• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Adela (2)

Dar la șaisprezece ani a fost altfel. Leonora, de nouăsprezece, brunetă, subțire, suferind de un ușor strabism, care-i dădea veșnic un aer de îngândurare, de concentrare, de înfrânare a unui elan, cu zâmbetul ei trist, precoce, și cu mersul de regină exilată, în plimbările nesfârșite prin parcul imens și neîngrijit al casei boierești, despărțit de drum printr-un gard de fier ruginit. Visai s-o smulgi din vâlvătaia unui incendiu (în generozitatea ta, casa incendiată era, firește, a ei!), visai s-o salvezi din ghearele unor bandiți, prin codri. Dar n-o iubeai ca pe fata de altădată. Nu-ți mai erau de ajuns glasul și privirile ei. Tu-i iubeai, fără să știi, și ceea ce era inferior în ea și ascundea bietul ei corp supus legilor ofensatoare ale materiei. Simțeai o sincopă în inimă când mersul îi învăluia haina pe picioare. Și când într-o zi a izbucnit năprasnic o furtună, care i-a învălmășit rochia și i-a scos la iveală pentru o clipă ciorapii negri și o margine de dantelă, ai început să visezi la ea arzător și să ți se pară și mai nesuferit individul pe care-l bănuiai că iubește și el pe Leonora. Și de atunci imaginea ei s-a tulburat în capul tău: silueta ei s-a sfărmat. Rochia nu-i mai cădea armonios și oblu pe pantofii mici.

Când te-ai întors toamna la liceu, te considerai omul cel mai nefericit din lume și foarte fericit că ești atât de nefericit și de interesant pentru amici, cărora le povestiseși "romanul", înflorindu-l cu fapte posibile, în care începeai să crezi și tu. Dar Leonora a fugit peste două luni cu bărbatul surorii ei, deznodământ pe care nu l-ai mai făcut cunoscut amicilor.

La nouăsprezece ani, Eliza... Grădina publică. Fata necunoscută, venită de aiurea la rude, înaltă, fragilă, cu părul galben, cu gene lungi peste ochii negri, mușcând nervos petalele unei roze înflăcărate... Un cântec umil de grădină publică, astăzi mort... Casa cu două rânduri din Ulița Mare... Plimbările pe sub geamurile ei din două-n două ceasuri, de dimineață până la douăsprezece noaptea... Aparițiile ei la geamuri și în cele două balcoane de pe două străzi. Infinita interpretare a figurii și a privirilor ei ("S-a înroșit?" "Mi s-a părut?" "S-a perindat prin balcoane pentru mine?"). Hotărârea supremă: scrisoarea - patru pagini de adorație în stil poetic, exagerat, stilul vârstei când candoarea, pierdută mai târziu, se traduce prin emfază. Buchetul de trandafiri aruncat din balcon la miezul nopții. Întâlnirea în semiîntunericul scărilor dintre etaje. (Stătea cu fața întoarsă, cu o mână sprijinită de perete; avea mâinile reci, pleoapele reci, buzele reci, părul rece, talia subțire, care-i vibra de bătăile inimii.) Întâlnirile la geamul din grădină, sub copacul vechi, care ascundea stelele. Aceleași planuri de viitor, aceleași întrebări de zece, de o sută de ori, și același răspuns al ei: "Da, și pentru totdeauna..." Răstimpuri de tăcere, cu obrajii lipiți... Grația cu care consimțea să-mi clipească pe față, ca să mă dezmierde cu genele ei lungi... Respirarea pură, fină, pe care o simțeam pe obraz ca o șoaptă caldă a pieptului ei mic... Despletirea părului, care îmi cădea pe față și pe mâini, înspre ziuă, cu mișcări de înger - semnul că vrea să se culce și trebuie să ne despărțim. Plecarea în străinătate la studii. Scrisorile ei: "Iubitul meu..." "...Eliza" - raport de fiecare zi al vieții ei fără evenimente, din orașul de provincie. Moartea ei...

E cu neputință să fi existat cândva pe planetă o apariție mai încântătoare. Fata de șaisprezece ani cu părul galben și ochii negri avea în figură ceva de copil și de floare. Iar corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subțiri și înalte la adierea vântului. Și vocea înceată, nesigură, cu graseieri ca niște sfiiciuni ale inimii, al cărei ton răsună încă și astăzi în mine! Niciodată cuvântul "înger" nu s-a potrivit unei trecătoare apariții umane ca acestei ființe în adevăr angelice.

...Era într-o după-amiază de vară când i-am văzut mormântul...

Pământul negru, cu o tablă de marmură deasupra, îi strivea pieptul mort! În jurul marmurii grele, câteva fire de iarbă...

De atunci, senzația de funebru pe care mi-o dă, în momente de o stranie luciditate, pământul, lutul, piatra, toată materia asta inertă, idioată, inamică, și mila pentru tot ce trăiește și încearcă în zadar să ascundă moartea sinistră a planetei, vietăți și plante, șubrede, nesigure, trecătoare.

După epoca romantică - epoca realistă, serioasă, la Viena, cu femeia aceea subțire și înaltă, cu formele adolescente încă la vârsta de douăzeci și cinci de ani, oprite parcă în desăvârșirea materializării lor de flacăra mistuitoare a vieții ei.

Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei arzător. Ochii de o culoare nehotărâtă, cafea și aur, schimbătoare după dispoziție, după culoarea timpului, în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit, sau uneori ficși, reci, privind în gol, când gândul era concentrat ori patima adâncă. O gură mobilă, nesigură. Brațele albe, fine. Piciorul, ca o mână de mic, neliniștit. Mâna - nervoasă, șovăitoare. Mersul undoiat, cu capul aplecat ușor în dreapta, ca într-o figură de cadril, când îmi ieșea întru întâmpinare.

O cunoșteam de doi ani. Nu ne spusesem nici o vorbă de iubire. Nici o aluzie. Dar discuțiile noastre, alimentate de lecturi de romane, de piese de teatru, de știrile zilei, se învârteau, teoretic, toate în jurul iubirii. Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv, "științific", căci mi se părea o supremă ineleganță să beneficiez de aceste discuții spre a-i face declarații învăluite.

De câtva timp, însă, aveam intuiția obscură că vine ceva. Într-o zi, înainte de aprinsul lumânărilor (stăteam amândoi de multă vreme de o parte și de alta a unei măsuțe, fără să ne mai putem vorbi nimic), i-am spus, simplu și calm - simțeam că acum nu pot să nu-i spun:

- Tu nu vezi că te iubesc?

Întâi a tăcut. Apoi mi-a răspuns cu glas ostenit:

– Da, nu mai putem trăi unul fără altul. Și-a lăsat fruntea grea pe mâinile puse pe masă și abia am putut desluși vorbele ei înăbușite:

– Lasă-mă singură acuma... te rog... La o mișcare a mea, a ridicat capul. Era albă, parcă fără viață, și numai ochii îi ardeau, imenși.

– Cum? Poți pleca? Da, da, du-te. Vino mâine. Nu-mi dai mâna? Îmi învălui mâna în palmele ei amândouă. M-am aplecat spre ea, fără voie, aproape s-o ating.

