• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 08

8.

A doua zi, pe când Scatiu, informat de Bănică, plecase la Ciulniței să reguleze pe țărani, Mihai sosea de la București.

Tincuța, care toată noaptea nu închisese ochii, dormea când veni el.

Mihai fu introdus numaidecât la ministru. Acesta îi istorisi întâmplarea cu jalba oamenilor, rugându-l să-i spuie ce se petrecea între Scatiu și socru-său. El nu știa nimic. Auzise ceva despre neînțelegerile dintre socru și ginere, dar nu le dase importanță. Făgădui să cerceteze lucrurile mai de aproape și să-l informeze. Ministrul plecă din nou cu prefectul în inspecție.

Mihai ceru să vadă pe Tincuța, dar ea dormea. Atunci se gândi să se ducă de-a dreptul la conu Dinu.

Bătrânul, așezat ca de obicei în fotoliul lui, cetea. Când intră Mihai, el se uită lung la dânsul, peste ochelari. Îl recunoscu, dar parcă fără grabă, și plecă ochii în jos.

- Sărut mâna, nene Dinule. Ce mai faci?
- Bine... Mihai, crezând că nu prea aude, ridică glasul:
- Uite, am venit să te văd... Ești sănătos?
- Mă bucur că-ți mai aduci aminte de mine. Eu sunt sănătos... Tincuța nu prea e bine.

- Da' ce are? El ridică mâinile în sus și înălță din umeri:
- Cine poate să știe!... După aceea se uită la dânsul lung.
- Semeni cu tată-tău... Să-i semeni că era om de ispravă.
- Îți mai aduci aminte, nene Dinule? Îți aduci aminte când am mers la gară cu toții, să primim pe nenea Matei?...

El plecă ochii în pământ și nu răspunse... Mihai se uita la el, mirat de adânca schimbare ce o luase. Căută să-l însuflețească cu ceva, și își aduse aminte că Sașa îi dase o pereche de pantofi pentru dânsul.

- Nene Dinule, maman îți trimite niște pantofi... Mă duc să ți-i aduc.

Și ieși să-și caute valiza. Când să ajungă în capătul coridorului, cam întunecos, i se păru că o ușă de la o odaie lăturalnică era întredeschisă. Voi să treacă mai departe, dar cineva îl chema. Se opri să asculte.

- Mihai, bună dimineața. El nu pricepea bine cine-i vorbea.
- Bonjour... Cine mă cheamă... Prin crăpătura ușii se strecură mâna Tincuței. El o recunoscu și se apropie de dânsa, sărutând-o.

- Ce va să zică asta? când ai venit?
- Acuma. Ce faci?... Am auzit că nu prea ești bine...
- N-am prea fost bine... Dar când ai venit?
- E un ceas de când am venit... Am fost la nenea Dinu... Mă duceam să-i caut niște pantofi, de la maman...

- Ce ciudat lucru!... Eu știam că ai venit, fără să știu... Ce face Sașa?

- E bine.
- Dar fetele?
- Bine, toată lumea. Da' de ce nu ieși la lumină? Ea râdea, ascunsă după ușă.
- Nu se poate... Tot ce pot să fac este să-ți dau mâna din nou, dacă te mulțumești...

Și-i întinse iarăși mâna, prin deschizătura ușii, cu brațul până la cot. El își lipi gura de pielea netedă, sărutând-o petot lungul, de jos până sus.

- Ești supărată pe mine, Tincuțo, și ai cuvânt să fii supărată...

- Destul... fii cuminte... nu sunt supărată. Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii strălucitori.
- Închipuiește-ți că știam că ai venit, și nu-mi spusese nimeni... Du-te la tata... destul. Am să trimit să te cheme...

Își retrase binișor mâna și strânse ușa:
- Să vii numaidecât.
- Viu. Fericit că o vedea veselă și că nu era supărată pe el, Mihai

alergă în odaia lui, scoase pachetul din geamantan și se întoarse la conu Dinu.

- Uite, nene Dinule, maman îți trimite pantofii ăștia de iarnă... Dorește să te vadă... Nu vii la București?...

- Nu pot să viu... Spune Sașii că o doresc mult. N-am văzut-o de doi ani.

- Nu te mai duci la moșie? El învârtea pantofii în mână. Întoarse ochii lung și se uita la Mihai.

- La care moșie?
- La Ciulniței. Bătrânul ridică din umeri.
- Ce copil ești!... Tu nu știi că eu nu mai am moșie... Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, îl apucă de braț și-l zgudui cu putere.

