Autori > Alecu Donici
Oda IV
Abătuți cu totul din calea cea dreaptă,
Și de-ale lor patimi oamenii orbiți,
Fără osebire de loc sau de treaptă,
Toți în întuneric umblau rătăciți.
Picioarele multor au alunecat
În adânci prăpăstii, și rari au scăpat.
La unii Norocul brațul său puternic
Tinzând spre scăpare de munci i-a ferit,
I-a scos din ispite; dar omul nemernic
De adevăr încă nepovățuit,
Fără a lui sprijin, slab, neputincios,
Nu putea să afle drumul priincios.
Ins-Acela cărui firea se supune,
Primejdia noastră a înlăturat,
Trimițând în lume pre Înțelepciune
Ca de-a ei povață omul luminat,
De la fapte rele să fie retras,
Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas.
O! cât de plăcută și împodobită
E fiica Acelui de sus împărat
În față-i blândețea este zugrăvită,
Cuvântul ei dulce, lin și măsurat!
Virtutea și cinstea pre ea o slăvesc,
Căci fiii dreptății dreptatea iubesc.
S-ascunde de dânsa urâta minciună,
Ce este izvorul relelor voinți,
Triumfă printr-însa numai fapta bună,
Și-n mâinile sale poartă biruinți.
Așa când răsare soarele lucind,
Revarsă lumină pre noapte gonind.
Noroadele acele a căror hotare
Spre răsărit mândru departe se-ntind,
Vecine cu negrii, și alte popoare
Care se adapă din Ganges și Ind,
Se cobor la glasu-i de pe elefanți,
Și-ntâi indienii se văd luminați;
Apoi etiopii cu negrele fețe
Și Nilul ce varsă bogatul său har
Pe țărmuri slăvite, prin fapte mărețe
Prin legi înțelepte ce sunt al ei dar
Din a neștiinței noianuri scăpând,
Se-nalță la cer cu agerul gând.
A lui întuneric ș-a ei strălucire
Văzu Babilonul cel cu zidul lat,
Noroadele acele fără cârmuire
De ea îmblânzite, la ea s-au plecat.
Schiții cei sălbatici și tracii cumpliți,
Sunt puterii sale marturi neclintiți.
Dup-o îndelungă și grea preîmblare
La șepte prieteni ai săi s-a oprit,
Grecia ferice cu-a sa vizitare,
În multă putere și slavă-a sporit.
Prin a ei povață romanii dau legi,
Ca stăpâni puternici a lumii întregi.
Dar când lenevirea - muma răutății -
De a ta lumină i-a înstrăinat,
Atunci spre pedeapsă urgia dreptății
Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,
Ce sfărâmând tronul întâi la Apus,
Apoi ș-Orientul curând au supus.
Întâmplarea asta este norocită,
Căci cei slăviți doctori și vrednici bărbați
Pre care Zeița acum urgisită,
Mai avea prieteni ei adevărați
O nouă lumină Europei au dat,
Și-n veci al lor nume va fi neuitat.
Din țară în țară purta-nțelepciune
Cu ea împreună pe-ai săi următori,
În totul urmează schimbări de minune,
Și cad ereticii ușor crezători.
Noi însă cu inimi și cuget curat,
Slujim unui singur ceresc împărat.
Iubim judecata acea cu dreptate,
Iar pâra urâtă nu o suferim,
La războaie mergem în oști regulate;
Prin agere sfaturi mai mult biruim,
Pereți de aramă cu pumnul sfărmăm,
Și după voință focul prelucrăm.
Mâinile lui Joe nu-s mai de minune
Decât ale noastre. Cu fulger de foc
Noi facem pre trăsnet grozav să răsune,
Să darme pământul, și stâncele-n loc.
Furtune și vifor nu ne pot opri
Pe undele mării sumeți a pluti.
Peste oceanuri aflăm lumi ascunse,
Planetele toate pe ceruri ochim,
Mișcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse
Ș-a soarelui raze în flori împărțim.
Făptura întreagă simte ne-ncetat,
A duhului nostru efect minunat.
Prefata autorului
Satira I - Catre mintea sa
Satira II
Satira III - Catre Teofan arhiepiscopul Novgorodului
Satira IV - Catre muza sa
Satira V
Satira VI
Satira VII - Catre cneazul Nikita Iurievici Trubetkoi
Satira VIII
Oda I
Oda II
Oda III
Oda IV
Fabula I - Focul si statuia de ceara
Fabula II - Serpele si matca de albine
Fabula III - Camila si vulpea
Fabula IV - Uliul, paunul si cioful
Fabula V - Soarecul de tara si cel de oras
Fabula VI - Stigletul si canarul
Epigrame
Epistola I - Catra cneazul Nikita Iurievici Trubetkoi
Epistola II - Catra versurile mele
Aceasta pagina a fost accesata de 598 ori.