• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Satira VIII

    Ferice de acela ce stând pe un picior
    Compune două sute de versuri într-un ceas,
    Mânjind o jumătate de conț pe toată ziua;
    Ce scrie cum îi vine, fără să-și bată capul
    Să afle din ce parte afară suflă vânt.
    Pre mine, însă, soarta cumplit mă osândi
    Să scriu cu îngrijire, cu trudă și cu număr.

    Când voi s-apuc condeiul, mă-ntreb întâi pre sine:
    De nu silit de patimi doresc a fi autor?
    Nu oare fala slavei la care aș privi,
    Sau pizma ori mânia, dorința clevetirii,
    Îmi predomnesc în minte? Căci oricât de cinstită
    O faptă e în sine, dar poate fi prea rea,
    Când scopul ei se trage din vicios izvor.
    De văd că al meu cuget nimică nu-mi impută,
    Atunci întorc privirea și cercetez năravuri,
    Mă sârguiesc din rele s-aleg ce-i de folos;
    Eu laud ce e bine și râd de ce e rău.

    Găsind un sujet vrednic de mica mea putere,
    Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frâu
    Nu mă lenesc a șterge de scriu puțin sau mult.
    Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun-simț
    Orice voiesc a zice, și versurile mele
    Să aibă o măsură, stând unde se cuvine;
    Să nu slăbesc ideea, nici de prisos să-nșir,
    În sunete deșerte, un grai neînțeles.
    Iar mai vârtos iau sama să nu jignesc pre nime
    Cu vrun cuvânt obraznic ieșit din a mea pană,
    Ca nu defăimând aspru năravul acel rău,
    Să dezvelesc că însumi sunt rău și pătimaș.

    Văzut-ați vreodată un chirurg când sânge
    Sloboade unui bolnav? Cu ce luare-aminte
    La mâna cea legată tot pipăie cercând
    Să afle unde-i vâna; apoi lovește-ncet
    Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie
    Mai mare decât trebui? Această îngrijire
    Și eu când scriu la versuri întocmai imitez;
    Îmi pare că iau sânge la demoralizați.
    Cum am sfârșit lucrarea, o strâng, o dau uitării;
    Apoi o cioplesc iarăși, ș-având mai multă trudă
    Decât mai înainte pre sine nu mă cruț;
    Dar versurile mele tot nu cutez s-arăt.
    Ne-ncrederea de sine, rușinea, ne-ndrăzneala,
    În mine sunt sădite sau de-a naturii mână,
    Sau din copilărie de sfatul părintesc;
    Iar dreapta judecată când vream a fi sumeț
    M-amenința îndată cu chinuri, ostenele:
    De-atunce până astăzi urmez a ei povață.

    Cred orișicând că fața ce priimește-ades
    Colorul rușinării, se face îndoit
    Mai vie, mai frumoasă, dând semne vederate
    De nevinovăție; că limba cea ușoară
    Când slobodă aleargă, se-mpiedică curând;

    Că îndrăzneala este atunci de lăudat,
    Când ne slujește-n lupta cu relele năravuri;
    Când smulgem de la dușman cu dreptul biruința;
    Când clevetiri urâte văzând le înfruntăm,
    Sau apărăm dreptatea unui nevinovat.
    Cred iarăși că acela ce se socoate-n sine
    Mai mult decât oricare, de laudă nu-i vrednic;
    Văd însă cu-ntristare c-asemene plecări
    Îmi sunt vătămătoare, dar nu pot să le las.

    Și nu mă strică numai că-mi fac împiedicare
    Să scriu sumeț la versuri, și singur să mă laud,
    Ades prilejuri bune din mână am scăpat,
    Căci mi-a lipsit curajul de-a le putea ținea.
    Ades și a minciunii am suferit urâtul;
    M-am chinuit în sine, și ca o cloșcă mută
    N-am zis măcar: iubite, mai cruță-al meu auz!
    Când dimpotrivă altul ce-a zeilor favor
    I-a dat obraz de-aramă ca orice legi să calce,
    Rușinea, sentimentul să le disprețuiască,
    Să nu-și mai schimbe fața în galben sau în roș
    La toată ușa bate, se-nchină tuturor,
    Spinarea își îndoaie, și de refuz nu-i pasă;
    Supărăcios, obraznic, din casă dat afară,
    De-o sută de ori iarăși se-ntoarce înapoi,
    Uitând că și stăpânul și slugile-l urăsc.
    Așa din treaptă-n treaptă norocul îl ridică,
    Căci vrând de el să scape îi împlinesc ce cere.