– Nu! Lasă-mă, du-te. Mâine.

Luni de zile a luptat cu ea însăși. Dar într-o seară, la despărțire, m-a înăbușit și, la ureche:

– Mâine sunt femeia ta. Așteaptă-mă la patru în fața Operei. Femeia aceasta știa să iubească. Cu instinctele puternice și sănătoase, cu inteligența lucidă, ea iubea fără lună, fără fraze, cu toate fibrele corpului ei, cu căldura ei exasperată.

Dar ea aparținea de drept altuia, unui om mult mai în vârstă, un bolnav, un paralitic, și drepturile lui conferite de legi, consfințite de societate, sfințite de popi, acceptate de ea altă dată, deși acum platonice, erau, în momentele de luciditate morală, suferința lancinantă a ei și a mea. Drepturile acestea deveniseră imprescriptibile. Iar dezarmarea lui totală îl apăra și de divorț, și de adulter.

Întoarcerea în țară, amânată mereu - provocată de boala mortală a tatei -, aduse soluția problemei. Sau un început de soluție, căci dacă afacerile tatei n-ar fi fost atât de încurcate, încât să-l amenințe cu o dezonoare postumă, m-aș fi întors la ea. Cuvintele ei "Sunt femeia ta" îmi ardeau creierul.

Și, în sfârșit, târziu, în epoca cinică, culminând spre amiaza vieții, accesul de stupidă demență pentru femeia mare, cu părul roș, cu ochii mici și verzi, cu nasul turtit și cărnos, cu buzele strivite, arse, cu brațele groase și dure, eșantioane ale întregii ei ființe, cu talia și șoldurile asortate în formă de liră, femeia-femelă și nimic altceva, femeia cu maximum de iritabilitate protoplasmatică. Aproape goală sub rochia elegantă, începea să se dezbrace de la ușă, crispată, rea, fără nici un cuvânt, și, peste treizeci de secunde, dădea replica, întregită, a Venerii Callipyge de la Siracuza - atât de albă, că părea mai goală decât o femeie goală.

Dar într-o zi apăru omul de doi metri! În preajma lui i se zburlea puful de pe buze, i se congestionau nările, i se dilata abdomenul spre el, ca într-o mișcare de maree.

Și, de-a lungul întregii tinereți, colega de universitate, fina și delicata Elviră, cu frumusețea ei abstractă, model schematic pentru realizări mai concrete, care te-a torturat cu suferința ei tăcută și discretă.

Experiența e săracă, dar concludentă. Pe urmă ai pus ordine în amor: femei cu tarif pentru păstrarea echilibrului organic sau (mai elegant) a libertății de spirit - singurul amor în adevăr omenesc, fiind singurul supus rațiunii.

Nu, nu! Nu iubesc și nu vreau să iubesc pe Adela. Nimeni nu iubește când nu speră măcar inconștient să fie iubit. (De aceea numai "omul de pe stradă", nebun, se înamorează de regine.) Nu sper și nu doresc... Dar existența ei a început să-mi neliniștească inima... Și ea știe. Zâmbetul ei din unele momente, amestec încântător de duioșie și ironie, nu-mi lasă nici o îndoială. Din cauza asta nu m-am dus la Piatra.

Adela vine deseară. A plecat desigur din Piatra. E cald. E zăpușeală.

Și mi-e urât. Cataloagele le știu pe de rost. Dicționarele nu-mi inspiră nimic. Filozoful Diogen (tizul lui Diogen Laerțiul), care speram că o să mă distreze cu "cinismul" lui, m-a indignat profund. Bel-esprit și totuși cuistre. Filozof de mahala. Pique-assiette. Cerșetor care insultă când nu-i miluit. "Cinic", într-adevăr, în sens modern. Nesociabil și rău. Ironie greoaie și aproape de mintea omului. Infatuat. Inelegant la aspect și la suflet. Nici un orizont. Utilitarist mărginit. Obtuz la știință și la arte - "inutile", pentru el, "dăunătoare". Insensibil la orice frumusețe. Instincte canibalice. ("Era de părere că e permis să mănânci carne de om.") Falsificator de monede, în tinerețe. Trata, nenorocitul, de sus pe Platon. Deseară Adela e aici...

Adela s-a întors la șase și treizeci și cinci de minute. I-am ieșit înainte din întâmplare, sau ca din întâmplare, nu știu sigur. A oprit trăsura, a sărit jos, ușor, ridicând puțin rochia deasupra pantofului, atentă la gest, și a venit spre mine dezmierdând aerul cu umerii. (E atât de femeie și de copilăresc suavă!) I-am ținut mâna într-a mea poate mai mult decât trebuie. M-a luat acasă la ea. M-au oprit la masă. (Aceasta se întâmplă mereu.) Seara, am stat în cerdac, cu două lumânări în globuri de sticlă, ca întotdeauna.

Mi-a povestit drumul ei la Piatra, cu impresii, stil și înțepături femeiești: "Ai văzut vreodată Ceahlăul din Dealul Balaurului? O colosală miniatură a lui însuși, un bibelou uriaș cu subiectul Ceahlău. Am fost și la mănăstirea Bistrița de lângă Piatra. Starețul ne-a făcut o primire foarte bună. Nevasta lui n-a ieșit. Am văzut-o numai, când a trecut prin antret. Intra și ea pe altă ușă. Era în néglijé, jupon, camizol și părul în papiote. O brunetă foarte picantă. Când a dat cu ochii de noi, a trecut glonț de la o ușă la alta... ...Cum slujnică? Ce idee! Femei în serviciu la mănăstire? Și încă tinere, cu jupon și papiote! Ori îți bați joc de călugări fiindcă ești ateu? Dacă ai vreo afacere la Piatra, îți recomand otel << Bucu­rești>>. Confort englezesc, chelneri în haine naționale, orchestră până la patru dimineața sub geamuri, în grădină... Nedeprinsă să dorm la concert, am profitat de ocazie și m-am cultivat. Am citit toate articolele, toate telegramele, toate informațiile, toate foiletoanele și toate anunțurile din jurnalele în care erau împachetate cumpărăturile. Să te pun în curent: prințesa de Meklenburg s-a logodit cu ducele de Hessa, sau poate el e prinț și ea ducesă; Radivon vinde ceasornice de aur cu doi lei bucata și mai dă pe deasupra ca premiu un ac de cravată tot de aur; împărăteasa Germaniei a făcut cadou împăratului doi prinți gemeni; prețul rapiței s-a urcat; Pepita Ximenez s-a înamorat de cumnatul ei, don Diego. Vezi că nu știai? După marș, a cântat un ofițer de două ori Luna doarme. Și pe urmă am adormit și eu".

Masa era acum inundată și peretele tapetat de gângănii de o sută de specii, bijuterii cu forme curioase, imitând animale cunoscute și necunoscute - ca o reducțiune a lumii mari - de diferite culori, pe care Adela le definea, comparându-le cu pietre prețioase, cu metale, cu stofe... "Petpedecul" se auzea la răstimpuri, în grădină. "Steaua nebună" înainta alarmant de repede spre plop. "Petpedecul"... poreclă dată de Adela unei prepelițe, care spune mereu, conștiincios, în fiecare noapte, aceleași trei silabe, singurele pe care le știe: "Petpedec!"; "steaua nebună"... luceafărul albastru, care ne anunță unsprezece ceasuri și sfârșitul sindrofiei când ajunge deasupra unui plop, al treilea, dintre cei cinci din ograda vecină. Numele i l-a dat tot ea, într-o seară, când ni s-a părut că a luat-o prea repede spre plop, înfrângând legile naturii.

