• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 09

9.

Dar Tincuța era fericită. Seara, după ce toți se duseră să se culce, ea rămase singură.

În odaia ei ardea focul. Puse lumânarea pe scrin și făcu doi pași spre oglinda cea mare. În lumina încrucișată a focului și a lumânării se văzu în mijlocul camerei, cu haina de mătase lungindu-se în penumbră, ca o fantezie ușoară. Mânecile îi cădeau bogate de pe umeri, cu capete negre de dantelă. Se mișca în dreapta. Nevinovata închipuire de sine o făcea să se creadă de partea aceea înaltă. Cine știe de ce. Era ostenită. Pianul era deschis. Șezu pe scaunul lui și-și aruncă ochii pe note. Erau niște litere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caietul în mână și-l întoarse spre lumină: Sonate Op. 27, nr. 2. Der Gräfin Julie Guicciardi gewidmet[1]. I se păru că aude pentru întâiași dată numele acesta. Julie suna așa de frumos! Cine o fi fost?... Se sculă din nou și se apropie de oglindă; apoi se depărtă cât putu și se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, într-o lume caldă de poeți și de muzicanți, în azurul căreia se vedeau ramuri înflorite. Își aduse aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas de la maică-sa, cu flori de crin. Se aplecă pe covor și ridică o batistă. Apoi veni lângă scrin. Se rezemă cu coatele de marmoră și se uită la portretul lui Mihai. Era un portret vechi. Îl privi lung, atât de lung, că i se părea câteodată că nu-l mai cunoaște. Îi trecu prin minte începutul unui vals de Chopin și mișcă degetele pe piatra rece, ca pe piano.

Se dezbrăcă încet, rămânând mititică. Intră în pat binișor, își rezemă capul pe pernă și se uită la flacăra ce de-abia mai pâlpâia pe vârful cărbunilor. Gândurile ei se prindeau în mreaja somnului. Din când în când i se părea că pune mâna pe momentul precis în care adormea! "Acuma, acuma", și dormi, în adevăr, cu cunoștința limpede despre trecerea de la o stare la alta.

Întru târziu se deșteptă. Focul se stinse cu desăvârșire. În odaie era frig, dar ea asuda. Scoase batista de sub pernă și și-o trecu pe frunte. Simți că-i tremură mâna și că tremură toată. Visase, ca întotdeauna, pe Mihai, - îl visase că pleacă fără s-o vadă, pe ascuns, ca să n-o turbure. Își lăsă mâna în jos și ascultă. Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliță o făcu să ridice capul de pe pernă și să asculte. I se părea acum că-și aduce aminte exact de momentul când ieșise din curte - momentul când ea se deșteptase. Tocmai de aceea se deșteptase, de zgomotul roatelor. Atunci se sculă pe un cot ca să asculte mai bine: nici o mișcare. Plecase.

Palidă, cu inima bătând să-i rupă vinele, sări jos din pat, aprinse lumânarea, își îmbrăcă în fugă rochia, încheind-o ici și colo și ieși. Trecu prin coridorul cel lung și prin salonaș, și se duse drept la camera lui Mihai, pe care o deschise, trântind ușa de perete. Era cuprinsă de o dorință neînfrântă de a ști adevărul, de a-l constata în partea lui materială, dând de patul nedesfăcut și de camera goală.

Când colo, Mihai dormea la locul lui, somnul omului tânăr, care a trecut o noapte în drumul de fier - iar odaia era plină de lucruri aruncate peste tot.

Tincuța rămase încremenită, și tocmai atunci i se păru că se deșteaptă din halucinația ce o stăpânise cu atâta putere. Era să scape sfeșnicul din mână. Dete înapoi, retrăgându-se cu grijă, fericită că nu o simțise nimeni, nimeni și intră la ea, se dezbrăcă repede și se culcă din nou.

Când își regăsi căpătâiul cald și închise ochii, i se păru că o cerească mână se coboară din aer și îi ridică de pe frunte pâcla visurilor rele, limpezindu-i gândurile. Mihai era acolo, sub același acoperământ cu dânsa. Ce mai putea dori?

A doua zi dimineața, pe când ea se îmbrăca, femeia din casă îi spuse că Mihai vrea s-o vadă.

Se găti numaidecât și se duse drept la el. Bătu la ușe.
- Intră, îi răspunse vocea lui dinăuntru. Ea intră, încet, râzând, pe când el o privea cum înainta cu pași măsurați, ca într-un menuet. Mihai își strânse lucrurile și sta într-un colț pe canapea, cetind. Felul vioi cum se înfățișa Tincuța îi păru atât de îmbucurător, încât nu se sculă și nu o întrerupse. Dânsa veni până lângă el, șezu și, luându-i mâna, îi zise lung, cu ochii în ochii lui.

