• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 17

17.


Nu se ridicaseră încă zorii zilei de 30 august, când batalioanele Diviziei a 3-a se puseră în marș către vâlceaua ce se afla la aripa dreaptă a Diviziei a 4-a.

Venea în frunte batalionul I al Regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei la dreapta; după el, la răstimp de un ceas și jumătate, urma batalionul I din Regimentul al 8-lea de linie; apoi iar batalionul al 2-a din Regimentul al 10-lea de dorobanți, și așa mai departe.

Ploaia încetase aproape de tot. Cele dintâi lumini ale zilei băteau în aburul alb ce se înălța de pe văi, acoperind muchia dealurilor. Oamenii tușeau în răcoarea dimineții. Mâinile simțeau metalul rece al puștilor și se zgârceau sub mâneca mantalei.

Umezeala pătrundea până la oase. Câte un buratec, rătăcit prin ceață, pârâia a ploaie. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecându-se unii peste alții.

Drumul, desfundat, șerpuia pe valea Bucovei. Nu se vedea nici înainte, nici înapoi. Soldații alunecau, dar mergeau liniștiți.

Flancul drept al coloanei no. l era așezat în ordine de bătaie. Oamenii așteptau.

Ce gânduri îi munceau în momentele acelea de lungă așteptare, nimeni n-ar fi putut spune. Ideea măreață a Țării șerpuia prin suflete sub forma unor fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului de acum. Soseau ofițeri călări pe cai învăluiți în abur, aducând cele din urmă ordine; câte o secție de artilerie venea în goană, cu roatele sărind prin văgăuni; tunurile huiau cu o năprasnică înverșunare, ca și cum, în adevăr, se apropia sfârșitul lumii.

Pe la 9 ceasuri, o mișcare neobișnuită trecu prin rânduri. Doi călărași veneau în trapul cel mare în urma lor, răsunau comandele, lungi, repercutate departe, pe văi: "Dreepți!" Liniile se formau repede, trupurile, ostenite de așteptare și nesomn, se ridicau ca de paradă. O vorbă trecea din guri în gură: "Vodă, vodă!"

În adevăr, din fundul de ceață ieși un grup de cavaleri, în lungi mantale de ploaie ce se întindeau până pe crupa cailor, cu pieptul deschis plin de aur, iar în urma lor alți cavaleri, și în urma acestora, alții. Ei se opreau la fiecare batalion, spuneau câte un cuvânt comandantului și treceau înainte.

Iată-i. Soldații recunoscură în cel dintâi cavaler pe domnitorul lor. Vodă!

Ce adânc răsuna acum vorba asta în toate gândurile! De când intrase în campanie, oștirea română simțise, de la cel mai ager ofițer până la cel mai de jos soldat, că în fruntea ei stă un duce, un stăpânitor, născut spre a fi ascultat și spre a împlini fapte mari. Ca toți oamenii adânci și prevăzători, domnitorul își câștigase renumele de norocos. Încetul cu încetul, de la răspunsul ce dase căpeteniei rușilor, când voise să intre cu armată căzăcească în București, până la înfrângerea lor peste Dunăre și chemarea, românilor în ajutor, tot ce voise și proorocise domnitorul se împlinise. Și era temere sa nu se împlinească și acum vorba Măriei-Sale, cu asalturile Plevnei... Dar, fiindcă domnul țării vrea să arate ce-i pot oamenii, gata era fiecare să-și facă datoria. Iată, vodă ajunse înaintea maiorului Șonțu. Unul călare, rece, solemn, înfipt în murgul său ca în poveste, vorbind cu glas răsunător de argint; altul pe jos, drept ca o făclie, uitându-se în ochii albaștri ai domnitorului, cu respectul și iubirea ce le dă libertatea lăuntrică a marilor hotărâri.

Vodă duse două degete la chipiu și întoarse calul.

Totul se urmă în liniște, aproape ca în vis.

După domnitor veneau doi ruși: marele duce Nicolae-fiul și principele Alexandru Battenberg, care erau de ordonanță; apoi comandantul diviziei, colonelul Angelescu G.; apoi ofițeri de stat-major, ruși și români; în fine, garda personală a comandantului Armatei de Vest.

Domnitorul se ducea să primească pe împărat, la Tedeum, ce avea să se slujească înaintea liniei a doua a trupelor, pentru Sfântul Alexandru.

Și oamenii așteptau. Era și bine că așteptau.