– Ai isprăvit itinerarul? m-a întrebat ea. Ai să-mi povestești pe urmă tot, tot, nu-i așa?... ...Cum? Nu ești sigur că ai să faci excursia?

Și zâmbetul ironic și afectuos i se stingea și i se aprindea mereu în ochi, ca și lucirea stelei de pe cer.

După ce a dezbătut cu perfidie problema excursiei mele, a sărit din una în alta, și apoi, cu un aer speriat:

– Iar fumezi? Știi câte țigări ai fumat în seara asta? Zece.

Le-am numărat. Vezi că nu te ții de cuvânt? Pune țigările aici, lângă mine... Desigur că tot așa te ții de cuvânt și cu somnul. Dacă continui, să știi că am să mă culc și eu în ziuă, am să mănânc alămâi, și înainte de masă am să-mi stric foamea cu bomboane și cu mere crude.

Vorbea acum pasionat și-i luceau ochii ca într-o boare de lacrimi.

Semăna cu fata de cincisprezece ani când protesta că nu-i copil.

După asigurările mele că o să mă țin de cuvânt, "pe cât posibil", s-a îmbunat, apoi a consultat "steaua nebună", care trecuse de plopul al treilea, a pus la îndoială corectitudinea astrului, mi-a adus pardesiul, mi-a dat pălăria și bastonul, m-a însoțit până la poartă, mi-a întins mâna să i-o sărut, mi-a cerut făgăduiala că am să mă culc imediat, mi-a acordat o amânare de o oră, a admonestat încă o dată "steaua nebună" și a fugit spre casă cu un "bru!" de frigul care devenise simțitor.

N-am ținut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenței și mai cu seamă a imaginației. Am început să devin stângaci și banal. Și mi se pare că nu-i displace idiotizarea mea...

"Am fost elevă ascultătoare, am încercat, dar n-am putut reuși să mă intereseze." Răspuns clar și drastic la întrebarea mea dacă cunoaște literatura română. În sfârșit, la toate încercările de a afla impresia ei specială produsă de o carte sau alta din cele "încercate", același răspuns invariabil: "Iartă-mă, nu mă interesează". Apoi, dezarmând și cu grația celor douăzeci de ani ai ei: "Ai să mă disprețuiești tare?"

Adela are dreptate. În literatura română există câteva talente remarcabile, dar nici o operă de observație cu destulă substanță sufletească. Femeile însă nu citesc pentru expresie, ci pentru observațiile despre viață, adică despre ele.

De altfel, ea nu este o amatoare pasionată de literatură (interesul ei e îndreptat spre muzică, spre broderie și întrucâtva spre pictură), și cu atât mai puțin de poezie. Pentru spiritul ei realist de femeie, poezia este "exagerare și falsificare", incomprehensiune pe care ea o declară, dar pe care cele mai multe femei o ascund. Din cauza rolului lor de răspundere, de lungă răbdare în conservarea speciei, femeile sunt mai serioase și mai pozitive. (Totul se reduce, coborând din etaj în etaj, la instinctul creator.)

Mai puțin sensibile la arta literară, ele citesc mai ales romane, care nu au a da senzația artei, ci pe aceea a vieții. Pentru Adela, Anna Karenina nu e "stil și compoziție", ci Kitty, Dolly, Anna, Levin, Vronski, coliziunile dintre ei și progresul logic și psihologic al acțiunii.

I-am recomandat, ca și altă dată, pe Turgheniev. Zâmbind și jucându-se cu marginea voalului lung, trecut pe după gât:

– Cineva mi-a spus odată că Turgheniev se apropie de femeie ca de un sanctuar. (Vai! i-am spus, în adevăr, genialitatea asta...) Dar femeilor nu le place să fie tratate ca niște sanctuare, cu genuflexiuni și cădelnițări, chiar când tămâia e de cea mai bună calitate. Nu suntem sanctuare!

Cuvintele astea ultime, accentuate în chip deosebit, erau numai pentru romancier, ori și pentru avocatul lui? Ori numai pentru avocat? (Pe unele femei, admirația excesivă a celor înamorați de ele le incomodează. În faza culminantă a legăturii cu ea, Otilia mi-a mărturisit, într-o zi când eu eram mai ditirambic și ea mai cuminte, că dându-și bine seama de ceea ce e în realitate, nu poate să-și înăbușe jena pentru ea și un ușor dispreț pentru mine când îi supraestimez calitățile pe care le-o fi având sau inventez altele, pe care nu le are.)

Apoi, râzând, adăugă:

– Am voit să te necăjesc. N-am citit nimic din Turgheniev.

Nu l-am găsit nicăieri. Dar am să-l citesc.

Să mă necăjească numai?... Cunoscând slăbiciunea femeilor pentru Paul Bourget, i l-am amintit mai mult ca un mijloc să-mi dau seama de psihologia ei.

– Aista se apropie, în adevăr, ca de niște sanctuare nu numai de femei, bineînțeles dacă bărbații lor sunt bogați, dar și de mobilele din saloanele lor. Și nici la rochii nu se pricepe, cum pretinde el. Se pricepe mai bine cusătoreasa mea.

O carte pe care o citește mereu e Tartarin:

– Mă liniștește când sunt supărată, când am griji, când e bolnavă mama. În cartea asta nu-s necazuri, toți sunt fericiți. Dar numai volumul întâi. Celelalte-s exagerate, cu farse și ghidușii.

Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! Cu alte cuvinte, viața și limba pe care le cunoaște ea din copilărie (ca toate persoanele din clasa ei, ea nu știe bine decât țărănește și franțuzește) și observația luătoare în râs, atât de naturală ei.

Ea știe pe de rost bucăți întregi din opera povestitorului, mai cu seamă dialogurile, și îndeosebi vorbirea femeilor. Când harabagiul întreabă pe maica Evlampia Desăgărița de la Văratic pentru ce-și leagă întotdeauna la drum vaca dinapoia căruței, răspunsul călugăriței - că părinții pusnici din Sfânta Agură i-au dat canon să mănânce lapte numai de la o vacă, pentru ca să nu îmbătrânească degrabă, - Adela îl spune ca o perfectă actriță de comedie. Iar la cuvintele "părinții pusnici din Sfânta Agură", bisericește repezite, ea completează textul luându-și o figură sastisită și făcându-și o cruce mare, cu o grăbită aplecare a bustului înainte - închinăciune adâncă în fața schivnicilor plini de solicitudine pentru tinerețea călugăriței de la Văratic.

Problema e simplă. Cu tot intermezzoul stupid, de care nu vorbește niciodată, ea a păstrat, încă din adolescență, simpatie și admirație pentru "maestrul" ei. Acum, de când e femeie, e curioasă să știe cum mă port în atitudinea de soupirant și câtă putere are asupra mea. Dacă divorțul nu i-ar fi dezorientat și poate revoltat sufletul, desigur că sportul sentimental nu ar fi avut loc.