- Bună dimineața. Cum ai dormit astă-noapte?

- Am dormit foarte bine, răspunse el, sărutându-i mâna.
- Cu visuri, fără visuri?
- Fără. De ce?
- N- ai simțit nimic? n-a venit nimeni la dumneata?
- Nu.
- Da' bine dormi! Vrei să-ți arăt cum dormi? Uite așa. Și-și strâmbă capul pe o pernă, rezemându-și capul în piept, ca cineva care cade de somn. Mihai râdea:

- Da, da; așa dorm. De unde știi?
- Asta-i treaba mea. Apoi se uită împrejur.
- Dar prin casă, ce neorânduială păgânească!... Una aruncată într-o parte, alta într-alta, de ți se părea că-s hainele a patru persoane, nu ale uneia singure.

El era din ce în ce mai mirat:
- De unde știi toate astea? Ea se sculase și se uita la lucrurile lui de pe masă, scoțându-le de prin tocuri, dând sticluțele pe la nas, învârtind foarfecele în mână.

- Ce-i asta?
- Ăsta este un cuțit și o furculiță, care se îmbucă una într-alta, ca să nu ruginească.

- Dar asta? A!... un puf! Dai cu pudră?
- Nu dau. După cum vezi, este o colecție de tot felul de instrumente de ras, între care și puful pentru cine pune pudră.

- Ce fel de ras. Cuțit și furculiță...
- Nu... Astea sunt aruncate în valiză de slugi, din altă parte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoști modul meu de adormi!

Ea se uită lung, cu privirea bună.
- Să-ți spun: astă-noapte am visat că plecai, fără să-ți iei rămas bun de la mine. M-am deșteptat. Tocmai atunci treceao trăsură pe stradă. Văzusem lucrurile cu atâta luciditate, încât nimeni din lume n-ar fi putut să mă încredințeze că nu era așa. M-am sculat, m-am îmbrăcat în grabă și am venit săvăd camera goală. Îți spun: eram atât de sigură că ai plecat, încât am intrat de-a dreptul fără să mai bat la ușă. Când colo... nu plecasei.

- Se putea să plec fără să te văd!
- Știu, - dar e așa. Povestind cele întâmplate, se sculase în picioare. Obrajii, de regulă palizi, erau colorați; ochii, care totdeauna ardeau, de astă dată aveau privirea senină. Mihai o luă de mână și o apropie de fereastră.

- Ce este? întrebă ea mirată.
- Nimic: te găsesc astăzi foarte bine. Ea plecă ochii în jos, apoi îi ridică spre el, zicând încet:
- Ești aici. Sunt fericită... Nu pleci încă.
- Mă duc cu ministrul la Slobozia și ne întoarcem deseară. Tocmai de asta voiam să te văd. Trăsura e gata.


Ea îl privi în ochi:
- Da?... Apoi îl luă de mână și-l trecu repede în salonașul ei.
- Așteaptă-mă aici. După câteva minute Mihai văzu ușa deschizându-se, iar Tincuța venind la brațul ministrului. Ea se mișca încet, legănându-se, venind ca o umbră în urma lui. Se uita la Mihai râzând. Ministrul părea ceva cam încurcat, dar se reculese repede.

- Uite, Mihai, doamna dorește să rămâi aici; eu doresc să vii cu mine... Ce alegi?

Tincuța se întoarse repede spre el:
- Dacă doriți dumneavoastră, eu nu mai doresc nimic.
- Veți vedea: nu-i așa că alegi să rămâi? iar pe mine mă lași să mă duc singur?

Mihai se uita la amândoi, nedumerit. Ministrul îl bătu pe umeri, prietenește:

- Rămâi, rămâi. Noi ne vedem la București în toate zilele. Apoi ieși, însoțit de Mihai până la trăsură. Când se întoarse înăuntru, Tincuța îl aștepta în mijlocul salonului, veselă. Îi făcu o reverență adâncă, trimițându-i o sărutare pe vârful degetelor.

- Nu-i pentru cine se gătește, ci pentru cine se nemerește.
- Îți sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis ministru?
- Recunoscător... știi, cam așa.
- Te mai poți îndoi?
- Da?
- Desigur că da. Numai să nu i se pară ciudat...
- De ce? Eu te văd așa de rar... El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să șed. Dă-mi blana. Pune-mi-o pe picioare și stai lângă mine.

Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de brațele canapelei și se întinse și el pe covor.

