, din ochii limpezi, din gura veselă, viața se revărsa în valuri, ca un imn de mulțumire către atotputernica natură, ce o făcuse din plin. Toți cei dimprejurul ei simțeau înrâurirea acestei firi bogate; unii o admirau, alții se temeau de dânsa, dar niciunul nu trecea fără să n-o vadă.

Comăneșteanu înțelesese de la început, cu prevestirea ce o dau de departe, în unii oameni sănătoși, întâmplările vieții lor viitoare, că Anna avea să prindă un loc în drumul lui. Acum, când o revedea din nou, parcă și mai bogată de tinerețe și mai hotărâtă în căutarea unei fericiri apropiate, era încredințat mai mult ca oricând că Anna intra în sufletul lui pe nesimțite, dar sigur, cum intră un obicei bun, ce răspunde unei năzuinți a firii noastre. Căci acolo era secretul de care nu-și da el seamă: el credea că nu mai trebuie și nu mai poate să iubească.

Și, desigur, se înșela.

Fiindcă în singurătatea de la Stănești, atât de plină de lumea reală a lucrurilor Annei, se înfiripase cu încetul un chip nereal, mângâiat de izvorul nesecat al iubirii, ce curge în toate sufletele omenești. Când Anna veni să prinză, pe conturul său real, liniile figurii închipuite, portretele de-abia mai semănau. Dar, ca și cum imagina adumbrită în singurătate ar fi fost mișcătoare și neînchegată, se potrivi încetul cu încetul pe fața limpede a Annei, până ce una și alta deveniră una: Anna.

Iar fata simțea și se bucura, și, cum zice poetul, chema ca o fântână clară către liniștea verdelui fund: e splendori freddi e chiamano a i silenzi del verde fondo

La masă Milescu ceru lui Mihai să-l prezinte chiar în seara aceea maiorului Șonțu. Voia cu orice preț să treacă și el Dunărea.

- Crezi că o să primească?

- De ce nu?

- Cum am stat eu, domnule, până acum la București, ca un dobitoc!...

- Ai avut și afaceri, zise nevastă-sa, ca să-l îmbuneze.

- Afaceri, vacs!... Am stat pentru partida de écarté. Am avut, domnule, niște pase, de m-am speriat. Cum intram la rând, zvântam șuetele. Toate ciurucurile s-au umplut de bani. Îmi era milă de bancheri și vream să plec. Da’ crezi că mă lăsau băieții ?...

Comăneșteanu rămase uimit și nu se putu opri de a nu-i zice:

- Bine, Milescule, pentru asta ai întârziat până acuma?

Elena și Annicuța se uitau în jos.

- Ce să fac, mon cher?... S-au pus toți pe spinarea mea, au umblat pe la minister să-mi prelungească congediul. O comedie întreagă. Apoi atinse pe nevastă-sa peste mână. Far’ de Elencuța nici acum nu veneam. Sunt păcătos; nu pot spune omului verde în ochi nu.

După aceea se sculă, cam stângaci, și prinse a fluiera, primblându-se de colo până colo.

- Annicuțo, cum e motivul din sonata noastră?

- Care sonată?

- Sonata noastră, de!

- Asta-i frumos! Pentru tine toate sunt sonatele noastre.

- Sonata variată. Una singură e. Am găsit, am găsit...

Și trecu la piano, îl deschise sfâșiind căptușala cu care era acoperit și prinse câteva acorduri.

Între lumina crepusculară a zilei ce murea se ridica de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată, ce umplea casa de vibrații, creștea, creștea parcă să îndoaie zidurile. În acordurile sfâșietoare ale unui marș funebru, vocea lui Milescu arunca tema despre care întreba pe Annicuța, câteva note simple, cântate cu glas limpede de tenor, ce păreau ca niște petale de flori pe un mormânt.

Efectul fu imediat.

Cei trei, rămași la masă, plecară ochii în pământ.

Muzica se opri. Milescu nu se mai auzea.

"Ce curios om!" gândea Comăneșteanu când fu din nou stăpân desăvârșit pe sine.

Elencuței îi daseră lacrămile. Își duse încet batista la ochi și rămase cu capul plecat pe mână.

- Du-te la el, zise ea Annicuței.

Apoi, adresându-se lui Comăneșteanu:

- E nenorocit... Simte că a greșit întârziind prea mult. Nu e vreo vină mare. Dar dumneavoastră, bărbații, sunteți așa de neînțeleși în unele feluri de a suferi, încât nouă ne trebuie o practică specială pentru a vă pricepe. Amorul propriu la dumneavoastră e fără margini...

Încerca să zâmbească și nu izbutea.