În mine e plăcerea de a aspira feminitatea, candidă încă, a sufletului ei și curiozitatea ascuțită a unei experiențe de psihologie pe sufletul ei și mai cu seamă pe al meu. Dar jocul acesta Dumnezeu știe unde poate duce. (Fii sincer! Știi unde "poate" duce!)

Adela are sânul mic și predilecție pentru haine cenușii, albas­tre, liliachii, ca toate femeile care mi-au atins sufletul. (Afară de femeia cu ochii verzi și brațele de piatră, care avea sânul ca o cupolă și purta culorile dinspre marginea roșie a curcubeului și care, neavând suflet, mi l-a angajat foarte puțin pe al meu.) Există, fără îndoială, la orice bărbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc, și la orice femeie, o legătură între temperamentul ei, conformația ei fizică și predilecția pentru unele culori.

Doamna M... și Adela au venit astăzi la mine să-mi vadă casa. Le-am primit în odaia de la intrare: antret, birou și salon. După o repede privire scrutătoare, Adela a făcut critica completă a încăperii, înșirând toate lipsurile unui confort relativ, stăruind mai cu seamă asupra greșitei distribuții a mobilierului sumar. Pe când concludea, ca toate femeile în astfel de împrejurări, că bărbații etc. ... și-mi propunea să vie cu Safta să-mi facă odaia mai plăcută, exclamă deodată, sărind de pe scaun:

– Uite și coana Anica! Coana Anica era portretul lui Arthur Schopenhauer, adus de mine și atârnat pe perete în dosul mesei-birou.

M-am simțit puțin vexat de frivola ei ireverență față de maestru. Dar asemănarea lui cu coana Anica mi se păru atât de izbitoare, și însuflețirea Adelei de descoperirea ei o făcea atât de frumoasă, încât am trădat pe maestru fără nici o remușcare.

Și l-am trădat chiar și atunci când, aflând al cui e portretul, Adela a uitat de coana Anica și a luat ofensiva împotriva filozofului:

– A!... Domnul despre care mi-ai spus odată la Vorniceni că ne face proaste, minciunoase, pocite, cu bustul mai lung decât picioarele, și n-avem altă treabă decât să prindem bărbații în capcană? Acum înțeleg de ce avea ciudă pe femei... Nu cred să-i fi pregătit nici una vreo capcană!

Neputând susține că Adela e proastă și cu bustul mai lung decât picioarele, și cunoștințele ei asupra lui Schopenhauer mărginindu-se, destul de modest, numai la opiniile lui asupra femeilor, discuția a fost imposibilă, și victoria Adelei asupra mea, definitivă.

Schopenhauer rânjea diabolic la Adela, la doamna M... și mai cu seamă la mine.

Dar Adela, făcând o altă descoperire, părăsi și pe Schopenhauer:

– Ai și bibliotecă? Îmi dai voie să văd cărțile?

Când a aflat că "biblioteca" e proprietatea domnului Tăpșulea, gazda mea, a fost încă și mai curioasă s-o cerceteze.

– Oare nu-i nedelicat să umblăm în cărțile lui?

Liniștindu-i scrupulele, a luat de pe poliță întreaga bibliotecă a învățătorului pensionar, alcătuită din câteva gramatici și aritmetici, și a pus-o pe masă.

– Gramatica de... Aritmetica de... Uite și poezii!

Eu nu descoperisem nici o carte de poezii. Poeziile erau legate la un loc cu o aritmetică.

– Poezii de Carol Scrob... Scrob, poet?

– Trebuie să fie feciorul doctorului Scrob de la Roman, lămuri doamna M...

– Stați, că-i serios... Scrisoare de Alecsandri... "Poezii elegante undite" - adică pescuite? - în comoara inimii, și de aceea cântă cu înduioșire" - înduioșire! - "A fi ca dumneavoastră, militar și poet, este o dublă calitate, de care vă puteți mândri" -- Safta se mulțumește cu prima calitate -- Prefață de G. Sion... "Curagiu, iubite Scrob" - "iubite Scrob" e admirabil! - "Când vei vedea că câteodată îți slăbesc puterile, nu te descuragia, ci aleargă, ia pana, scrie, scrie și iar scrie"... Acu să vedem ce scrie.

Adela se așeză pe scaun și începu să răsfoiască:

– Ascultă, mămucă: Dă-mi pace, La Coralia mea, De ce m-ai deșteptat? - cântecele colonelului coanei Anicăi... El spune "desceptat", din farfurie, cum ar zice coana Anica.

– Cum "din farfurie"?

– Așa zice ea când vrea să spuie că ceva e distins. N-ai auzit vorba asta? Se vede că vătafii s-au speriat tare când au schimbat strachina cu farfuria.

– Ce gură rea ai tu, Adelă!

– Ce să fac, mămucă...

În acest moment, ceasornicul meu de masă începu să carilloneze La Paimpolaise. Erau ceasurile patru. Copilul din Adela a fost atât de fericit, încât am pus minutarul, pe rând, la toate cele douăsprezece semne ale cadranului. Apoi am rugat-o să-mi facă grația să primească în dar jucăria miraculoasă. După refuzuri din ce în ce mai atenuate:

– Dar dacă are să-ți pară rău pe urmă?

Să-mi pară rău... Ea nu știe ce voluptate este a dărui unei femei, a-i da, a o face, prin actul acesta simbolic, puțin a ta.

Adinioarea, când rătăceam în dreptul casei ei ca să fiu mai aproape de dânsa, a închis geamurile și a dat storul în jos, ca să se culce...

Există în univers imagine mai încântătoare decât o femeie înaltă și zveltă, frumoasă și elegantă, care se dezbracă încet, alene, cu gândul aiurea, zâmbind unei amintiri, unei așteptări?

Adela era în cerdac cu doamna M... Treceam la poștă. Am salutat. Ea, cu o înclinare din cap abia perceptibilă, mi-a zâmbit toată. E o spontaneitate, uneori, o uitare de sine în femeia asta, stăpână pe faptele ei până la calcul, care îmi dezarmează "psihologia".

Muzica militară cânta Lucia de Lammermoor. Sextetul, armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald și umplea valea. Cerul albastru-închis, aproape siniliu, era înalt și adânc. Îmi trebuia acum prezența Adelei...

De la poștă m-am dus la ea. M-a întâmpinat în mijlocul ogrăzii. În haina albă, încinsă cu o panglică albastră, era tot ce e o femeie încântătoare, dar mai cu seamă era tinerețea.

– Unde ai trecut așa de misterios adinioarea?

I-am dezvelit misterul peregrinărilor mele:

– La poștă.

– Da! confirmă ea imediat, ca de obicei, fără strictă necesitate, un "da" scurt, de o copilărească grație, pronunțat aproape "ta"....Apropo de poștă, azi am primit de-acasă un caiet de note... Am să-ți fac întâi o cafea, eu... Dă țigara la mine, s-o zvârl: iar fumezi teribil... Pe urmă am să-ți cânt câteva bucăți, după aceea ne plimbăm pe deal!... Și seara, la masă la noi... Ba da, ba da! Ești invitat de mama. Să văd, ai să refuzi pe mama?!.