- Eu nu mai am moșie!... Moșia mi-a luat-o tâlharul... Tâlharul, banditul care îmi omoară fata!... Și Cel-de-sus îi cunoaște nelegiuirile, îi înțelege gândurile, și nu-l trăsnește!... și nici nu mă cheamă pe mine la dânsul, ca să nu mai văd!...

După aceea, muie vocea, și cu mare tristețe zise:
- Îmi pare rău că o să mor blestemând: nu mai este dreptate omenească, iar Dumnezeu și-a întors fața de la mine...

I se strâmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. O descurajare adâncă se întipărise pe chipul lui, descurajarea omului revoltat, care nu speră în nimic. Lui Mihai i se făcu milă.

- Nene Dinule, ne te turbura așa, că tot mai e dreptate în lume; uite, țăranii vor să te aibă din nou.

El dete din cap.
- Ce să-ți facă țăranii, împotriva câinelui ăstuia!...
- Cine știe!... poate să-ți facă ceva: au reclamat prefectului.

Conu Dinu se ridică pe brațele fotoliului.

- Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schingiuit detot...

- Mă rog, dumneata ai dat toată moșia de zestre?
- N-am dat nimic! El a luat... A pus mâna pe tot, fără să mă întrebe: zice că eu sunt bătrân și neputincios, că mă fură toți din toate părțile... Vezi bine; așa, mă fură numai el, mă fură și mă vâră în pământ, și pe mine și pe Tincuța... Și ce vor țăranii?

- Vor să te întorci dumneata la ei. Conu Dinu se uită la Mihai lung.
- Sărmanii oameni! Dar crezi că-i lasă el să facă ce vor? Mă prind că acuma, când noi vorbim despre asta, nebunul e la moșie. Ia sună, numai a minune să vezi...

Mihai sună. După câteva minute veni o slugă cu ochii umflați, cu părul vâlvoi. Conu Dinu o întrebă binișor:

- Acasă-i domnul?
- Nu-i acasă, cucoane: a plecat la moșie... Bătrânul dete din cap către Mihai, iar sluga ieși.
- Vezi? s-a dus, a lăsat pe ministru și tot, numai ca să-și răzbune pe lume... Auzi, el, om să primească un ministru!... Cine și-a făcut păcat să-l trimeată în casa asta? Mă crezi când ți-oi spune că toată noaptea au băut ca niște năuci? Ai văzut în ce hal sunt slugile... Asta e viața noastră: când e treaz, e biciul lui Dumnezeu; când e beat, îl legi... Un asemenea om duce interesele județului și ale țării, - vai de ea, de țară!...

După aceea tăcu, clătinând trist din cap. Apoi rugă pe Mihai să-i dea hârtiile de sub pernă, ca să-i arate foaia de zestre. Începu citania din fir în păr a tuturor actelor. Bătrânul se oprea la fiecare frază, la fiecare vorbă, cerând explicarea cuvintelor noi, întrebându-l de nu era dreptatea de partea lui.

Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeia din casă să spună lui Mihai că îl cheamă Tincuța.

Mihai ieși, iar conu Dinu rămase cu hârtiile în brațe. Tot interesul documentelor dispăru deodată, și în mintea lui se ivi o idee nouă, întoarcerea la țară. Cum avea să se ducă, cine era să-l îngrijească puțin îi păsa. Să plece cu trăsura lui Scatiu nu se mai putea, fiindcă singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, se dusese în lume. Atunci îi veni în gând altceva:să fugă...

Pe când planurile acestea munceau pe conu Dinu, Mihai intra la Tincuța.

Întinsă pe canapea, cu o rochie de casă pe dânsa, ale cărei cute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor, cu o blană albă pe picioare, Tincuța mișca ușor degetele pe o carte. În fața ei era un fotoliu, alături de o măsuță, cu un vas subțiratec, elegant, din care se lăsa spre dânsa o roză înflorită în grabă și sfioasă; în atmosfera salonului, o căldură binefăcătoare încare surâdea o minunată fotografie a d-nei Vigée Le Brun, ce-i semăna.

Când intră Mihai, ea zâmbea. Părea că simte toate mișcările lui, chiar când nu-l vede, că știe când vine, ce dorește, ce are să zică.

- A!... domnule Mihai, iată-ne în sfârșit! El dădu din cap, mulțumit și cam stângaci, luându-i mâna.
- Aș fi venit de ieri, dar mi-era rușine... după o scrisoare așa de proastă...

- Șezi. Uite, vezi? asta este... Și zicând astfel, scoase din carte scrisoarea lui.
- Dă-mi-o, te rog, s-o arunc în foc...
- Ți-o dau, însă cu condiție: să nu mai scrii asemenea lucruri.

