Autori > Dimitrie Cantemir
Istoria ieroglifica - Partea a triia (continuare)
De care lucru, pentru ticăită și dosedită, la vârstă brudie, la limbă bâlbâie jigăniuța aceasta, tuturor în știre a fi să cade, o, priietinilor.
Carea din toate părțile pedepsită și dosedită aflându-să, în ce să află și cum să află nici singură pe sine a să cunoaște mintea îl agiunge, nici de alții, să întrebe lim ba îi slujește (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neștiința cuvântului limba împiedecă și scurteadză) și, ca un lucru fără pravila firii ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viață vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rânduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaș loc aședzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate (că cine cel adevărat sălașul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înștiințat?). Așe ticălos și mișelos Liliacul în toată partea destrămat și în tot chipul vrednic de văierat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împărați aleargă și cu toată umilința dintradâncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supușilor săi a-l priimi ar învoi, macar în gunoiștea curții sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca și el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuându-să, așe de tot în izbeliște lepădat și din privirea a înalților monarși depărtat și înstreinat să nu fie (că precum ochii stăpânești cu urgie căutând nenorocire, așe, cu milă căutând, norocire aduc). De care lucru, și eu de multă mișelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împărați asupră-i cu milă să caute și de neputință lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ș-ar pleca, aceia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce și pre cei nemilostivi spre milostivire pornește)."
Acestea și altele multe ca acestea amăgitorești și tragodicești descântece Moimâța descântând (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici macar de ar și avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătându-i și gândul ce ar avea cu meșterșug într-altul schimbându-i, tot cuvântul împotrivnic a-l curma să poată, așe cât nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alții părți să să supuie. Însă cine vreodinăoară în lume robiia de bunăvoie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mânule spre legături ș-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu șoarecele, șoarecele cu mâța, mâța cu dulăul și dulăul cu leul războiu a face firea îi îndeamnă, macar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covârșesc) (ce de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decât să cade bizuindu-să și slăbiciunea slabilor decât ieste încă mai slabă țiindu-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tâmplă și ce nu gândesc le vine, precum din unghiile șoimului porumbul și din dinții mâții șoarecele a scăpa de multe ori s-au vădzut). În care chip, acmu cu toții socotind că puțină jigăniuța aceasta ceva mai mult a cârni nici va ști (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), și acmu sămnul supunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toții așteptând, totdeodată ascuțit și înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă, carile proastă, însă dreaptă voroava-și într-acesta chip începu:
"Precum supunerea tirănie a toată firea, așa neștiința cuvântului la Liliac sicofandie ieste. De care lucru, interiecția glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu învățăturii cuvântului îl arată. Căci țis și cine țistuiește nu șie, ce altuia tăcerea aratând, a tăcea îi poruncește, de unde și eu începând cu: țist, gloatelor tăcere și mie voroavă sfitesc. Deci dară, de ieste la cineva ascultare, ureche dreaptă puie, de ieste ureche dreaptă, audzul la inima curată trimată, de ieste inimă curată, cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, și așe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strâmbătatea și slobodzeniia cu robiia câtă deosebire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socotește a fi focul cu apa a să amesteca decât cu strâmbătatea dreptatea a să călca). De care lucru, a mă înștiința ași vrea: adunarea aceasta de drepte stăpânii, au de cumplite tirănii ieste? Că de va fi din tirănii, adevărat atuncea cântecul: țist singur mie să mi-l cânt, singur mie să mi-l gioc să cade (că unde talpa tiranii calcă, acolo poala dreptății să calcă, și unde să rup legăturile dreptii stăpânii, acolo să pun obedzile vrăjmașii tiranii).
Iară de va fi din drepte stăpâniri, cântecul țis eu fără primejdie îl voi cânta, și cei ce în horă să află cu dragoste îl vor giuca. " Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară și, de limpede limba lui ca de un lucru nenedejduit cu toții vânându-să, multă vreme muți și amurțiți rămasără (că cuvântul drept din gura proastă ieșind, pre cuvântul cu meșterșug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului nu după statul trupului să măsoară, cunoscând, de a să mai mira părăsiră, și unul cu altul în ochi a-și căuta începură, în loc de cuvânt tușire și în loc de voroavă știupire și din sprâncene și umere clătire arăta (căci neștiința cuvântului, tusă și scuipătură, iară tulburarea minții îmblet și primblare scornește) și ce s-ar cădea a răspunde unul pre altul întreba. Iară mai pre urmă iarăși Moimâța cuvântul de obște purtând într-acesta chip îi răspunsă:"Dreapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, Liliiece, de care lucru, și cuvântul drept a asculta, și lucrul cu cale a cerca și a-l ispiti și a-l isprăvi pot și vor.".
Liliacul: "Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, și dinții vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană și minciunoasă să să amuțască și urechea de lingușituri priimitoare să asurdzască (că la asupriți și neputincioși blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, fierul și focul ieste)". Și iarăși Liliacul întrebând dzisă: "Încă a ști ași mai pofti: această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftească și sfârșitul poftii sale carile ieste (că precum cuvântul fără știința gândului în zadar iese, așe începătura lucrului fără cunoștința sfârșitului de râs și în deșert ieste)".