...Menuetul din Sonata a VII-a îi interpreta eleganța zveltă a bustului, și coroana ei de păr galben, scânteind în razele soarelui, reflectate de sticla geamului deschis, stropea cu fire de aur sonoritățile difuze în atmosfera calmă a odăii.

Mi-a cântat apoi andantele din Sonata I-a, supremă debrutalizare a vieții, ritmuri de eter, rătăcite pe pământ din muzica de sfere, și apoi, acompaniind pianul cu vocea ei gingașă, și atât de dulce, un cântec franțuzesc din alt secol, cuvinte de iubire naive și delicate ("blanche comme lait...", "douce comme un agnelet...", "fraîche comme rose..." 1,). Niciodată n-am simțit, ca astăzi, că toată poezia vieții, până la infinitezimal, emoția pe care o dă o floare de câmp, răsăritul unei stele, o adiere de vânt, are ca principiu gândul morții, fiindcă vorbește de iubire, și că prețul integral al vieții îl dă numai moartea.

"Blanche comme lait..."

După prima din cele trei părți ale programului, am pus imediat în aplicare pe a doua. Ca să scurtăm un kilometru, am sărit gardul prin fundul grădinii, operație delicată și chiar riscată, de care Adela s-a achitat perfect grație scărilor formate de nuielele gardului învechit, unei binevoitoare crengi, de care s-a ținut cu mâinile, și concomitenței aceleiași operații executate de mine puțin mai departe.

Adela a petrecut de minune. Și-a făcut un alpenstock din creanga jupoiată a primului copac întâlnit, apoi, nemulțumită, a devastat mai departe un alt copac, și pe urmă a renunțat la ajutorul alpenstockului... A cercetat totul în dreapta și-n stânga, încât am făcut drumul de două ori mai lung. A făcut ecou cu un deal dimpotrivă, înregistrând recordul de două silabe: un "Cucu!" subțire și misterios, venit din fundul pădurii, încercând apoi în zadar, cu toată repejunea debitului, să obție ecoul întreg al unui și mai ascuțit "Cucule!"

Când am ajuns pe culmea dealului, o catapeteasmă cenușie din cer până-n pământ se mișca venind din munte.

– Ne-apucă ploaia! Să fugim!

Am pornit repede la vale. Dar ploaia trecu cotropitoare peste Târgu-Neamțului, înaintând triumfal înspre Moldova și trimițând până la noi frânturi umede de vânt, ca niște șfichiuri nevăzute.

Doamna M... era în cerdac.

– Am o foame de lup! strigă Adela de pe scări și se repezi cu gura deschisă la doamna M... s-o mănânce... în sărutări.

– Ce-i cu voalul tău, Adela? Și de unde ai găsit tu atâția scai? Ai făcut nebunii destule?

– Destule!

Am intrat cu Adela la Haim Duvid, pretextând că ceasornicul ei rămâne în urmă. Voia să vadă numaidecât pe filozof și pe nevasta lui.

Haim Duvid - o extrem de ceremonioasă politețe profesională, dar impasibil. În schimb, doamna Sabina s-a întrecut pe sine. Se topea. Ochii îi înotau în lacrimi ca într-un ocean. A oferit Adelei un scaun, l-a acoperit cu o rochie păturită, a înconjurat-o cu politeți excesive și naive, a copleșit-o direct și indirect cu complimente intempestive și stângace: "Domnișoara cea mai frumoasă din Bălțătești" - "Surioara matale trebuie să-ți fie dragă tare și seamănă așa de bine cu mata". Bine că n-a spus fiică! (Acum zece ani, în tovărășia unei femei ca Adela, ipoteza doamnei Sabina ar fi fost alta!) Cât despre asemănare! Sunt înalt ca și Adela, încolo... Eu sunt "brun, ochii negri, nasul potrivit", întocmai ca în pașaport. Un singur lucru n-a greșit doamna Sabina: "dragă tare". Deducție, intuiție, observație directă?...

Adela era stânjenită. Haim Duvid, imperturbabil, îndrepta ceasornicul. Dar doamna Sabina revărsa atâta suflet cald, că eu, cel puțin, nu aveam nevoia nici celei mai mici sforțări ca s-o tolerez.

Când am ieșit, Adela zâmbea cu înțeles: "Am să-i pun venin la inimă coanei Anicăi. Am să laud evreica asta tot timpul mesei."

Dar n-a fost nevoie să aștepte masa. Coana Anica era în cerdac. Adela și-a jucat rolul perfect, căci, de la doamna Sabina a trecut la neamul evreiesc întreg, profesând în pofida coanei Anicăi un filosemitism absolut, agravat cu declarația că toate prietenele ei din școală erau evreice, Betty Goldenberg, Rașela Weissmann, Suzana Haimsohn. Și vorbea în limba coanei Anicăi cu tăți, cu vai de mine, cu să vezi mata, cu să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. Când a căscat, făcându-și trei cruci mici în dreptul gurii, doamna M..., cu toată seriozitatea ei tristă, nu s-a mai putut ține de râs și s-a dus în casă. Coana Anica, botoasă, se uita rău pe sub gene. Limba și gesturile ei, imitate de Adela, firești pentru coana Anica, n-o supărau, i se păreau firești și la Adela, care, de altfel, nu ni le servea decât nouă. Coanei Anicăi îi servea numai fondul.

Adela rămânând fără auditor, căci se prefăcea că vorbește numai doamnei M..., îmi luă brațul, să mergem în grădină:

– O urăsc, izbucni ea, după ce făcurăm câțiva pași, fiindcă-i rea. Ieri a dat un ghiont Saftei pe ascuns. A trebuit să-i dăruiesc Saftei o bluză ca s-o consolez. Mereu i se pare că slugile mănâncă prea mult. Și doar nu-i pe socoteala ei. E invitata noastră, o aduce mama pe la noi fiindcă a fost nevasta fratelui ei.

– Duduie, mata poți urî?

– Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă - ca alții. Eu urăsc, iubesc, disprețuiesc... Sunt o țărancă proastă.

– De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?

– Cred. Mata disprețuiești, nu urăști, te cunosc eu bine. Disprețuiești pe toată lumea, și n-ai dreptate... dar îmi pare bine că ești așa.

– Să zicem că-i adevărat. De ce-ți pare bine?

– Pentru că omul care disprețuiește pe toți mă prețuiește totuși pe mine. Vezi ce egoistă sunt?

– Văd. Dar ești sigură că te prețuiesc?

– Sunt! Pe mine și pe mama.

– Duduie, să știi că de asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. (Și dacă mai adăugam că "mi-i dragă tare", cum zicea doamna Sabina, fiindcă, pe lângă toate astea, e și frumoasă, spovedania era completă.) Și să știi că nu disprețuiesc pe nimeni și prețuiesc pe foarte puțini. Dar e adevărat că toate prietenele matale din școală erau evreice?