Dar n-apucase să s-așeze bine, când văzu pe Tincuța privind cu luare-aminte în aer, parcă ar fi ascultat ceva. În adevăr, se auzeau clopotele unui poștalion: Tănase Scatiu se întorcea.

Ea ridică ochii și mâinile spre cer, ca o mută protestare împotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece într-însa, cu atât mai mult că trăsura intra în curte. Se sculă și făcu semn Tincuței că se duce în odaia lui. Ea își strânse lucrurile împrejur și așteptă.

După puțin timp, ușa se deschise, lovindu-se de perete, și Tănase intră, îmbrăcat în șubă, cu revolverul la brâu, ca deobicei.

- A! v-ați sculatără!... Mă bucur. Apoi se cotrobăi prin șubă, rupse un nasture, înjurând, și scoase o hârtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuței:

- Să dai asta lui tat-tu s-o iscălească. Tincuța, mai nerăbdătoare decât altă dată, se uită la el pieziș:

- Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel puțin ușa.
- Ia slăbește-mă, că n-am poftă de vorbă. Și ieși. Dânsa deschise foaia de hârtie și prinse că cetească. Era slova lui Nae de la Ciulniței. Părea un fel de declarație din partea lui conu Dinu, către ministru, că nu vrea și nu poate să se ducă la moșie, că nu încuviințează cererile țăranilor, că are toată încrederea în ginere-său, etc. Tincuța se trudea să prindă înțelesul acestui act, dar nu izbutea. Îl ceti și-l receti fără să-l priceapă. Atunci sună și zise feciorului să poftească pe boier. După câteva minute, Tănase se ivi în ușă, numai în pantaloni și-n jiletcă.

- Ce este?
- Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întâlni cineva. Știi că-i Mihai aici.

- Ei, și! Sunt în casa mea.
- Tocmai de aia... Ce este hârtia asta?
- Dă-o s-o iscălească și nu mă mai descoase.
- O dau, dar explică-mi, să știu ce spun... El se lepși pe un scaun și lovi cu pumnul în masă.
- Bine, nenorocito, nu simți cum mă strâng dușmanii din toate părțile! N-ai auzit cum mă reclamă țăranii dumneavoastră, de la scofala de moșie ce am luat de zestre!...

Tincuța se mișcă pe canapea și ridică glasul.
- Nu știu nimic.
- Nu știi nimic, ha? Da' pe ce lume trăiești? Bătu-o-ar Dumnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmi rupeam gâtul decât mă însuram!

Ea se uită la dânsul, lovind nervos cu vârful degetelor pe hârtie.

- Vorbește încet, că e lume alături. El se smuci furios către dânsa:
- Vrei, se vede, să zic ceva lumii de alături...

Dânsa, înțelegând că nu-i de scos la cale cu el, făgădui să vorbească lui conu Dinu.

- Să te duci numaidecât la el, m-ai înțeles? Ea dete să se scoale.
- Iacă mă duc. Scatiu ieși. În urma lui, Tincuța rămase pe marginea canapelei, gândindu-se. Ce era de făcut? Să se ducă la tată-său, știa mai dinainte ce ură groaznică avea bătrânul împotriva lui Scatiu, din pricina moșiei. Să nu se ducă, ar fi înnebunit-o bărbatu-său. Între ei doi, nu găsea nici o scăpare. Se uita în pământ, clătinând din cap.

- De ce nu mă ia Dumnezeu?... Se simți părăsită de toată lumea, fără putere, fără speranță când deodată, îi răsări în minte imaginea lui Mihai. Da, asta îi era singura mângâiere. Avu pornirea de a se duce spre el, însă, ca oprită de voluptatea de a spera, rămase locului; apoi se îndreptă către tată-său.

Spre marea ei mirare, conu Dinu făcea exerciții de mers în picioare, se ținea copăcel, trecea de la pat la masă, ca un copil.

- Da' ce faci, tată? El se uita la dânsa, placid, cu o sprânceană ridicată în sus, de parcă era pusă în cui, și urmă să-și caute echilibru. După câteva momente de tăcere, se întoarse spre dânsa:

- Merge, merge. Trebuie să mă mai mișc, că altfel îmi amorțesc picioarele.

Multă vreme el fusese de altă părere; nu atinsese pământul luni întregi, ca să nu se ostenească. Acum era de părere contrarie.

Se uită iar la Tincuța.
- Tu ești mai bine? Ce ai acolo?
- Am o hârtie... pe care te rog s-o citești și s-o iscălești. Conu Dinu se rezemă de masă, își puse ochelarii și ceti în fugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă ochii în jos, pieziș, și se uită la fiică-sa peste ochelari:

- Ce face! ? Tincuța luase un scaun și ședea, cu mâinile pe genunchi. El urmă a o privi.