Cu încetul, prima impresie de aiurire ce o avuseseră, văzându-se desfășurați în tiraliori, cu soldați printre dânșii ce duceau tot felul de năzdrăvănii: scări, fascine, saci - această primă impresie, a omului înaintea primejdiei, se împrăștiase. Acuma se uitau pe creasta dealului fără nicio sfială.

Linia întreagă a atacului se completa cu noi trupe. Pe la o vreme se auziră salve de puști înspre partea rușilor. Ce era? unde? Nu se putea ști.

Veni și vremea merindei. Un furgon cu căldări acoperite le aduse câte puțină zeamă caldă.

La vederea acestor mucenici, ce din zori de zi stau pe picioare, nedormiți, plouați, așteptând ceasul de a păși către moarte, și hrăniți în așa fel, Milescu și Comăneșteanu, și toți cei ce aveau inimă, se simțiră strâmbați în gândurile lor despre glorie.

Dar lucrul trecu repede.

Deodată, tunurile tăcură. O ciudată mișcare în toată lumea; se deprinseseră cu bubuitul lor cum te-ai deprinde cu un ceasornic de perete.

Vasăzică, era l. Mai aveau două ore.

O nouă împușcătură pe partea rușilor. De astă dată, soldații întoarseră ochii într-acolo. Ce mai era? Iar nu se putea ști.

O ușoară enervare începea să coprindă trupa de atâta lungă așteptare.

Un răsunet de comandă veni de departe. Șefii de batalioane nu pricepeau ce putea fi. "Dreeeepți!" se auzea spre stânga coloanei. Oamenii își luau deja locul. Valter Mărăcineanu alerga înaintea frontului: "Dreeeepți!" Șonțu comanda și el "drepți", fără să știe pentru ce.

- Ce este, frate? nu sunt încă 3...

În sfârșit putură afla că turcii făcuseră o ieșire spre pozițiunile rusești ale generalului Skobeleff și că generalul Kryloff atacase într-aiuri reduta de la Radișevo și fusese respins.

Atunci, în acești oameni, osteniți de așteptare, noțiunea războiului deveni deodată concretă: turcii! La toți le părea rău că nu atacaseră mai devreme. Dar, ca și cum sufletele lor ar fi avut nevoie de mișcare, de acțiune și de reacțiune, în urma păreri de rău, veni spiritul de disciplină și-i făcu să aibă răbdare.

Ploaia începuse din nou. Burnița din negură, ca dintr-un burete, o pacoste de apă brobonată, ce se lipea de haine, de puști, de obrazuri cu o adevărată încăpățânare. Soldații acopereau patrontașele cu mâneca de la manta, ca să nu le ude cartușele.

- Mă!... că nu vrea Dumnezeu să mai închidă zăgazurile!

Un bubuit de tun din bateriile române păru a da semnalul unei năprasnice bombardări. Gâlgâia focul de pe toate movilele dimprejur: huiau văile; se amesteca fumul cu norii. Nu se mai vedea nici în cer, nici în pământ.

Comandanții se uitau la ceasornice. Era 2 și jumătate.

Din fundul liniilor se văzu colonelul Ipătescu venind călare. Se apropie până în capul coloanei și zise în fuga:

- Mă duc să schimb calul. Apoi porni înapoi și dispăru.

Maiorul Șonțu scoase din nou ceasornicul și se uită la el lung, ca și cum ar fi numărat secundele. După aceea îl șterse de ploaie, îl puse binișor în buzunar și se întoarse cu fața către front. Făcu câțiva pași înapoi și se opri. Căută cu ochii pe șefii de companii și le făcu un semn din cap. Puse mâna pe garda săbiei. Rămase un moment astfel, uitându-se la oameni.

- Marș!

Soldații porniră după el la deal.

Erau ceasurile 3.

Suișul, cam alunecos, se urmă în bună regulă. Oamenii mergeau întins la deal, fără șovăire, aproape bucuroși că se sfârșise truda așteptării pe loc. Unii se încurcau cu scările de tufișuri, alții ocoleau câte o groapă; toți tăceau. Când se apropiară de creasta dealului, se repeziră cu toții înainte, fără ordin, ca și cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat să se arunce asupra apărărilor turcești.

Amândouă batalioanele din flancul drept ajunseră aproape în același timp pe muchie. Soldații lui Șonțu vedeau cu bucurie cum se iveau de după movilele din stânga infanteriștii lui Valter; Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu, ce despica ceața, cu sabia în mână, întors spre compania lui, îndemnând-o din grai și din mișcări.

