• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 02

2.

Într-o odaie mare, pierdut într-un jilț bătrânesc, sta conu Dinu Murguleț, cu picioarele acoperite într-o șubă. Albise de tot, se micșorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur și nu suferea să-l radă alții. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemișcare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închiși, mistuit de durere, de necazuri și de ură.

După ce măritaseră pe Tincuța, coana Sofița murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea fetei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniței. Vara o petrecea mai toată la Sașa; dar iarna, când nepoată-sa se muta la București, înnebunea de urât. Cu vremea se bolnăvi și vrând-nevrând, trebui să vină la ginere-său.

Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moșie. De la așezarea lui în oraș, conu Dinu nu mai avu zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferințele Tincuței, care în zadar căuta să-i ascundă adevărul, îl doborâseră. Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochii cu ginere-său. Și cu toate astea, simțea trebuința să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că e mojic și bădăran, oricât ar fi de deputat. La ideea să Scatiu se făcuse stăpân pe moșia lui, îi venea să strige, să dea cu pușca. Dar nici nu striga, nici nu împușca pe nimeni, ci își rodea zăbalele singur, mulțumindu-se a-și vărsa focul către Tincuța.

- A venit nebunul?... Trebuie să fi venit, că am auzit trântind ușile... Ce ți-a mai făcut?... Iar ți-a mai zis ceva, iar ne-a ocărât... Spune adevărul, nu te-ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aș fi de față...

Tincuța se uita la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun și închisese ochii, ca și cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirma. Îi era milă și câteodată chiar silă de neputința în care se zbătea...

- Ei, și?... Ce-am câștigat dacă ți-oi spune?
Bătrânul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale.
- Îl împușc!... îl împușc... Hoțu!... care mi-a mâncat averea!... m-a adus în halul ăsta... Aoleu, aoleu!... Îl împușc...

Și iar cădea în fundul fotoliului. Tincuța căuta să-l liniștească, încredințându-l că bărbatu-său nu-i zisese nimic. El se uita lung la dânsa, cu privirea blajină, aproape rugătoare.

- Doctorul nu mai vine... m-a părăsit și el...
- Doamne, tată, cum poți să zici una ca asta... Doctorul a fost ieri; mâine vine iar...

- De ce ți-s ochii roșii?
- De nimic.
- Iar ai plâns.
- N-am plâns. Poate de fum... Am vrut s-aprind focul la Zoițica...

Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid - lung, îndelung, - ca și cum ar fi căutat urmele Tincuței de altădată, și plecându-și capul pe o parte, întinse mâinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui și îi sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce-l îneca. El ofta și se tânguia:

- Ce-am făcut!... ce-am făcut!... Cui te-am dat, sărăcuțo de tine!... Atât copil am avut, și ăsta e nenorocit...

După aceea își ridică mâna sus pe frunte și urmă:
- Ia-mă, Domnule!... Strânge-mă, Domnule... Cheamă-mă la tine, să nu mai văd!...

Tincuța rămase un moment cu capul rezemat de umărul lui, parcă s-ar fi simțit bine acolo, ca sub o aripă caldă. Un moment se lăsă și ea pradă descurajării și o podidiră lacrămile. Își lipi mâna lui tată-său de obraz și tăcură amândoi.

Pe când ei se aflau astfel, ușa se deschise încet. Zoițica întrebă cu sfială:

- Se poate? Pot să intru, tată mare?...

Tincuța își șterse repede ochii, iar conu Dinu se așeză în scaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitându-se când la unul, când la altul: simțea că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce.

- Unde ai fost? o întrebă Tincuța.
- La madama...
- Și ce-ai făcut?
- Nimic.
- Cum nimic? Ai învățat lecția de mâine?
- Ba nu, că era acolo și Marița...
- Ei, și dacă era?
- Săraca, plângea că nu mai vine Stoica... Tincuța înțelese că fata era gata să istorisească pătărania vizitiului, și astfel se înfurie din nou conu Dinu împotriva lui bărbatu-său.