- Și tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act?
- Eu nu vreau nimic.
- Atunci pentru ce mi l-ai adus?
- Fiindcă mi l-a dat să ți-l aduc.
- A!... ți l-a dat să mi-l aduci!... De ce nu vine dumnealui?... Să poftească aici la mine, să i-l arunc în obraz, nerușinatu! Vrea să-l iscălesc?... Poftim iscălitură.

Și zicând astfel, rupse hârtia cu furie în bucăți. Tincuța sări de pe scaun.
- Tată, ce faci! Bătrânul bolocănea ochii furios, vorbind îndesat cu degetul în aer.

- Să poftească aici la mine!... Să vie la mine, nebunu, să-i dau eu iscălitură de act!... Vrea act, ha? ca să mă pună sub epitropie de toată isprava?... Și tu îndrăznești să-mi ieși cu asemenea păcătoșii, tu, fata mea, pe care te-am crescut ca pe o floare, să nu te bată vântul, să nu te arză soarele, ha?...

Tincuța se uită la el înlemnită.
- Ce să fac?
- Să nu primești asemenea lucruri pentru mine, pentru tatăl tău... Și să mă aperi, nu să mă pui să iscălesc pentru el!

- Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi ești părinte, el îmi este bărbat...

- Vezi bine. Și dumneata te duci după bărbat...
- Da' ce să fac? Conu Dinu se uita la ea și da din cap. Tincuța urmă, încet:
- Au venit sătenii noștri să-l reclame la prefect.
- La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la ministru, și la vodă, și la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un tâlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni?

- Dumneata erai din cale afară bun cu dânșii...
- Așa? !
- Cum a venit un om cu voință s-au supărat.
- Va să zică, eu n-aveam voință? Frumos. Tincuța se duse la el să-l mângâie.
- Nu, tată, nu te supăra. El o îndepărtă de la dânsul.
- Fugi, fugi, că mă mâhnești.
- Te rog, tată... Ce să fac?... El mă gonește, dumneata mă gonești... Sunt așa de nenorocită!

- El te gonește! ?... Te gonește!... Și zicând astfel, voi să se repează spre ușă, cu ochii injectați de sânge, dar se încurcă, se împletici și căzu. Tincuța sări să-l ajute, însă de-abia se ținea ea însăși pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos și voiră să-l pună pe pat. Se zbătea să se scoale și să plece. Cu mare greutate îl liniștiră și-l făcură să-și ia locul în fotoliu.

Tincuța, ieșind de la el, era cu desăvârșire nimicită. Stete un moment în coridor și se gândi. Ce să facă? Nu mai avea nici cel puțin hârtia neiscălită.

Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-și regăsește calmul obișnuit: întâmple-se ce se întâmplă. Astfel, reintră în salonaș și așteptă.

După puțin timp, veni Scatiu. El aflase de la slugi despre starea lui socru-său, și clocotea de manie. Se plimba de colo până colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deocamdată se opri în fața Tincuței.

- N-a vrut să iscălească, așa-i? Tincuța înălță din umeri.
- N-a vrut. Lasă că-i arăt eu!... Apoi se învârti prin casă, și iar veni în fața ei.
- Să știi că mâine cer de la tribunal să-l puie sub epitropie. Dacă e nebun, nebun să fie...

- De ce vorbești așa? E tată-meu.

- N-ai mai fi avut parte de el! Și zicând astfel, se apropie de dânsa în începu să strige:
- Nu-l vezi că-i nebun!... E nebun de legat!... Sunteți cu toții o casă de nebuni, și el, și tu, și tot neamul vostru! Tincuța se sculă binișor și voi să iasă. El îi tăie drumul.
- Unde pleci? Ai să stai aici să m-asculți. Ea se opri în loc și se uită la dânsul:
- Vrei să-mi scurtezi viața detot.
- Da' lasă că ești neam al dracului, nu pieri cu una cu două. Am să mă duc la tribunal...

Pe când el începea din nou, se deschise o ușe, și Mihai intră. Tănase, care uitase cele ce-i spusese Tincuța, rămase cu gura căscată.

- Bună ziua, domnule Tănase. El își muie glasul detot:
- Da' de unde ieșiși, măi nenișorule?
- Eram aici. Te rog să mă ierți c-am auzit fără voia mea cele ce spuneai Tincuței... Ministrul mi-a vorbit de întâmplarea asta, însă fără să-i dea importanță. Dacă vrei, vino la mine să-ți explic...

Și trecură amândoi în camera lui Mihai.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 615 ori.