- E atât de bun!... Aș fi voit să te rog... Mă tem să nu facă vreo copilărie. Sunt două săptămâni de când e așa cum îl vezi, nemulțumit de el, dar fără putere de a lua o hotărâre. Îmi mușcam degetele că nu l-am lăsat să plece cu dumneata... Voiam să te rog să nu-l pierzi din vedere astă-seară, dacă treceți Dunărea. Nu de alta, dar înoată bine, și, cum sunt sigură că va căuta să-și îndrepteze greșeala cu cine știe ce... nebunie eroică de-a dumneavoastră, te rog să nu-l lași singur...

Ea tăcu, Comăneșteanu se uita la dânsa. O ușoară roșață i se urca în obraz. Se juca pe fața de masă cu vârful unghiei.

- Oare de ce nu vine ?... Nicule!

Din camera de alături vocea lui Milescu răspunse:

- Cu-cu.

Parcă toată invocația funebră a lui Beethoven se petrecuse cu un veac înainte. Milescu fluiera ca mierloii, cotcodăcea ca găinile, țipa, urla în toate felurile.

Elena se însenină.

- Copil! zise ea râzând.

- Artist! zise Comăneșteanu.

Elencuța, care vrea să se scoale, se opri.

- Adevărat, zise ea încet. Pe ce pune mâna iese frumos. L-ai auzit la piano. Să-l auzi cântând din chitară, din flaut, din armonică...

- Da’ nu-l știu eu!

Ea se sculă.

- Ce faci acolo, Nicule?

- Mă-mbrac de bătălie, dragă. Comăneștene, ești gata? Am zis să puie caii.

- Sunt gata.

- Unde e Annicuța? întrebă Elena.

- Visează la stele. Ia vino, dragă, de m-ajută, că nu găsesc nici cravată, nici chipiu, nimic. Boul de Dumitrache! O să-l mătur curând-curând. În valiza mea parcă au dat turcii!...

Nevastă-sa râdea pe îndesatele, făcând semne din ochi lui Mihai. Milescu mormăia singur:

- Bre!... zavera să fi trecut pe-aici, și tot nu era învălmășeala asta! N-auzi, Elencuțo?

- Ce vrei, frate?

- Vacsî... Vreau să răspunzi la apelul nominal când îți poruncesc. Mă!... și femeile astea!... Nu te însura, Comăneștene...

Elencuța se duse repede la dânsul.

Mihai își aprinse o țigară și ieși în balcon.

Anna se primbla liniștită prin fața caselor, cu un șal pe umeri. Cum îl văzu, veni și se rezemă cu brațele de parmaclâc.

- Cam întuneric astă-seară. Cum o să treceți Dunărea?...

Comăneșteanu se coborî lângă dânsa.

- Cred că dacă nu ar fi întuneric, n-am trece.

Ea tăcu. Cea din urmă linie de lumină se lăsa pe după plopi, departe, ca într-un vis.

- Luna răsare târziu.

- în curând o s-avem lună nouă.

Anna se uita la el, luminată de fanarul ce era aprins în balcon. Avea un aer preocupat; ar fi voit parcă să-ntrebe ceva, și nu știa cum să-nceapă. Făcu câțiva pași, urmată de Mihai.

- Am avut plăcerea să cunoaștem pe sora dumitale... prin d-na Cântă...

Comăneșteanu se opri locului.

Dânsa se întoarse spre dânsul, zâmbind, pe cât se putea vedea.

- De ce?... Întreabă ea, curioasă.

- De nimic.

Anna îl luă binișor de braț.

- Îmi dai voie... Da, am avut plăcerea s-o cunoaștem. O adevărată plăcere, fără banalitatea ce însoțește! asemenea vorbe. Se cheamă Sașa, da?...

- Da.

- Până acum niciodată n-am dorit să fiu altcineva... De ce râzi?

- Eu?!

- Poți să râzi, insă e așa: pentru întâiași dată aș dori să fiu alta. Aș dori să fiu sora dumitale.

Comăneșteanu se înclină foarte ceremonios, deși nu-l vedea nimeni. Brațul fetei tremura și el însuși se simțea mișcat.

Anna se opri.

- Mă rog... nu cum înțelegi dumneta, zise ea.

- Eu nu înțeleg nimic rău...

- Vreau să zic că aș vrea să fiu cum e sora dumitale... Știi că poate să vie să ne vadă, cu d-na Cantă... Să ne dăm la o parte, că sosește trăsura.

Se deteră la o parte. Trăsura se opri în fața scării, în lumină. Paraipan era pe capră, lângă vizitiu. Făcea zel.

- Uite ce prost e, zise Anna, râzând.

- Reacționar.

- ...dropicos, adăugă fata repede.

Apoi încet:

- La revedere.

Comăneșteanu, fără să știe cum, îi luă mâna. Ea părea că simte mișcarea ce se făcea prin întuneric, și, cu îndemânare, dete vârful degetelor să i le sărute.

- La revedere, zise ea încet. O să vă întoarceți cu bine... Noi o să vă așteptăm...

Apoi, ca și cum s-ar fi temut să nu fi zis prea mult, adăugă:

- Simt sigură că Elencuța așteaptă pe Nicu...





In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 631 ori.