Moimâța răspunsă: "Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucru rile în pace vecinică să-și lege și supușii săi legându-și cu sfatul și sobor de obște monarhiile a-și adeveri și stăpânirile a-și întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cât macar una nu lipsește, adunate și chemate sint, și fietecarea după chipul său la ceată-și și după neamul său la stăpânire-și s-au dat, cu carile împreună și tu ești adus. Deci mai mult scârșnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă și fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloșiia voastră inimile împăraților lovind, pre voi în pofta și în alegerea voastră a vă lăsa au socotit.
(Că precum uneori dârjiia legăturile, așe uneori plecăciunea dezlegăturile pricinește)." La acestea cu râs Liliacul răspunsă, dzicând: "Ferice de Vidră, carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să sa pomenească) și supt aciuarea Vultu
Însă aceasta pe mine în ceva neatingându-mă, la treaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesățioasă și lacomă slava numelui din bogățiia Vulturului până la sărăciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cât de sărac și slobod, decât împăratul de poftă robit mai bogat ieste, și robul drept decât tiranul strâmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruiește).
De care lucru, de multe ori și adese s-au vădzut (că unii pentru ca hotarăle să-și lățască și supușii să-și înmulțască și numele peste marginile lumii să-ș vestească, de poftă aprinși fiind, și din cele strâmpte ce avea s-au scos și spre streinele avuții neîmplutele mâni întindzându-și, și cel puțin ce avea din palmă le-au fugit.
Că precum să dzice prostul cuvânt: Cămila, cercând coarne, urechile ș-au pierdut. Pe oțălul vârtos rugina îl topește, pe vârtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcând-o, o mistuiește. Și ceva în lume cât de vârtos și de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivândusă sminteală să nu-i aducă și încă de unde nici să gândește).
De care lucru, aievea ieste (că toate din fire așe sint tocmite și orânduite, ca fietecarea în țircălamul hotarălor sale să să continească și sfera activității sale sărind, să nu covârșască. Însă precum meșterșugul firii, așe voia slobodă și cereștilor împotrivă a să pune obiciuită ieste. Macar că nici meșterșugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea și răsplata cerească până în săvârșit a birui pot. Că precum în cumpăna cântariului piatra mică pre alta cu multul mai mare și mai grea decât sine în aer ridică, însă când amândoaă cea din fire clătire vor face și fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păhârnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea, cea mică să zdrobește, și iarăși cea mică pre cea mare de va cădea, iarăși cea mai moale și mai mică să turtește. Căci piatra cea mică când pe cea mare ridica, meșterșugul cântariului era, iară când într-îmbe loviturile tot cea mică să fărâma, firea după hirișiia lucrului lucra). Într-acesta chip nici Cămila a să păsări, nici pasirea a să cămili au trebuit. Așijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmând, ale sale hirișii să fie păzit s-ar fi cuvinit precum și monarhiile acestea mari și tari la sărăci mea și goliciunea Liliacului, din voia slobodă împinși fiind, împotriva dreptății a merge, nici întrebare ca acesta la mijloc să puie s-au cădzut (că atuncea sămnul dreptei stăpâniri să arată, când pre cei neputincioși în odihnă lăsând, spre lucrurile streine nu lăcomăsc ). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scuturându-să, ca sămânța macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere și la un loc culegere, nici mirțele, nici jicnițele vor agiunge".
Cu toții cât de ascuțite țidele Liliacul împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind și pildele între Cămilă și între Fil, între buăr și între Inorog ce arăta socotind, carile macar că până la ficați îi atingea, însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcându-să, prin mijlocul Moimâții iarăși într-acesta chip îi răspunsără:
"Pre tine, o, flutur fătătoriu și șoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, și nu să poruncești, ce porunca să asculți te-au adunat. De care lucru mai mult limba a-ți împletici și scârșnetul glasului a-ți țiții părăsindu-te, din doaă una îți alege: sau în aer, sau pre pământ să lăcuiești, și așe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brânca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pământ și-ntre aier loc de vii afla, până ieste mai devreme, lăcașul îți gătește (căci sărăciia cu milă a să cerceta, iară nu cuvintele de dosadă a să căuta trebuie )."
Liliacul răspunsă: "Iată, eu acmu voi tăcea, însă bine știu că mai pre urmă alții pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scârșnete, ce cu buhnete vor răzsuna, când urechile a vă astupa bumbac viți cerca și nu viți afla, și atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viți cunoaște (că sfatul și cuvântul cât de prost, în samă nebăgat, multe cetăți au sfărâmat și mari împărății au răsturnat). Însă de vreme ce adevărată și dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împărați a pleca și pentru alegerea lăcașului în voie slobodă a să lăsa s-au învrednicit, a ști li să cade că pofta Liliacului ieste ca nici supt unghia Vulturului, nici supt talpa Leului a să supune, și nici în aer, nici pre pământ a lăcui.
De care lucru, dzic, o, Moimâță, că oricând Vulturul în aer m-ar videa sau Leul pre pământ m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă și putere, cu mine orice ar vrea facă."
"Au doară în apă vii să lăcuiești?" dzisă Moimâța.