- Nu mai scriu niciodată.
- Și să aibi încredere în mine, fiindcă îți vreau binele.
- Da. Ea îi dete scrisoarea, pe care el o aruncă în sobă. Amândoi se uitau la hârtia ce ardea, îndoindu-se și lăsând să se vadă literele negre pe fondul cenușiu. Tincuța dete din cap.

- Ăsta-i drumul pe care-l iau toate cele omenești. El nu zise nimic, ci numai se uită la dânsa lung. Era albă ca hârtia pe care o ținuse în mână, diafană, de o tinerețe candidă. Numai ochii păreau că ard, cu o viață proprie, ca diamantele.

Mihai se simți mișcat ca de o poezie, în care durerea pornește din straturile cele mai adânci ale sufletului rănit, dar cuvintele rămân simple. Ea de asemenea îl privea și părea că înțelege ce se petrece într-însul. Plecă ochii în jos și nu zise nimic. După aceea, uitându-se iarăși la cenușa scrisorii, îl întrebă:

- S-a stins?
- Da.
- Apropie-ți scaunul de mine și șezi. El mișcă fotoliul spre dânsa.
- Te rog, întâi închide ușa că vine frig. El o închise. Umbla încet, ca într-o odaie în care s-ar ruga cineva. Veni iar lângă dânsa, privind-o cu sfială.

- Șezi, te rog... Știi că azi-dimineață m-am deșteptat din somn, cu credința nestrămutată că ai venit. De ce ai venit?

- Fiindcă m-a chemat ministrul.
- Altfel nu veneai?
- Ba aș fi venit, dar mai târziu. Ea îl privi în tăcere, după aceea încercă să zâmbească.
- De câtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva necunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am cuvânt să mă îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită. Însă de câțiva ani mă lega de viață o simțire nouă și puternică. Să ți-o spun?...

El se apropiase și mai mult, și-i luase mâna într-ale lui.
- Dacă nu e prea greu, spune-mi-o.

Tincuța se rezemase cu obrazul de spatele înalt al canapelei și-l privi cu ochii gânditori:

- Îmi era drag cineva, atât de drag, atât de scump, încât credeam că o să pot trăi și să mă pot bucura de simțirea mea nouă. Dar se vede că nu se poate...

Mihai, mișcat până la lacrimi, încercă s-o oprească.
- Te rog, Tincuțo, de ce vorbești așa?...
- Vino mai aproape. Ți-aduci aminte de copilăria de pe lac? Copilărie, ce dulce copilărie!... Ascultă-mă: aș vrea să-ți dau ceva. M-am pregătit să-ți dau un inel. Vrei să-l primești? De ce să nu-l primești? Sau dacă vrei să-ți dau altceva...


Se uită la el zâmbind și-i atinse fruntea cu degetul.
- Mă înțelegi?
- Te înțeleg de mult... Ea îi acoperi gura cu mâna.
- Știu...
- Și dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu poate să fie nimic mai frumos decât asta.

Și, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuța se uita la el nedomirită.

- De la cine îl ai? întrebă cu temere.
- De la soră-mea. Ia deschide-l. Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraordinar.
- Deschide și dincolo, sau să ți-l deschid eu... Pe sticla albă era o viță de păr, legată cu o panglicuță roșie.

- O cunoști? întrebă Mihai. Obrazul ei se coloră de sânge, un val de căldură îi umplu ochii de lacrămi și fără știre își aruncă brațele de gâtul lui. I se umplea pieptul de aer, de prea mult aer; se îneca de emoțiune. Încet, pe nesimțite, i se lăsară brațele grele, capul ei căzu pe spate, și rămase galbenă, ca moartă. El voi să se scoale de pe covor, speriat de paliditatea ei, dar o ușoară mișcare a brațelor, ce se rezemau încă de dânsul îl făcu să se oprească. Ea își duse mâna binișor la frunte, mișcă brațele în sus și deschise ochii.

- Mi-a trecut. Nu te speria. Nu sunt mai urâtă... E o impresie fugară, pe care nu știu de o înțelegi: vița asta de păr a păstrat un parfum, pe care-l regăsesc în toate lucrurile mele vechi. Când îl simt, îmi pare că vremea n-a trecut, sau că a trecut atâta vreme, încât eu, cea de atunci, am murit, iar eu, cea de acum, sunt alta. Și îmi pare așa de rău că numai sunt cea de atunci! Poate, poate ar fi altfel...

După aceea întinse mâna în aer, cu o mișcare atât de ușoară, dar atât de fără speranță, încât spuse o lume de durere. Se uită un moment înainte-i, apoi se ridică ceva mai sus pe canapea, și iar zâmbi.