    Când eu oftând zadarnic pierd vreme de cinci ani
    Pe lângă frumușele, un altul îndrăzneț
    Întru o zi își vede nădejdea-ncununată;
    Neam, minte, vrednicie din gură nu-i mai iese;
    Isprăvile străine le dă de ale lui;
    Defaimă orice lucru, și vrea prin adunări
    El numai să vorbească, iar ceilalți să tacă,
    Făcându-i fără voie de dânsul să se mire.

    Sunt rari aceia care știu cumpeni pre om
    Din greutate vorbei, și bine înțeleg
    Ce creieri pot produce cuvintele rostite.
    Mulți mintea ne măsoară chiar după limbuție,
    Și cred că nerozia e dată la tăcuți.
    Ades aud aceste: Arist e om cinstit,
    E delicat, și poate să fie bun prieten,
    Dar într-un ceas o vorbă nu poți de la el scoate.
    Cuvântul de pe buze-i se trage lin și scurt;
    Cu dânsul totdeauna îmi vine a căsca,
    Și iată ce mă face să cred că duh nu are.

    Virtutea din vechie sta purure în mijloc
    Între acele margini ce patimile nasc;
    În vremea noastră însă aceasta s-a schimbat.
    Și cine având oare venituri măsurate,
    Nu se silește încă să-și mai mărească starea?
    Cu dreptul sau cu strâmbul s-adune aur mult?
    E leneș acel care se poate mărgini;
    E neplăcut acela ce-și cumpănește vorba,
    Și este mic de suflet acel ce-și chibzuiește --
    A sale interese cu cugetul curat.
    Nerușinați, obraznici, noi slava alungăm,
    Pe-o cale unde-a slavei nu este nici o urmă,
    Și ne-amăgim pre sine cu măguliri deșerte.
    Când oare ochii noștri se vor mai curăți
    De pâcla rătăcirii în care ne aflăm?
    Mai străluci-va oare de adăvăr vro rază?
    Zadarnică nădejde! Iubim a noastre vicii
    Ce numai defăimare ș-ocară ne aduc,
    Deși a lor plăcere nu ține îndelung!
    Mustrarea conștiinței, urâtul, îngrijirea,

    Pe urma lor urmează, și chinul este mare!
    De-a pune în mirare pre oameni, ce folos?
    Când ei sunt nestatornici în socotința lor,
    Și ce-au lăudat astăzi, mâni iarăși ei defăimă?
    Privind a noastre rele și necinstite fapte,
    Ades se rușinează bărbatul înțelept.
    Într-un cuvânt, acela ce nu e virtuos
    Nu poate sta aproape de tronul unde Anna,
    Prietena virtuții ocârmuiește astăzi.
    Cu dânsa în unire ea știe osebi
    Și răsplăti cum trebui pe-ai binelui urmași;
    Iar demoralizații și rău cugetătorii
    Nu pot să-ngăduiască a ochilor ei raze,
    Cum nu pot agarenii și schiții suferi
    Înfricoșatul trăsnet de brațu-i repezit.




Prefata autorului
Satira I - Catre mintea sa
Satira II
Satira III - Catre Teofan arhiepiscopul Novgorodului
Satira IV - Catre muza sa
Satira V
Satira VI
Satira VII - Catre cneazul Nikita Iurievici Trubetkoi
Satira VIII
Oda I
Oda II
Oda III
Oda IV
Fabula I - Focul si statuia de ceara
Fabula II - Serpele si matca de albine
Fabula III - Camila si vulpea
Fabula IV - Uliul, paunul si cioful
Fabula V - Soarecul de tara si cel de oras
Fabula VI - Stigletul si canarul
Epigrame
Epistola I - Catra cneazul Nikita Iurievici Trubetkoi
Epistola II - Catra versurile mele


Aceasta pagina a fost accesata de 671 ori.