"Ba nici în apă, răspunsă Liliacul, căci firea noastră precum de apă să nu fie toată lumea știe." Atuncea cu toții râs cu hohot slobodzind: "O, lighioaie proastă, dzisără, căutați de videți cel ce pre alții sfătuia și de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc a lăcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturisește. Au nu focul și para pentru lăcașul lui să înțelege (adevărat dară că lăcașul săracului foc și viața-i pară de foc ieste), ca carea și Liliacul, de nenorocire împins, singur șie ș-o alege. Deci de la cineva ascuțită sau cât de tâmpă socoteala ieste, ce va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudece și supt ceriu alt lăcaș sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite, de ieste, arete.
Cu toții precum Liliacul buiguiește și precum nici ce poftește, nici ce grăiește știe, aleasără. Însă iarăși dzisără:
"Fie-ți voia slobodă, o, Liliece, și din patru stihii, oricare vii, spre lăcaș ți să dăruiește." Liliacul răspunsă: "(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opriți să dă. Așijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua așe a și da pot. Iară stihiia hirișă, nu numai muritoriul, ce așeși și nemuritoriul cuiva a o da, până acmu nu s-au văzut.) De care lucru, darul carile nici a-l lua, nici a-l da puteți, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zadar nu vă cheltuiți. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce nici singură ea a mi-l lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să ostenește, nici de lucrul făcut vreodată să căiește). De unde nici de la voi ca lucru de dar nou, sau ca cum odată oprit, iară acmu slobod mi-ar fi îl cunosc."
Iarăși cu toții râsul poftorind: "Unde în lume locul acela a fi poate?" dzisără. Liliacul răspunsă: "În toată lumea și în tot locul lăcașul mieu gata și fără prepus ieste (că precum peștele în mare, așe înțeleptul în lume nici moșie, nici înstreinare are), pre carile nici mințile voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adânci, iată că a-l afla nu pot."
Acestea Moimâța de la Liliac audzind, dzisă: "Liliacul, săracul, vânt samănă și abur va secera, și în sus scuipând, în obraz îi va cădea."
Liliacul, cuvântul Moimâții, curmând, dzisă: "De multe ori unii samănă și alții seceră, precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată".
Moimâța în ce fel să să fie tâmplat povestea pe Liliac întrebând, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: "Eu, odată pre malul mării, în borta unii stinci lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut, atâta cât ochii a toată jigania închidzindu-să și fietecarea la culcușul său ca de sară aședzindu-să, singur eu, cu luminoși ochi, toate malurile în sus și în gios cutreieram. Eu, așe nopții nedejduindu-mă și de nepriietin nicicum în grijă purtând, spre latul mării câteva mile de la uscat m-am depărtat. Unde soarele din umbra lunii scăpând și totdeodată radzele-și pre fața pământului lovind, noaptea mea scurtară și dzua altora lungiră. Unde nepriietinii miei cei vecinici, rândunelele, vădzindu-mă, din toate părțile a mă bate și în toate locurile a mă trage începură
(că precum Liliacul sara, așe nepriietinul dzua izbândii pândește). Eu de multă lumina soarelui viderile tâmpindu-mi-să, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace și încolea, de a nepriietinilor lovituri și boldituri ferindu-mă, orbăcăind mă feriiam (că a vă înștiința de viți pofti, viderea ochilor miei atâta de ascuțită ieste, cât cu lumina soarelui împreunându-să, organele cele a viderii priimitoare mi să nădușesc. Că precum la ochii altor jigănii roata soarelui a să privi viderea tâmpește, așe la ochii miei împrăstiiată lumina soarelui întunerec aduce și precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihanii a zări încep, așe lumina dzilei supt umbra pământului scăpătând, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iușurându-să, a videa încep). Aședară, precum am dzis, de rândunele păzindu-mă și apărându-mă, fără veste de un lucru moale, lat și întins mă lovii, de carile îndată mă și lipiiu. Într-acesta chip de nepriietinii gonași scăpând, alții, precum peste a lor, așe peste a mea neștiință a mă învăli și cu funi a mă lega începură. Aședară, supt toată noaptea soarelui, în ce învălit și cu ce legat să fiu nepricepând, tare mă chinuiam. Iară după ce cu dzua nopții și cu întunecarea soarelui, ochii mi să luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit și cu funele împletecit să fiu cunoscuiu. Că eu, poate fi, de rândunele fugind, de pândza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme și corăbiierii vetrila a strânge s-au fost tâmplat.
Eu, dară, așe în vetrilă boțit și corabiia fără vânt (căci mare linește era), pre valurile moarte săltând, voroava corăbiieriului cu a dulfului ascultam.