- Foarte rău face madama că stă de vorbă cu slugile, și d-ta faci și mai rău că asculți... Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine.

- Da' ce-i? ce s-a întâmplat?... se grăbi să întrebe conu Dinu.

- Niște prostii... Ia mai bine spune lui tata-mare povestea Cotoiului încălțat.

Fata se sui pe brațele bătrânului și începu să istorisească minunile ce cetise de curând. Tincuța îi lăsă împreună și ieși.

Atâta bucurie avea conu Dinu în iernile cele lungi petrecute în singurătate. Zoița făcea din el ce vrea.

- A!... tată-mare, că tare ești zbârlit astăzi!
- Dacă sunt zbârlit, piaptănă-mă.
- Vrei?... Zău așa... Eu am învățat în părul lui Muțili.
- Cine-i Muțili?
- Așa, că parcă matale nu știi...
- Nu, zău... Uite pieptenii colo.
- Fata se dete jos să ia pieptenii.

- Păpușa mea este Muțili.
- Taci, frate! Și o smulgi bine?
-...
Zoițica se uită la el, indignată.
- O pieptăn, nu o smulg. Am învățat să-i fac părul în hârtie; știu să-i fac conci ca la cucoane; știu să-i cos rochii...

- Da?...
- O grămadă de lucruri...
- Atunci foarte bine. Vino colea și piaptănă-mă. Fata se sui din nou pe genunchii lui.
- Dacă vrei, fă-mi și mie păru-n hârtie.
- I... tată-mare!... matale ești domn, doar nu ești cucoană! Stai mai bine să-ți aleg cărarea. Să nu te miști!

- Nu mă mișc. Ea începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caier.

- Vezi tată-mare!... ai zis că nu te miști.
- Bine, fetițo, da' mă cam doare...
- Ei!... Cum se poate? că eu dau încet... Măcar de-ar da madama așa în cap la mine!

Conu Dinu râdea pe îndesatelea, cu părul tras pe ochi, aproape înăbușit de greutatea corpului fetei, care acuma se ridicase în picioare, că să potrivească și mai bine cărarea.

- Dar ce s-a întâmplat, fetițo, cu Stoica?... Zoițica se lăsă pe genunchii bătrânului. Era gata să-i spună ce se întâmplase vizitiului, când, deodată, cu priceperea precoce a copiilor crescuți între părinți ce nu se înțeleg, fata schimbă vorba.

- Ai mătreață, tată-mare.
- Am. Da' parcă tu nu ai!...
- N-am, zău. Ia uite-te. Și Zoițica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, care se făcu că-i răsfiră părul. Bătrânul însă se gândea cum să descoase pe fată, ca să afle adevărul. El simțea fondul de imoralitate ce se ascundea în fapta lui, dar, cu cruzimea bătrânilor bolnavi, voia să-și ajungă la scop.

- Zoițico, ia caută colo pe fereastră, sub hârtii. Fata se dete jos de pe brațele lui și se duse să caute pe fereastră.

- Aicea, tată-mare?
- Da. Ai găsit o cutie?
- Da, am găsit o cutie de rahat.
- Ad-o încoace. Zoițica o aduse, conu Dinu o deschise cu greutate, făcând să izbucnească o pulbere fină de zahăr și un miros plăcut de vanilie. După aceea scoase o bucată de rahat și o rupse în două întinzând aluatul ca o beltea legată.

- Cască gura. Zoițica căscă o gură cât o șură. Ochii ei se aprinseră de pofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri.

- Îmi spui ce s-a întâmplat cu Stoica? Fetița se uită o clipă în ochii bătrânului, apoi închise gura încet, muie capul în pământ și se înroși. Dar bucățica de rahat, ce atârna în aer, birui instinctul moral al fetei. Ea ridică din nou ochii către bătrân și zise încet:

- Îți spui. Însă, în clipa aceasta, conu Dinu își reveni în fire. El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr și îi zise să bea apă din paharul de pe masă.

- Șterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, și du-te de te joacă. Mi-i spune altă dată ce s-a întâmplat, cu Stoica. L-a bătut tată-tău...

Fata se șterse binișor la gură, și, fericită că nu mai era silită să primească schimbul rușinos de dulciuri și de destăinuiri, închise din ochi cu taină și dete din cap:

- Nu l-a bătut... L-a lăsat în noroi, la cârciumă. Era beat mort, și se rezema de hățuri, când înainte, când înapoi, când înainte, când înapoi.

Și, maimuțărind astfel pe Stoica beat, cum se legăna pe capră, se duse să se joace.

În urma ei, conu Dinu se adânci din nou în gânduri. Stoica era cam bețiv, dar lui îi răsărea în minte cum fusese cu 20 de ani înainte: flăcău voinic, supus la vorba stăpânului, harnic la treabă. I se părea că-l vede, pe el, și pe vataful Taftă, alergând de colo până colo în curtea de la Ciulniței, gata să sară la cel mai mic ordin al lui, al lui conu Dinu, adevăratul și singurul proprietar al moșiei. Cu lipsa de însemnătate cu care se înfățișează prezentul pentru bătrâni, lui Dinu Murguleț, toate actele din urmă ale vieții i se păreau vremelnice și neserioase: măritișul Tincuței, importanța ce o luase Tănase în lume, venirea sa la oraș, prefacerea caracterului fie-sei, trecerea moșiei în stăpânirea lui Scatiu, toate acestea îl nelinișteau și-l supărau. Mai cu seamă moșia. Era cu putință să-l fi înșelat toată lumea, când cu facerea foii de zestre? El dăduse Tincuței o parte din venit, păstrându-și pentru el, în mod expres și solemn, proprietatea și administrarea moșiei.

Și, ca să se încredințeze o dată mai mult că așa grăiau actele, voi să recitească copia contractului dotal, ce era sub perna de la căpătâi, cu alte hârtii vechi. Dete să se scoale și puse un picior în pământ, fără să se gândească, că iarna picioarele îi erau umflate și nu se putea mișca. Durerea îl țintui pe fotoliu. Atunci uită deodată hârtiile și-și aduse aminte de boală. Nimeni nu se îngrijea de el. Trase un scaun de paie ce era alături, își întinse piciorul cel bolnav pe el și, cu mare greutate, își scoase pantoful. După aceea încercă să-și scoată ciorapul, lucru aproape cu neputință pentru dânsul. Gemând, blestemând, întinse mâna pe o măsuță, luă o pereche de foarfece și-l tăie pe de-a-ntregul. Apoi așeză o lumânare pe scaun și începu să se pipăie. Carnea, albă și moale, părea dospită. El apăsa cu degetul peste tot, ca să găsească locul unde-l durea. Dar nu-l durea nicăierea. Atunci de ce era umflat? Poate că-l strângea ciorapul. Încercă astfel să puie piciorul pe pământ, și i se păru că umbla mai ușor. Își aduse aminte de hârtii și întinse mâna sub pernă să le ia. Pe când însă le lua, se gândea mereu la ciorapi: desigur, erau prea strâmți. Asta era adevărata cauză a durerii. Nici nu putea fi altfel: încălțămintea lui de acum, când avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de totdeauna. Negreșit. Fiică-sa nu se mai ocupa de el: nimeni nu se mai gândea la dânsul, și el le dăduse tot pe mână, averea lui întreagă!...

În momentul acela, conu Dinu ura pe toată lumea, pe Tincuța deopotrivă cu ceilalți. Furios, se sprijini de pat, de masă, și ajunse până la scrinul cu rufe, pe care îl deschise, îl răscoli, până ce dete de teancul de ciorapi, așezați cu îngrijire și legați cu o panglică de mătase. El nu văzu și nu pricepu nimic din dragostea cu care erau toate așezate la locul lor, ci smuci teancul de ciorapi și se puse să-i taie cu foarfecele.