Când ajunseră pe deal, gata să se azvârle pe întăririle inimicului, o dureroasă surprindere aștepta pe soldații români: între ei și tabia Abdul-Kerim, pe care trebuiau s-o ia, se întindea o nouă vale, adâncă și alunecoasă, iar dincolo, un nou deal, pe care se ridica masivul redutei, cu tranșee înainte și cu șanțuri. Pentru batalionul lui Valter surprinderea fu îndoit de tristă, căci, în loc de o singură redută, cum era notat pe hărțile rusești, românii se găsiră în fața a două redute, ascunse una după alta.

Fu un moment de groaznică nehotărâre. Tunurile se opriseră ca să nu lovească în propriii lor soldați. De la turci, niciun semn.

Maiorul Șonțu ridică sabia cât putea el de sus și strigă: "înainte!"

Colonelul Ipătescu, ieșit din clipa de nehotărâre, comandă și el: "înainte, flăcăi!"

Batalioanele se aruncară pe coborâșul alunecos. Avântul lor se mărea, ajutat de repeziciunea văii. Ajunseră în fund, se repeziră la deal, încălziți de tot. Mușchii se destinseseră, voința se încordase. Comăneșteanu simți prin urechi o vâjiitură ca de nebunie. Alerga în suiș, după Sonțu, întorcând capul spre trupă; oamenii dau năvală, sprijinindu-se de-o tufa, de baioneta puștii.

Atunci, din tranșee și de pe parapetele turcești, porni o grindină de gloanțe. Salve de infanterie trăgeau în carne vie. Deodată, se umplu dealul de trupuri răsturnate. "înainte, băieți!" striga Șonțu, iar după el, Comăneșteanu, ca ieșit din minți, răcnea cât îl lua gura: "înainte! Companie, înainte!"

Intraseră în retranșamentul din fața redutei, gonind pe turci. Un caporal de lângă Comăneșteanu întorsese pușca cu patul spre dușman și urla ca un nebun: "înainte, don locotenent!"

Dar năprasnicele Peapody și Winchester din redută secerau rândurile năvălitorilor. Sculați în picioare pe parapete, turcii vărsau valuri de foc și de plumb peste dorobanți.

Deodată, maiorul Șonțu cade. Comăneșteanu, care nu-și lua ochii de la el, sări spre dânsul:

- Domnule maior!

- Înainte, Comăneștene!... Nu lăsa oamenii!...

- Mă rog, domnule maior!...

El căzuse pe spate, galben ca ceara. Gura i se umpluse de sânge. Cuvintele îi gâlgâiau în gât fără sunete:

- Înainte! Du-te! Du...

Pe partea cealaltă, Valter mâna spre dușman în fruntea batalionului, către drumul acoperit ce lega reduta cu tabăra turcească de la Bucova. "După mine, copii!" striga el, și oamenii mergeau spre șanțuri, sărind peste găuri, peste trupurile tovarășilor.

Valter cade, străbătut de gloanțe.

Atunci Milescu ridică brațul sus: "Înainte! Nu vă lăsați, băieți!"

Milescu se rostogolește în șanț.

Alte glasuri strigă în locul lui: "Înainte!", dar și acestea se sting pentru totdeauna. Colonelul Ipătescu are calul omorât sub el. Locotenenții-colonei Măldărescu și Poenaru bagă în foc și celelalte două batalioane ale coloanei no. l. În zadar. Cad unii după alții.

Maiorul Lipan, tovarășul lui Șonțu, e rănit; sunt răniți și scoși din luptă mulțime de soldați, omorâți ori răniți.

Și reduta nu cădea.

Coloana Diviziei a 4-a nu fusese mai norocită. Ea își începuse asaltul pe partea opusă și întâlnise reduta Griviță no. 2. Așa că nu știa nimic de ce se petrece cu Divizia a 3-a, pe care în zadar o aștepta.

Și aci același eroism supraomenesc. Locot.-colonelul Voinescu, maiorul Candiano-Popescu, căpitanul Groza luptă cu învierșunare. Vânători, dorobanți, infanteriști de linie aleargă în pas gimnastic spre întărituri. Cad, se scoală, iar cad, iar se ridică; trec peste cadavre, strigând "ura"; merg înainte, până ce ajung la zidul drept al redutei, de care voinicia lor se sfarmă ca de o stâncă. Și atunci, cad, ca să nu se mai scoale.

Atacul era respins.

Trupele se adunară pe după o ridicătură de teren.

Comăneșteanu, înlemnit, se oprise pe loc, cu pumnul stâng ridicat în vânt. Ce era de făcut?

- Păzea, don locotenent! strigă un sergent, aruncându-se la pământ.

O bombă se sparse deasupra lor...





In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 605 ori.