Dulful ni pe de o parte, ni pe de altă parte de corabie trecând; pre gaura ce deasupra capului are atâta pufniia, cât stropii apii în corabie și în obrazul corăbiieriului săriia. Corăbiieriul dzisă: "Bre, hei, porc peștit și pește porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți? Au vânt sămănând, stropii apii în loc de grăunțe arunci?" Dulful răspunsă: "Adevărat, eu vânt samăn și stropii în loc de sămânță în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să, stropii în gârle curătoare să vor întoarce (că sămânța vântului și grăunțul apii moartea corăbii ieste)". Corăbiieriul, râdzând, dzisă : " Vântul a avea sămânță și marea grăunță până acmu încă n-am audzit, macar că cea mai multă viață în vânturi și în ape mi-au trecut". Dulful dzisă: "Eu vântul am sămănat și grăunțele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera și cine a triera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate și de spurcate ispitește, așe vremea lucrurile muritorilor de fericite și nefericite, de vrednice și nevrednice mai pre urmă ivește)". Aședară, dulful cu corăbiieriul vorovind și încă cuvântul bine nesfârșind, vântul crivățului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla și valurile ca munții a să rădica începură (căci și timpul iernii, când soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corăbiierii, volbura carea asupră le vine și primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alții vetrilile strângea (ce groaza morții mintea uluiește și primejdiia fără de veste toate simțirile amurțește). De carea și bieții corăbiieri cuprindzându-să, unii la adânc, alții la margine mântuința arăta. Așijderea, unii limanul, carile în dreapta, alții dosul, carile în stânga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea, iară unii fierele corăbii aruncând, corabiia să sprijenească învăța. Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindusă și cu socotelele împletecindu-să, holbura corabiia a învântiji și valurile pe deasupra a o năbuși începură, și așe, în mica ceasului, vântul cel de dulf sămănat, din pufnet vivor și din stropitură gârle înluntrul și pe deasupra vasului îzvorâră, carea, cu undele fierbând și amestecându-să, din fața apii în fundul mării să mută (că corăbiieriul, carile în linește furtuna nu socotește și găuricea carea piștește cu vreme nu călăfătuiește, în abur, vivor, și în picătură apă fără măsură află). Într-acesta chip și voi, o, priietinilor, pildele mele buiguiri și cuvintele mele într-aiuri țiind, pe voi de buiguitori și de nepricepători vă arătați. Deci cât pentru alegerea locului lăcașului mieu ar fi, aceasta să știți că precum în borta pietrii brânca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea de scădere și grosimea îngreuiere de împiedicare ieste), așe în întunerecul nopții ochiul Vulturului nu videa, cu care chip eu decât Leul mai aciuat, iară decât Vulturul mai fericit sint, de vreme ce borta pietrii și cetate nebiruită și lăcaș desfătat fiindu-mi, în vreme când ochiul Vulturului cu întunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deșchide și slobod și fără nici o primejdie dobânda hranii și orânduiala vieții îmi cerc. Deci precum dinceput singuri ați mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpânii, iar nu din strâmbe tiranii de vor fi, cu Leul megiieși, iar cu Vulturul locului și împărățiii părtași mă voi afla. De vreme ce o a soarelui invârtijire în doaă împărțind, 12 ceasuri Vulturul, iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpâni, unde tirăniia lipsind, giudecata dreaptă ieste să să facă (că precum unde tirăniia stăpânește, acolo dreptatea să izgonește, așe unde dreptatea împărățește, toată strâmbătatea nici să numește). Iară amintrilea, cu tăriia și cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvânt, și a lui și a mea poftă supt vecinică privileghie supuind, dzic, ca oricând Leul brânca în bortița stincii ș-ar băga, și Vulturul cu cel la videre ascuțit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul și cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă".
Acestea și altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă și cu nebiruit suflet dzicând, denaintea adunării afară ieși. După a Liliacului ieșire cu toții sprâncenele a-și râdica și fruntea a-și îmbina începând, cu nasul la pământ lăsat, cu ochii împrăștiiați la căutat, cu umerele spre urechi ridicate și cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă și spândzurată, unul spre alalt cu ochii boldiți căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muții nu putea, de ce să să apuce ca uluiții nu știa și ce să lucredze ca luații de minte nu pricepea (că precum buhnetul și sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tâmpește, așe lucrul nenedejduit orânduiala socotelii smintește), în vârtoape de socotele și în holmuri de chitele ca acestea ei rătăcind și prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind.
Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea ce i să tâmplase, la adunare să să afle nu putusă (că de multe ori cu prețul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-și arăta și măiestriile a-și arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicând:
"Vulturului și Leului, marilor monarși, plecăciune și amânduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului și țărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în știre a face îndrăznesc că încă dinceput eu și pururea cu șuvăite picioare pre drepte cărări a îmbla deprinsă și din fire așe tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloșiii mele într-aceasta vreme s-au tâmplat (precum tuturor știut ieste), la adunarea de obște a mă afla și în față nefățărnicitele mele slujbe a arăta nu putuiu.
De care lucru, cele ce într-adevăr audziiu și spre folosul de obște a fi le socotiiu, prin slove a le arăta și prin hârtie adevărul a vă înștiința, boldul a adevăratii și neimatii mele priințe mă împunsă și mă împinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvânt de față, ce și cu scrisoarea de departe chipul a-și arăta obiciuită ieste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colților de agiuns ieste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scârșnete să fie făcut și multe împotrivă și neplăcute sinoadelor să fie țițiit. Așijderea, precum a Filului și a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintâi chemați să nu fie fost și și chemați de ar fi fost, precum mi să pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înțelegând, perii de pre spinare a-și râdica și pre nări mai larg a sufla au început, și alte mari și înalte duhuri a purta l-am cunoscut (că nedejdea izbândii a capului clătire și a nărilor pufnire sămn arată).
Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă socoteală, socotesc că acolea mai multă zăbavă nefăcând, cum mai curând pre Liliac într-un chip să-l aședzați și, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi să-l lăsați, și mai mult lucrurile nescuturând, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnați. Că veche axiomă ieste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dând, multe fără cale a urma pot). Așijderea, adese să vede (că, unul căscând, mai toți de prinpregiur a căsca să îndeamnă, macar că într-acea dată a căsca nu le-ar fi fost). Deci socotiți binișor că, de nu sint acolea acele doaă jiganii, Filul adecăte și Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să se agiungă (că scrisorile precum a celui bun, așe a celui rău sfat iască și strămurare sint) și să nu cumva pildele și pocităniile Liliacului plinească, carile mai rău sfârșitul decât începutul fără greș vor aduce.
Pentru mișelos statul mieu viți ști că după uscarea vinelor, viind aicea și hrana în lapte de iepure, pui de cucoș oătoriu fierți fiindu-mi (căci altă mâncare a mânca nici pofta mă îndemna, nici diieta doftoriilor mă lăsa), într-o dzi, stomahul mai tocmindu-mi-să și pofta spre ospătare mai pornindu-mi-să, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiți m-am nevoit. Ce grumadzii, de mare și lungă fierbinteală uscați fiindu-mi, în laringă mi s-au oprit. L-ași înghiți și pe gâtlej nu încape, l-ași știupi și nu-l pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tusă și cu opintele a-l lepăda nu mă lasă slăbiciunea. În cea de apoi scurtarea dzilelor mele spre lungirea anilor împăraților și stăpânilor miei milostivi fie. Cărora de la cerescul Vultur toată deplina fericire rog și iarăși rog." Acestea Vulpea scriind și cartea la adunarea de la Delta trimițând, îndatăși la bârlogul Lupului, ni a cădea, ni a să scula, de slăbiciune făcându-să, să dusă, pre carile în lăcașul său aflându-l și cu cucernic și plecat chip arătându-i-să: "Bucură-te, vechiul meu priietin și în toate a nevoilor căi credinciosul și nedespărțitul mieu tovarăș. De pricina nevrednicii mele cercetări a ști să cade că dragostea cea adevărată, carea pururea cătră tine am avut și am, din norocită privala privelii tale mai mult lipsită și despărțită a fi, a suferi neputând. Și cu aceasta pricină, întâi la dulcea și nesețioasa-ți privire și înțăleapta și filosofasca-ți vorovire mai mult din suflet agiutorită, decât cu picioarele sprejenită, am alergat (că dragostea în inimă dospită, precum adese slăbiciune, așe de multe ori virtute peste putință naște). A doa pricină ieste că eu, tot adevărul cunoscând și năcazul, carile de cătră ai noștri vicleni tovarăși ți s-au făcut, bine înțelegând, cu înădușală, fără răcoreală și cu înfocări fără stâmpărări inima mi s-au cuprins (că simbathie a adevăratului priietin din durerea a osului zdrobit puțină și mai nici puțină osăbire are). Deci, pre o parte, ale tale multe înalgiosuri ce ți s-au făcut, jelind (carile inima, cât muntele Olimpului de mi-ar fi fost, în scrum și în cenușe să o întoarcă, destule ar fi fost), iară pre altă parte, sfârșitul lucrului acestuia la ce margine va să iasă nepricepând, tot bietul mieu trup, ca muntele Ethnii singur materiia ardzătoare își strânge, singur să ațiță, singur să aprinde, singur să topește, singur asupra cenușelor și scrumurilor sale să răzsipește și în bezna pârlitelor sale rădăcini să pohârnește. Că până acmu pentru folosul de obște și pentru cinstea monarhiii Leului câte oarece tot nedejduiam. Iară acmu, toată nedejdea mi s-au curmat, de vreme ce mintea și înțelepciunea a tot sfatul, carea tu ești, din capul adunării lipsind o vad. (Că precum la multe mădulare un cap, așe la multe gloate o minte întreagă a nu lipsi trebuie). Așijderea (precum dintr-alții am audzit), Leului jiganiia geamănă, Struțul, epitrop să să fie făcut, căruia, capul schimbându-i, altul ca de bou cornat și buărat, (o, ocară mare), să-i fie pus și mai mult cu îndemnarea Pardosului, a Râsului și a altor jiganii acmu de curând păsărite, siloghismul Corbului să să fie adeverit și întemeiat am înțeles (însă în tot ocheanul nenedejduirii picătura nedejdii a lipsi și, în tot limanul negrijii vintișorul grijii a nu aburi peste putință ieste). De care lucru, un sămn de nedejde precum să fie rămas dzic, de vreme ce neamul Liliecilor în theatrul lumii de mare și nesuferită rușine i-au dat, tot lucrul fără socoteală ce-au făcut și tot cuvântul fără chibzuială ce-au grăit arătându-le, și cu nedezlegate argumenturi dzisele lor au dovedit și au adeverit, atâta cât toată limba amurțită și toată gura amuțită înaintea lor au rămas. De care lucru, o, dulcele mieu priietin, a nedejdui îndrăznesc ca nu așe de tot tot lucrul după voia lor va rămânea, și cătră aceasta mai vârtos nedejdea îmi nedejduiește, căci, precum bine m-am adeverit, Filul și Inorogul la adunare n-au vinit. Carii, între monarhiia noastră, cei mai de-a firea și mai de frunte să fie lumii ieste știut. Și, precum eu a lor cea părințască fire le-am priceput, acestea înalgiosuri a răbda și până în sfârșit în fundurile pustiilor a cutreiera nu vor putea (că firea de ce au început a să părăsi și obiceiul bine deprins a să uita prea cu anevoie lucru ieste). Ce lucruri vor deșchide, de carile toată adunarea nici a gândi au gândit, nici cuiva vreodată în minte au vinit (că jelea și râvna cinstei pojarul ce sloboade decât focul în spinii uscați mai mare pârjol face). Așijderea, pre tine, bun și adevărat priietin și a adevărului netăcut crainic avându-te, cu încășile, ticăloasa, precum numai cu trupul de tine despărțită, iară cu sufletul cu tine la un loc lipită și încleită să fiu bine mă știu (precum încă de pre vremile epitropiii Monocheroleopardalului ispitită și dovedită sint). Cătră noi și pre săracul Ciacalul au, carile la multe trebe fără preget și la multe slujbe cu credință, precum li să va afla, prepus nu ieste.