După ce stârpi toată încălțămintea din scrin, reveni la loc cum putu, își întinse cu mare greutate piciorul din nou pe scaun, își căută ochelarii, ce-i atârnau totdeauna peste halat în sân și se puse să răscolească actele...

Când intră Tincuța să-și ia noapte bună de la el, îl găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea fotoliului, cu ochelarii intrați în obraz, răsuflând cu greutate și horcăind cu zgomot, de părea că se îneacă la fiecare înghițitură de aer. De la piciorul gol, la ciorapul căzut jos și tăiat, de la actele răsfoite pe scânduri, la scrinul întredeschis, ea înțelese ce se petrecuse cu bătrânul. O milă nespusă o cuprinse față de trupul acela doborât de suferință și cu sufletul lui necăjit. Îl acoperi pe picior cu un tartan și neîndrăznind să-l deștepte, luă și ea un scaun și șezu lângă el. Însă gemetele, horcăitul, greutatea cu care dormea, îi făceau rău. Se hotărî să-i ridice capul mai sus și să-i ia ochelarii de pe nas. Conu Dinu se deșteptă.

- Ce este? zise el sperios, uitându-se roată împrejur și neînțelegând nimic.

- Nu-i nimic, tată: ai dormit pe scaun cu piciorul gol. Mă tem să nu răcești.

- Am adormit. Dorm rău noaptea.
- Culcă-te de-a binelea. Ia să-ți strâng hârtiile astea și să-ți ajut să te dezbraci. Mâine dimineață vine doctorul...

- Vine?
- Da. Ți-am cumpărat și o duzină de ciorapi noi, de lână moale, largi, cum îți plac dumitale.

La vorba asta, bătrânul își aduse aminte de vandalismul din scrin, și șezând pe marginea patului, începu să plângă. Tincuța se făcu că nu-l vede. El se uită după dânsa cum se mișcă prin odaie, punând cu îndemânare la loc tot ce el răsturnase în drumul lui.

- Va să zică ție tot ți-e milă de mine!
- Doamne, tată, ce vorbă!
- Ia vino-ncoa. Ea se apropie de el și șezu din nou pe scaun.
- Știi ce-am făcut?...
- Ce?
- Am tăiat toți ciorapii din scrin.
- Bine-ai făcut: îți erau strâmți.
- Va să zică nu mă ocărăști?
- Eu să te ocărăsc? !... Da' cu ce drept?...
El se uită în ochii ei și deocamdată nu zise nimic. Apoi intră cu greutate sub plapumă și se întoarse cu fața spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot și se așeză pe scaun lângă patul lui. După câteva minute se întoarse către dânsa.

- Am căzut în copilărie, nu-i așa? Ea se uită la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.
- De ce vorbești așa, tată?
- Eu înțeleg toate, toate le înțeleg, parcă aș fi în gândul tău... În loc să mă ții de rău, că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine...

- Ei, Doamne! Apoi nu știu încotro s-o mai dau cu matale.
- Vezi, vezi! Asta-i, am căzut în copilărie.
- Nu, tată dragă, ai făcut cu lucrul dumitale ce ți-a plăcut.
- Așa?... De ce nu spui drept ceea ce gândești?... Nu era mai bine să dăruiești ciorapii la un sărman?

Tincuței i se muiară mâinile, și, neputând să facă altceva, începu să râză:

- Ei, Doamne!... Bine era și așa.
- Vezi? Măgulit că i-a ghicit gândurile și mai ales văzând-o că râde, se îmbună și el, fără măcar să-i treacă prin minte că râsul ei era semn de adâncă descurajare. Închise ochii, mulțumit, pe când Tincuța se uita la el, cu obrajii aprinși, ostenită și singură.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 615 ori.