- Șezi pe scaun... Te visez aproape în toate nopțile. Te văd aievea cum te miști, cum privești câteodată cu ochii în gânduri, și puterea visului e așa de mare, că a doua zi îmi aduc aminte că priveam și eu tot acolo. Știu tot ce faci, unde te duci, la ce te gândești. Știu când ești trist, când îți aduci aminte de mine. E o nebunie care mă încălzește, îmi odihnește spiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La început le spuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat fel de fel de doctorii, care mă făceau să dorm ca o piatră. Le-am lăsat la o parte și m-am întors la visurile mele.

Își plecă fruntea pe o lature și se uită la el.
- Dacă nu te-aș mai visa, aș muri. Mihai o asculta, cu inima sfâșiată. Îi era frică să se mai apropie de dânsa, ca nu care cumva suflarea lui s-o înece. Părea că nu mai ține de pământ prin nici o legătură. Se întinse pe covor și-și rezemă capul de blana albă de pe picioarele ei, pe care o sărută în ascuns.

Ea păru că se gândește...
- Ce stranii lucruri îți spun!... Șezi bine. Reazămă-ți capul de picioarele mele. Vino mai aproape dacă vrei.

El veni lângă dânsa, aproape detot. Tincuța îi puse mâna pe frunte, mângâindu-l. Voi să urmeze, dar sângele i se urcă din nou în obraz.

- Ești prea aproape, zise ea, încurcată, râzând, cu o tremurare o glasului ce o împiedică să vorbească.

El nu zicea nimic, ci se uita la dânsa, rătăcit ca într-un vis.
- Aș vrea să te țiu aproape de mine, dar mi-e frică... Îmi bate inima așa de tare! Șezi colo. Mihai se supuse.
- Îți spun lucruri ciudate. Dar e adevărat. Trăiesc numai fiindcă trăiești dumneata... Aș vrea să te întreb ceva: dacă s-ar întâmpla să-ți fie dragă o altă femeie, cât aș mai fi eu în lumea asta, mi-ai spune-o?... Nu, nu, nu vreau protestări zadarnice.

- Ți-aș spune.
- Crezi că s-ar putea?
- Nu cred. Ea zâmbi, trist. Îl privi cu ochii pe jumătate închiși, cerându-i parcă socoteala în tăcere de ce spuse. Dar se îmblânzi repede.

După aceea, ceru lui Mihai să-i istorisească despre viața lui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pentru viitor, de-l interesa politica. Îi făgădui să vină la București, la Sașa, ca să fie aproape de el. Voia să-i vadă camera de studiu, să-i atingă lucrurile de pe masă. Închidea ochii cu o plăcere copilărească, gândindu-se la cele ce spunea.

Petrecură astfel mai toată ziua împreună. Când se întoarse ministrul acasă, Tincuța dori să-l vadă. Îl primi cu o grație atât de măsurată, cu atât tact îi vorbi, încât omul, copleșit de preocupări prozaice, se simți ridicat deodată într-o atmosferă senină, simpatică. Ieșind de la dânsa, se miră cu Mihai de nepotriveala dintre bărbat și femeie.

- Cum se poate să se piardă o asemenea ființă în mijlocul lumii acesteia, plină de zizanii și de meschinării?... Sunteți rudă, da?

- Da.
- Ar trebui s-o îngrijiți. E păcat: îmi pare bolnavă. Mihai se opri, uitându-se la șeful lui cum se plimba preocupat. Vederea Tincuței lăsase în spiritul omului rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neuitate. Părea cu dinadinsul zdruncinat de vedenia călătoare ce-i trecuse pe dinaintea ochilor. Surprinse într-o clipă adâncul lucrurilor și părea că le leagă cu cine știe ce umbră din propria lui viață. Se opri în fața lui Mihai, vorbind încet, cu vocea gravă:

- Natura e câteodată de o nedreptate revoltătoare. Față cu noțiunile noastre morale, e imorală, oarbă. Cu drept cuvântau făcut grecii, din destinul lor, un fiu al Chaosului și al Nopții.

Graiul lui străbătu departe în sufletul tânărului. El rămase pe loc, uitându-se în pământ.

Nici nu mai avură nevoie să vorbească despre conu Dinu și despre ginere-său. Ministrul pricepuse, din tot ce-l înconjura, drama ce se petrecea sub aparențe ridicole. Îi fusese destul să vadă câteva minute pe Tincuța, ca să i se lumineze și mai bine țesătura ascunsă a aparențelor.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 520 ori.