Deci, de vii socoti cu cale a fi, o carte la Fil și la Inorog să scriem și de gândurile noastre știre să le facem (că roada pomului prieteșugului alta nu ieste, fără numai ascunsul inimii fără primejdie a descoperi și chitele între sine tare a acoperi). Adecă, precum urechile noastre spre sunetul numelui lor stăruiesc și numai din sămnul ochiului spre toată slujba și primejdiia a ne încinge gata sintem. Deci, o, iubitul mieu priietin, cuvintele, mele în prepus nu le aduce, căci curate și nezugrăvite sint și în cea de apoi pre dulce viața mea mă giur că tot cuvântul ascuns și toată taina acoperită, ascunsă și nedescoperită voi ținea". (Vulpea pre viață-și să giura, căci din prognosticul doftorului, precum la luna nu va ieși bine știia, de vreme ce în răvărsatul zorilor și în amurgul soarelui sfigmosul în chipul viermelui să clătiia ), ce în sfârșitul vieții capul răutății a face silind, pre Lup a amăgi și capul în singe a-i văpsi să nevoia, și precum în toată porunca lui, fără preget și în toate sfaturile și învățăturile lui, fără alt cuget, tot unghiul a scociori și toată piatra a clăti nu să va lenevi cu giurământ să făgăduiia.
Ce Lupul, vechiu la minte și copt la crieri fiind, noaăle a Vulpei vicleșuguri și proaspetele ei lingușituri îndată pricepând, precum în gură miiere zămintește, iară în piept otravă dospește cunoscu, și precum pretenția ei alta nu ieste, fără numai cu chipuri șicuite ca acestea, mintea și socoteala Lupului carea ar fi și pentru lucrurile carile la cetatea Deltii, unele săvârșite, fără altele acmu începute, ce ar dzice și ce ar mai nedejdui să iscodească și îndată la adunări știre făcând și minciunile carile mai denainte scrisesă să-și înnoiască și pre sine de priietină și de slujnică să să adeverească. Cătră carea Lupul, cu scurte și puținele, însă grele și temeinice cuvinte, într-acesta chip răspunsă:
"Veche pravilă ieste, o, soro Hulpeo (că poftele și voile împăraților pravilă nemutată ascultătorilor sint). De care lucru, și la aceasta alegere, de vreme ce voia și porunca a marilor împărați așe au fost, nici o divă nu ieste, și așe, orice au poruncit și au ales, bine au poruncit și înțelepțește au ales. Nici cătră aceasta mai mult ceva a gândi sau a grăi ni să cade, fără cât noi, întraceastă dată viață singuratecă alegându-ne și la bârlogul nostru rămășița vieții din toate tulburările lucrurilor și gândurilor depărtați cu linește a o trece și cu odihnă a o petrece am ales, și mai deasupra nici a grăi, nici a audzi ceva poftim (că precum gura la grăire, așe urechile la audzire hotar a avea trebuie, și cuvântul carile linului suflet tulburare aduce, nu numai a nu-l grăi, ce nici a-l audzi să cade). Așe noi, între acestea hotare contenindu-ne, nici Liliiacul ce ar fi grăit, nici Filul și Inorogul ce vor să scornească și așeși nici muștele ce vor să vâziască, sau tăunii ce vor să zbânăiască în minte ne vine. De care lucru, mai mult voroava cu noi a lungi scurtându-ți, la lăcașul și odihna ta te du. Iară vremea, proba cea neminciunoasă, și pre mine și pre tine cine să fim ne va arăta".