– Nu-i adevărat. N-am avut nici o colegă evreică. Am spus așa pentru coana Anica. Ai văzut cum fierbea ca un rac, fără apă, antisemita asta care și-a arendat moșia lui Moriț Felț? Acu hai să-ți cânt, ca răsplată pentru că... mă admiri... parcă așa ai spus. Ești foarte galant....Dar ce să-ți cânt? Desigur că toate sonatele, valsul, preludiile și mazurca. Mata ești foarte constant.

– Dar mata?

– Și eu. La Tuffli mănânc întotdeauna o indiană și o savarină.

Mergând spre casă, și-a schimbat gândul. M-a rugat s-o însoțesc la plimbare și să amânăm muzica până la întoarcere:

– Să mergem repede, în fața vântului, să-l luăm în răspăr, "să cucerim universul", cum a spus odată cineva la Vorniceni...

Ia uite la coana Anica cât îi de urâtă! I-a ieșit tot sufletul în față.

În antipatia reciprocă dintre Adela și coana Anica se rezumă nimic mai puțin decât o pagină importantă din istoria țării: Adela e fiica unii bonjurist, coana Anica - a unui vătaf îmbogățit.

Dar când exclamă: "O urăsc!", Adela se înșală. O dezminte însăși pornirea ei violentă. Adela ia drept ură indignarea ei generoasă. Și ce adorabil e acest "O urăsc!" prin vioiciunea lui pasionată și prin contrastul dintre figura ei agresivă și ușoara graseiere, care îi revine, temperată, din copilărie (mai fermecătoare la vârsta asta decât atunci), ca întotdeauna când e stăpânită puternic de un afect.

Faptele - statu quo . În piept, însă, încep să se zvârcolească vipere. Nu sunt decât cincisprezece zile de atunci... Aveam spiritul liber. Azi... A fost fatal, predestinat. Dacă, spre a înnoda o intrigă, un scrib ar fi imaginat o întâlnire atât de întâmplătoare ca aceea de aici dintre mine și Adela, toată lumea ar fi spus că bietul om are imaginația nevoiașă.

Acum trei ani Adela nu-ți inspira nimic. Când ai văzut-o aici, ideea că între timp a devenit femeie a stârnit totul. În urmă, zi cu zi, ideea a fost confirmată mereu, inconștient, de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumuseții ei, de temperatura urcată a feminității ei și de cei patruzeci de ani ai tăi, care se agață de viață...

Și recunoaște că toate amintirile curate despre fata de altă dată măresc, și ele, tumultul tău din suflet, ca apele cristaline din munte, care alimentează râul tulbure din șes. Nici o femeie, când începea să-ți apară ca unică dispensatoare de viață, n-a avut pentru tine atâta realitate acumulată, și atât de intensă, ca dânsa.

...Singura salvare, încă posibilă, ar fi absența. Napoleon, un om destul de priceput în strategie și care nu obișnuia să fugă nici în fața coaliției lumii întregi, spunea că victoria cea mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!... O să-ți inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decât altul și mai sofistic.

Azi-dimineață scutura niște cuverturi la geamul odăii ei de culcare, îmbrăcată cu o polcuță albastră și cu o digrimea pe cap.

Ocupația ei pur femeiască și îmbrăcămintea de gospodină îi dădeau un farmec atât de ispititor!...

Dar tot ce face mi-i scump, pentru că tot ce face e o realizare necontenită a ființei ei și e, totuși, o altă descoperire emoționantă.

Cum m-a văzut, mi-a spus încă de departe:

– A murit "petpedecul" nostru. L-a mâncat o mâță. În grădina asta se adună toate mâțele din Bălțătești! și mi-a arătat două pene delicate din aripa bietului pitpalac.

Ochii Adelei erau plini de durere și de ură. "Nostru" - cuvânt emoționant, însumare într-un singur tot a existenței ei și a mele... Dar afară de pasărea moartă și de steaua din alte lumi, nimic nu mai este al nostru... Nici universul, care este al tuturora!

Mi-a dat o pană mie, și una a păstrat-o ea, încă o dovadă că nimic în viața noastră nu poate fi al nostru, al amândurora.

Azi am fost cu ea la Târgu-Neamțului. Avea de făcut niște cumpărături.

În trăsura îngustă (toate trăsurile de pe aici, carcase mizerabile de foste trăsuri, cumpărate pe nimic de țăranii-birjari și proporționate cu caii lor mici și goniți întruna, sunt strâmte și hârbuite), oricum ai face, nu poți să nu te atingi de tovarășul de alături. De la o vreme, recunoscând, fără să ne-o spunem, cazul de forță majoră, ne-am resemnat și ne-am acomodat cum am putut mai bine. Intimitatea asta totuși ne stânjenea (cu atât mai mult cu cât în timpul din urmă raporturile noastre au devenit tot mai tulburi), dar făceam ca și cum n-am fi observat nimic.

Făcându-mi o datorie de a-i devia atenția în altă parte, fără ca să pot reuși, nici voi cu tot dinadinsul să o deviez și pe a mea, am fost de o locvacitate copioasă și susținută. I-am arătat Văraticul, răzlețit sub soare, faldul munților în care se ascunde Agapia, Ciungii, cu runcurile ca niște sâni formidabili, misteriosul Pleș, exilat în marginea zării.

În fața noastră, Cetatea Neamțului, molar sfărmat al unui leviatan de coșmar, strălucea ivoriu în soarele arzător al amiezii și creștea cu cât ne apropiam de târg. Prin valea ei largă, Ozana își mișca strălucirea în curbele grațioase ca niște șolduri de femei adormite ale meandrelor ei. În fund, cu aspect de nour, Halăuca, nemăsurată și obeză... Ne-am oprit, conform tradiției venerabile, la ilustra băcănie "Tomovici", veche de peste jumătate de secol, condusă acum de un subaltern. La o masă de crâșmă dintr-un colț, pe care un băiat a curățit-o, cu un șorț murdar, de resturile unei gustări anterioare, am consumat fără furculițe, mezelurile obișnuite - tradiționale și reglementare - însoțite de obligatoriile pahare de vin cu borviz. Ca să ne conformăm complet locului și împrejurării, am ciocnit paharele pline. Adela oficia cu o delicată stângăcie acest ritual, în care era cu totul novice.

În jumătatea de oră petrecută acolo, prin băcănia istorică s-a perindat o mulțime de lume, cea mai mare parte vilegiaturiști de la Văratic, Agapia și Neamț, cercând, gustând, întrebând de preț, bărbații - calm, femeile - agitat, mirându-se ori indignându-se de prețuri, afirmând la fiecare articol că "la Iași" ori "la Botoșani" toate sunt pe jumătate mai ieftine, plătind la urmă prețul cerut.

Când ne pregăteam să plecăm își făcu apariția o nimfă cu păr castaniu, de optsprezece ani la față, de douăzeci și cinci la trup, cu o floare roșie în păr, cu un șorț alb care o cuprindea pe după gât cu bretelele, îi strângea talia accentuându-i cei douăzeci și cinci de ani și-i acoperea rochia vișinie - o slujnică frumoasă și mai cu seamă picantă, care ceru încă de la ușă, cu un fel de impertinentă dezinvoltură, "o chilă de zahar". Negustorul, rubicond și stacojiu de ani și de "comestibile", își pierdu cumpătul, începu să joace pe cele două picioare groase în dosul tejghelei ca un curcan apoplectic, repetând aiurit, cu glasul alterat: "Zahar...fetiță?... zahar?... zahar?" Adela se îneca, "murea" de râs, cu batista pe față. Eu cugetam că pretențiile omului de cincizeci de ani, exagerate față cu cei optsprezece, erau încă și mai exagerate față cu cei douăzeci și cinci ai nimfei cu rochia vișinie.