Acestea Lupul cătră Vulpe încă vorovind, iată, cu tâmplare, și Ciacalul acolea sosi (carile într-adevăr în dragostea Lupului să avea). Deci Ciacalul, după ce cu plecăciune obiciuita-și închinăciune dede: "În ceastă noapte, dzice, prin pădure pentru hrana încolea și încoace îmblând și prin spinii unui gard de prisacă păsăruicele culcate a prinde pândind, între albine mare vâzâială și glogozală audziiu. Deci, pentru ca a împletecitelor cuvinte însămnarea a înțelege să pociu, de gardul prisăcii, mai aproape șipurindu-mă, mă lipiiu. De unde, din cele multe, acestea puține cuvinte înțeleși (căci a trântorilor urlete a albinelor sunete astupa). Voroava, dară, le era aceasta: "Precum noi împărat, monarh și stăpânitoriu, aftocrator să fim având, nu numai noi știm, ce toată lumea mărturisește și matca carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpânește și ne otcârmuiește, din toată dihaniia cunoscută și aleasă ieste (ca sămnul a monarhului adevărat acesta ieste, că nici cu acul să împungă, nici cu dinții să mușce, nici cu unghele să rumpă, ce în greșiți iertare, în răi pedepsire, în supuși milă, în streini dreptate și în hotarăle monarhiii sale contenire să arete), carile toate în monarhul, matca și mamca noastră deplin să cuprind.
Aceasta, dară, într-acesta chip fiind, oare cu ce socoteală până acmu, iată, de doaă ori, în doaă locuri zburătoarele și târâietoarele toate adunându-să, spre întărirea monarhiii Vulturului și a Leului de la toți hirograf a lua să nevoiesc. Așijderea, precum zburătoarelor epitrop Corbul, iară în-patru-picioarelor Strutocamila s-au ales". Și una cătră alta cu prepuse cuvinte dzicea: "Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat? Au în sama zburătoarelor nu ne-au băgat? Au căci micșorimea statului nostru căutând, nevoința, agonisita și chivernisala de obște carea facem a cunoaște s-au lenevit? Ce de vreme ce ieste așe, de sintem și noi zburătoare supt soare, pre toți a cunoaște să-i facem (că albina sămânța și sulița, miierea și fiiere tot într-un pântece poartă, și precum toate politiile nu staturi înalte și pântece lăsate, ce omoni nedespărțită și minte ispitită și ascuțită caută)." Iară una dintre albine dzisă: "Eu astădzi în câmp pentru agonisi ta ieșind și printre ierbi și flori miiere cercând, cu viespile a mă împreuna mi s-au tâmplat, la carile iarăși aceasta voroavă a să scutura am aflat și precum foarte cu greu duc lucrul ce să aude că s-au făcut, le-am priceput (că tulburarea unii politii între alalte, cu aprinderea unii case într-o cetate să asamănă, că precum din aprinderea unii case toată cetatea primejduiește, ase o politie răscolindu-să, toată megieșiia să clătește). Și așeși eu încă acolea fiind, o viiespe sosi, carea de mare adunarea muștelor și a țințarilor veste adusă și precum de aceste a pasirilor și a jiganiilor adunare de veste luând, tare între dânsele vâziia, dzicând: Sculați, frați, și mărgând, viespilor știre să dăm, pre tăuni și pre gărgăuni împreună să râdicăm și cu toții la prisaca albinelor să ne adunăm, unde, de obște sfătuindu-ne, să alegem și să căutăm cu ce privileghie Vulturul tuturor zburătoarelor a stăpâni și cu ce mijloc numai o monarhie la toți a să numi și a fi ar putea. Că precum din lume audzim, lucrul acesta nici Liliiecii a-l priimi n-au învoit, dară noi cu cât mai gios decât Liliiecii și cu cât mai puține decât toate zburătoarele vom fi? Și cum cu singură numai tăcerea spre robie și supunere vecinică ne vom lăsa? Ba, fraților, o dată cu capul lucrul acesta neizbândit să nu lăsăm! Că spre aceasta, precum viespea eghipților așe musca ceriului agiutătoare și scutitoare ne va fi (că pentru slobodzenie și moșie cu cinste a muri, decât prin mulți veci cu necinste a trăi, mai de folos și mai lăudat ieste). Așijderea, între dobitoace oarece dihonie să fie am înțeles, de vreme ce pe Fil și Inorog la adunare nu i-au chemat, nici i-au întrebat, nici în samă de lucru i-au băgat. Pe Lup căci dreaptă hotărâre Struțului au făcut și căci încă de pre vremile epitropiii Vidrii, când cu Pardosul în Țara Câmpilor au pribegit și acolo cu dânsul în scandală și la cuvinte au fost vinit, acmu Pardosul izbândă noaă la pizmă veche socotind a face, cu meșterșug din adunare l-au scos și oarecum la bârlogul său în chip de izgnanie l-au trimis. Vidra cea odânăoară Corbului din suflet iubită, iară acmu lui decât moartea mai urâtă, dintr-amândoaă izvoadele s-au ras (că decât toată materiia alcătuită, sufletul nealcătuit mai lesne să betejește și mai pre lesne ieste pre lei și pre urși a stăpâni decât pre doaă inimi prin toată viața într-o dragoste și într-o priință a le păzi). Vulpea sau de bolnavă, sau de vicleană dentre dânșii lipsește, de unde a prognostici putem că cu vreme clătirea acestor chipuri făcându-se, lucrurile într-alt chip să vor schimba și statul într-altă haină să va îmbrăca. " Acestea Vulpea, Lupul și Ciacalul. Iară cartea Vulpii la mâna sinoadelor agiungând, pre carea citind-o în taină, deosăbi, Uleul pe Pardos, pe Râs și pre alalți a credinții Vicleni și a vicleșugului credincioși în taină chemă (că voroava prea pe taină vicleșugul supune, iară cuvântul în față a dreptății sămn ieste). Cărora scrisoarea și sfatul Vulpii arătând, Pardosul dzisă: "Vulpea pentru Lup oricâte scrie adevărate și de credzut sint, căci precum să dzice dzicătoarea (Lupul părul după vremi își schimbă, iară din firea lui nu iese, nici obiceile învățate își mută ). Că Lupul pururea nu numai oile a fărâma, ce și boii din plug a îneca și pre tot dobitocul supus a spintica, precum obiciuit să fie, lumii ieste știut. Și acmu lucrurile la omonie precum vor să să aducă vădzind, bine să-i pară peste firea lui ieste (că lăcomiia în doaă părți zavistuiește, una, căci tot ce poftește nu agonisește, alta, căci el ce poftește pre altul a agonisi privește). De care lucru, a mea socoteală aceasta ieste: cu vreme Lupul nu numai din adunarea Deltii, ce din toată lumea a să scoate trebuiește, și așe, tot dobitocul în odihnă și tot locul în ostrovul Critului să va întoarce. Iară amintrilea, precum din obiceiurile lui a să primeni nedejde fără nedejde ieste. Iară pentru Fil și Inorog mijlocul a să afla pre lesne va fi."
Cătră acestea Râsul, cuvântul apucând, dzisă: "Precum am înțeles, Filul, socotind că după mărimea trupului cinstea să măsură și epitropiia lui s-ar cădea (ca și de mainte când Inorogul de la vrăjitori o aflase și lui în dar și peste nedejde i-o dăruisă ), aicea au fost vinit.
(Râsul de vinirea Filului adevărat știia, căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie el îi poruncisă, iară cu ce gând Râsul aceasta făcusă mai nici el nu știia ). Iară acmu iarăși am înțeles, că, pentru alegerea epitropiii Strutocamiliii înștiințându-să, cu înfrântă voie, iarăși la locuri-și s-au dus (că după vestea morții, vestea lipsirii cinstii locul cel mai de sus ține), însă sfatul mieu ieste acesta: Filul după mărimea și mamina trupului la suflet nepotrivit ieste, căci, după măsura trupului sufletul de i s-ar potrivi, Căprioara Hindiii încotro îi ieste voia a-l purta nu l-ar măguli. Carile, de mâncare de agiuns, de băutură la măsură și de odihnă la vreme de va avea, cevași măcară lucrul mai înainte a ispiti nu va îndrăzni. Și așe după voia noastră încotro vom pofti a-l trage, într-acolo va merge.
Iară Inorogului spre domolire firea nicicum nu i să pleacă. Că în lume frântura cornului și acela de bunăvoie lepădat a videa cuiva rar s-au tâmplat, iară Inorog domolit nici s-au vădzut, nici s-au audzit, nici undeva s-au aflat. De care lucru, cu toții împreună vânătoare vom ridica prin codri, prin munți, și în toate părțile ne vom sămăna, pre carile, oriunde ar fi, tot îl vom afla, și oricât de iute la picioare ar fi, cu lungimea goanii o dată de corn tot îl vom apuca (că ce graba în ceas și cu sila nu isprăvește, aceia delungarea vremii și meșterșugul biruiește). Carile, la mână cădzind, într-o ogradă încongiurată cu apă lată îl vom închide și la loc îngust și strâmpt îl vom trimite. Unde el la loc slobod și la câmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curândă vreme în melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală și, în sfârșitul tuturor, din boală în moarte va cădea, și așe, de tot numele din izvodul vieții i să va șterge. Iară amintrilea, bine să știți că, până Inorogul viață are, viața noastră scurtă și aceia cu prepus și în toate ceasurile cu groază decât moartea mai rea ieste (că o dată a muri, datoriia firii, iară cu groaza morții a trăi, moartea morții ieste)".
Așe Râsul de râs sfaturi ca acestea dacă de sațiu vărsă, Uleul dzisă: "Dară cuvintele acestea la lucru cine va putea duce?" Râsul: "Eu, răspunsă, numai cu învoiala și nevoința de obște să fie".
De aceste asupra nevinovățiii Inorogului spurcate sfaturi, Moliia din blană veste luând, îndată Inorogului știre trimasă, carile vicleșugurile ce i să gătesc cunoscând, întâi în fire, apoi în picioare nedejdea își pusă.
Izvoditoriul cititorului, sanatate
Iarasi catra cititoriu
Istoria ieroglifica - Partea intai
Istoria ieroglifica - Partea intai (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a doa
Istoria ieroglifica - Partea a doa (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a doa - continuare
Istoria ieroglifica - Partea a triia
Istoria ieroglifica - Partea a triia (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a patra
Istoria ieroglifica - Partea a patra (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a cincea
Istoria ieroglifica - Partea a cincea (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a sesea
Istoria ieroglifica - Partea a septea
Istoria ieroglifica - Partea a septea (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a opta
Istoria ieroglifica - Partea a opta (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a noa
Istoria ieroglifica - Partea a dzecea
Istoria ieroglifica - Partea a 11-ecea
Istoria ieroglifica - Partea a 12-ecea
Iarasi catra cititoriu
Scara a numerelor si cuvintelor ieroglificesti talcuitoare
Scara a numerelor si cuvintelor streine talcuitoare
Aceasta pagina a fost accesata de 544 ori.