Slujnica aștepta cu aerul impertinent cu care intrase. (Desigur că nu venea în magazie pentru întâia oară.) După ce negustorul înțelese, în sfârșit, sensul cuvântului "zahar", își îndeplini oficiul prozaic de a cântări marfa, și slujnica îi întoarse partea rochiei fără șorț și plecă dreaptă, străpunsă de razele X țâșnite din ochii, deveniți sașii, ai comerciantului muncit de tiranul zeilor și al oamenilor.

Am însoțit pe Adela în câteva magazii, din care a selectat metodic tot ce însemnase pe o listă încă de acasă. Fiecare articol cumpărat era șters din listă cu micul ei creion și, când programul fu epuizat, ne suirăm în trăsura noastră îngustă și hârbuită, spre a ne întoarce acasă. Dar după o scurtă chibzuire, am hotărât să ne urcăm la Cetatea Neamțului și am îndreptat birjarul întracolo.

Am lăsat trăsura jos, pe malul Nemțișorului, și, pe cărarea de sub mesteceni, ne-am suit încet la deal. Amintirile istorice, deși banale, care se insinuează în suflet, foșnetul mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri, predispun la tăcere și reculegere. Cărarea suie-n piept: Adela mi se atârnă de braț. Greutatea ei îmi făcea urcușul mai ușor.

Dar zidurile înalte, pustii, către care urcam, ne apăsau cu severitatea lor tristă. Intimitatea dintre noi, aici, în singurătate și în infinit, mă făcu să simt cu o claritate și mai dureroasă că am trecut de "mijlocul drumului vieții".

Suiți pe un zid năruit, lat cât un trotuar, aveam în față una din cele mai melodioase priveliști din Moldova, clasică prin frumusețea fină a peisajului, cu "cerul italian" deasupra - așa cum l-a numit un călător străin care a trecut acum o jumătate de veac prin locurile acestea. Adela însă și-a exprimat cu hotărâre preferința pentru zările nelămurite dinspre apus, de unde izvorăsc apele multe, pe care le aduce în câmpie Ozana. Am fost surprins de preferința ei pentru sublim, stare de suflet eminent masculină. Sensibilitatea ei... Dar văd că despic în mai mult de patru firul de păr (blond și puțin bronzat) al Adelei.

După un ceas de izolare cu Ea în albastru (simt bine că lucrurile au ajuns la majusculă, ca la optsprezece ani!), ne-am luat adio cu ezitări și cu păreri de rău de la priveliștile care ne dăduse puțin senzația și a eternității, și a vremelniciei. Pe aceeași cărare, mai repede decât la urcuș, ne-am coborât la trăsură.

Dar n-aveam nici un zor să reintegrăm prozaicii noștri penați.

Și, de comun acord, ne oprirăm asupra unui plan îndrăzneț și grandios. Să cinăm în târg și să ne întoarcem acasă la lumina stelelor. Adela, de bucurie, își juca umerii pe rând, repede, cum făcea în copilărie când căpăta o jucărie de mult dorită.

În vremea cât m-am dus la telegraf să anunț la Bălțătești că ne întoarcem după masă, Adela, invitată de nevasta negustorului de la băcănie, s-a dus în locuința ei să se scuture de colb.

Când m-am întors, am găsit-o cu o mâță albă în brațe. Erau în tandrețe. Adela îi făcea declarații de amor, numind-o "mițulică, hoață mică și prostuță". Mâța o ținea fin cu o labă de pânza rochiei și i se uita în ochi. Una avea ochii albaștri, ceilaltă verzi. "Ia uite ce nas blănit are!" În adevăr, mâța avea un nas mititel, păros și comic. Și-a lipit apoi obrazul de capul mâței în semn de adio, a pus-o pe pat, ne-am luat rămas bun de la gazdă și am plecat.

Dar până la ora când se poate lua masa mai era vreme multă.

Am petrecut-o vizitând "curiozitățile" târgului, care, cum am constatat, imediat, se reduc, și încă punând multă bunăvoință, la una singură - grădina publică, cu două ieșiri pe două străzi, mare cât o livadă mică boierească, dar îmbietoare prin umbra copacilor, bătrâni, crescuți în neregulă. Grădina era aproape pustie. Numai câțiva derbedei dormitau ici și colo, pe capete de bănci.

Lunga tovărășie din ziua asta, singuri printre oameni necunoscuți și pe drumurile deșarte, ca și senzațiile neobișnuite simțite în comun acolo pe munte, își produceau acum efectul. Bariera dintre noi slăbi. Discuția deveni mai liberă, mai intimă, cu un caracter mai personal. Singurul subiect care mă interesa era ea. Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detaliam calitățile, stăruind mai cu seamă asupra inteligenței. "Mă lingușești... Pentru ce mă lingușești?" adăugă ea, subliniind și adnotând fraza scurtă cu lumini ascuțite în ochi și dându-i o melodie gingașă. Era zâmbetul ei obișnuit, acum mai complicat și disociat: ușoară ironie în ochi, simpatie caldă în glas.

Am ignorat acompaniamentul logic și muzical și am rămas ferm cantonat în psihologia descriptivă. Altfel, aș fi căzut în quasideclarații, firești poate, dar nejustificate, atât de insidioase erau replicile și atitudinea acestei femei, pe care acum trei ani o credeam un fel de Gretchen în eternitate. Dar fetele sunt crisalide care provoacă surprize când se transformă. De altfel, quasideclarațiile mele ar fi devenit declarații, un bărbat înnodând funii groase acolo unde femeia, subtilă și strategă din natură, împletește fire de painjen.

Elogiile mele având rolul să justifice prietenia pe care i-o arăt, ea mă întrebă în chipul cel mai natural - simplu și serios - la cine "țin" mai mult, la prietenul meu X ori la ea. Sentimentele mele prea deosebite pentru X erau o invenție a ei, de circumstanță. Mi-au trebuit câteva momente spre a mă pune în starea de suflet necesară ca să pot face față cum trebuie la situația nouă, creată între noi de cuvântul care atingea problema delicată.

Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, că nu țin la nimeni atât de mult ca la dânsa, subestimând cu exces și pe X și importanța lui pentru mine. Era vorba de simpatie, de prietenie, dar... Cuvântul "a ținea" ni-l aruncam ca o minge primejdioasă. Și-n azurul ochilor ei, eternul ascuțiș de lumină...

Dumnezeule mare! acum zece ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel, și repede. Dar acum zece ani, o femeie de douăzeci de ani n-ar fi vagabondat cu mine prin văi și pe dealuri și s-ar fi ferit să mă întrebe dacă țin la ea mai mult ori mai puțin decât la X sau Y. Iar dacă totuși m-ar fi întrebat, aș fi știut sigur cum să traduc întrebarea și i-aș fi răspuns înlocuind pe anemicul "țin" cu un cuvânt mult mai robust.

După ce am asigurat-o în termeni preciși și gravi de prietenia mea nestrămutată - ochii ei spuneau: "Nu e nevoie de atâta argumentare..." - i-am sărutat amândouă mâinile. O lucire scurtă în ochi, apoi o ușoară încrețitură între sprâncene, pe urmă o fugitivă expresie de concentrare sufletească, comună tuturor oamenilor când vor să-și lămurească o problemă impusă de împrejurări neașteptate... și imediat masca ei obișnuită de înger care te persiflează pentru că ți-i scump.

Firește, am continuat vorba cu fraze cât mai lungi și mai susținute, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum gestul meu intempestiv ar fi fost foarte la locul lui și prea obișnuit ca să mai merite vreo atenție.

Dar acest gest, provocat oarecum de vorbele ei, mi se părea că-mi dă drepturi noi, că o făcuse puțin a mea. Și eram singuri acum, în grădină, și nu ne despărțea nimic decât doar câțiva centimetri de spațiu binevoitor și - implacabila cronologie.

Ne-am dus la restaurant. Ne-am așezat la o masă mică, luminată de o lampă prinsă în perete.

Bustul Adelei, înalt, elegant, era ușor aplecat asupra mesei.

Ochii ei răspândeau o lumină viorie, și potirul de dantelă al mânecilor scurte îi punea flori de umbră pe albul rotund al brațelor.

Ce grațios mănâncă o femeie când e grațioasă! Dar grația nu răpea actului semnificația lui de apetență profund organică. Din contra, o făcea și mai tulburătoare. Adela mănâncă puțin și pe alese, dar cu poftă. Are senzualitatea fină.

În restaurant erau o mulțime de cavaleri, probabil funcționari ai urbei, care făceau spirit, toți, cu atâta emulație, de parcă ar fi concurat la un premiu.

În sfârșit, am plecat. Înnopta. Apele Ozanei erau acum ca dosul de cositor al sticlelor de oglindă. Din sus, de pe valea largă a râului, venea un vânt perfid, abia simțit, dar tăios. Adela era în pardesiul ei de soie écrue peste bluza de vară și, împotriva oricărei intemperii, nu avea altă pavăză decât un șal subțire, împletit. I-am propus pardesiul meu, dar l-a refuzat cu indignare. Din cauza asta nu l-am pus nici eu. Dar hainele mele sunt serioase, ca toate hainele bărbătești. I-am propus pardesiul din două în două minute, dar n-a voit să-l ia cu nici un preț. (Psihologie de femeie; femeilor "nu li-i frig" niciodată!) Pe urmă m-am resemnat. În Humulești, la crâșma de peste drum de biserică, beția luase proporții epice. Un țăran prea de tot vesel ne-a petrecut trăsura cu un chiot sălbatic.

Dealul cel lung l-am suit la pas. Mergeam cu Adela pe jos. Cosașii de sub ierburi îi imitau fâșâitul aspru al fustei de mătasă. Noaptea era nemișcată. Numai stelele tremurau deasupra capetelor noastre. Munții, pe care ziua îi văzusem glorioși amenințând cerul, acum erau niște ipotetice blocuri de întuneric masiv, profilate pe întunericul universal diluat în puțina lucoare a stelelor. Departe, la picioarele munților, ici și colo, se stingea și se aprindea mereu câte un foc singuratic. Iar deasupra Văraticului, în tristețea imensității, punctul strălucitor al unui luceafăr stătea să cadă dincolo de munte. Când căzu, în curând, tristețea nopții crescu deodată. Dar Adela era lângă mine, cu viața ei tânără, concentrată în glasul ei încet, fierbinte parcă în singurătatea tot mai rece a nopții.

Drumul era gol. În deal ne-am urcat în trăsură. Acum era și mai întuneric. Abia bănuiam fața Adelei. Stătea sprijinită cu umărul în colțul ei, cu picioarele pe scăunașul dinainte. Simțeam cum îi radiază viața prin ușoara-i îmbrăcăminte.

Când coboram valea spre Bălțătești cu hârșcâituri de piedică primitivă, un landau bine încărcat cu trupuri omenești, unul dintre acele care culeg la întâmplare tot felul de pasageri, trecu spre Târgu-Neamțului, cu zgomot mare de clopote. Dar peste mai puțin de un minut, rămaserăm iarăși singuri în tăcerea nopții enorme. Simțeam pe Adela supusă și vibrantă. Probabil că-i era puțin frică. Ca să-i dau sentimentul siguranței, am luat un ton aproape vesel. Apoi, abuzând de toate împrejurările astea, i-am pus pardesiul pe umeri, fără s-o întreb. Ea m-a ajutat s-o învelesc bine. Degetele ei amestecate printr-ale mele - erau o senzație nouă - mai tulburătoare decât a mâinii ei pe buzele mele. Atingerile de acum, ale mâinilor noastre, repetate și neprevăzute, erau ca un joc, ca o făgăduință, ca un preludiu. Atingerea mâinii celor mai mulți oameni mi-ar produce o displăcere vie. A câtorva mi-ar fi indiferentă, o simplă senzație tactilă. Atingerea mâinii Adelei îmi răspândește în sânge și în suflet otravă.

Trăsura mergea acum repede la vale, zvârlind pietrele în lături.

Am început să-i țin Adelei o prelegere de astronomie sentimentală și cât am putut mai elocventă, țesând expunerea cu melancolii după anii de altădată. Dar în momentele acele cochetam, ori exprimam, din inerție, stări de suflet inactuale. În realitate, nu mă mai simțeam omul cu părul brumat. Problema încetase, pentru că întunericul mă oprea să văd fața Adelei, oglindă în care, prin contrast, îmi număr anii, și pentru că inconștient știam că același întuneric o oprea și pe ia să-mi vadă argintul care mă aureolează. Dar prima casă din Bălțătești rupse farmecul. Case, maghernițe... De unde răsăriseră toate acestea?

La lumina felinarului de peste drum de poarta ei, am văzut-o.

N-o mai văzusem de mult, din restaurantul de la Târgu-Neamțului. Acum era obosită. Îi era somn, avea înfățișarea dezarmată, ca orice om când îi e somn... Când îi sărutam mâna, mi-a spus, cu glasul ei șoptitor:

– Pe mâine.

"Pe mâine..." Cum dezmiardă ea totul cu glasul, cu mișcările, cu existența ei! Și înfățișarea pasivă de adinioarea, când îi era somn... Părea că-i expiră voința... Acum doarme în căldura propriului ei corp tânăr, cu umerii largi, cu sânul delicat...

I-am scris să-mi răspundă dacă n-a răcit. (Aseară, când am ajuns aici, termometrul din cerdacul meu arăta zece grade.) "Cum puteam răci, când temperatura era atât de ridicată? - Adela." Ridicată? Temperatura mea? Atunci mă persiflează. A ei? Atunci mă persiflează și mai crud. Iar dacă nu mă persiflează...

Imposibil!...

Dimineața asta s-au petrecut mici evenimente extraordinare.






Adela - Lamurire
Adela
Adela (2)
Adela (3)
Adela (4)
Adela (5)


Aceasta pagina a fost accesata de 599 ori.