• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Adela (5)

Dacă nu-i sunt indiferent, sentimentul ei este o simplă iluzie psihică. Adela ia drept iubire sentimentele ei bune pentru mine, din care a făcut un mănunchi legat în voința de a mă iubi. După realizare, s-ar deștepta și, inconștient, mi-ar reproșa mie iluzi­onarea și decepția ei. Iar în ipoteza, obraznică și absurdă, că Adela mă iubește cu adevărat, fericirea infinită, care ar sfida legile universului, ar fi trecătoare. În ipoteza asta extravagantă, ar trebui să-i cer mâna (din toate expresiile, a cere mâna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligațiile față de ea și fără a masca și înnobila legătura prin toate formele și ritualele, cu atât mai potrivite scopului cu cât mai nelogice și mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvânt sonor, prestigios mai ales în țările noi și bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului. Dar pe o femeie pe care aș înjosi-o și care s-ar înjosi n-aș mai putea s-o prețuiesc.

Iar legătura indisolubilă ar duce la nefericire, pentru că, după câțiva ani, voi fi în adevăr bătrân, tocmai atunci când ea va fi femeie în toată puterea cuvântului. Concret: cu capul pe genunchii ei, conștient că-mi vede părul sur, spunându-mi nume mici, pe care le-aș auzi paterne; spunându-mi nume mici, care ne-ar ridiculiza pe amândoi. Părul meu sur lângă capul ei blond; mâna ei mică în părul meu sur. Dezmierdări arzătoare ca un copil... Întrebarea de fiece moment: "Îi sunt ochii legați încă? Ori s-a deșteptat și vede realitatea?" Sentimentul de umilință că abuzez de înșelarea ei de sine ori de mila ei. Și, la apariția lui, durerea mea, și durerea ei că mă ucide ori că renunță la viața ei pentru mine.

Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă individuală, și meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei și o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumusețează ori urâțesc fericirea, și Adela e dintre acei care o înfrumusețează.

Imposibil! Și e mai bine așa. Chiar dacă aș avea zece ani mai puțin. Tot ce se realizează se împuținează și se trivializează. Relațiile prietenești trivializează prietenia; ritualul - religia; poemul - poezia; creația - gândul lui Dumnezeu, și tot așa realitățile amorului trivializează iubirea.

Cine a spus că, odată cu hainele, bărbatul și femeia aruncă toată cultura și civilizația și se întorc la starea de natură?

O femeie spirituală, cu care schimbi idei fine ca niște săgeți de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, creată de amândoi... și, la un moment dat, ca ultimă concluzie, ca încoronare supremă, violarea tuturor secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conștientă că e partea brutală a ființei ei, oficiile vieții organice, care n-au altă justificare decât aceea că sunt suportul vieții spirituale - ca subsolurile unde se fabrică forța care în salon strălucește în ghirlănzi de lumini.

Adela este o iluzie paradisiacă, și nu trebuie să devie o realitate. Nu trebuie s-o asimilez întru nimic domnișoarei Niculina P..., artistă coregrafică (și dramatică in spe), care, ca și maestrul de scrimă, are un rol important în păstrarea echilibrului organic și, probabil ca și el, nu are numai un singur client.

Atunci? Atunci rămâne să fac o tranzacție cu natura sau, mai exact, s-o mistific. Voința de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii și miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic, care hrănește coroana. Voi mistifica la rândul meu geniul speciei, elementul primordial, voința de a nu muri, voi păstra numai coroana arbustului. Voi iubi în Adela forma ei ideală și sufletul, parfumul vieții ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic.

Hm! Amor platonic?... Trubaduresc? Comuniune între suflete? ("Androgin și ginandru"?) Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: și) perversitate de blazat, în care iubirea și actul final (prea mizerabil asociat de domnișoara Niculina P... et comp.) s-au disociat. Ori pretenții impertinente de supraom, care vrea să-și deșurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieții, să joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o partidă de șah jucată cu el însuși. Platonism, oroare de materie, supraom? Dar mărturisește că te arde un fier roșu prin inimă acum, când ți-o imaginezi dormind în dezordinea pânzelor albe! E cineva, încă inexistent, care aspiră în tine la viață și vrea să aibă încântătoarea și tulburătoarea asimetrie a zâmbetului ei. Și mărturisește că "finețea" ei, "distincția" ei, "unicitatea" ei îți sunt prețioase ca tot atâtea cauze care o fac mai intangibilă, mai inaccesibilă, așadar mai dorită; ca tot atâtea văluri pe care să le arunce de pe ea pentru tine, ori să i le sfâșii tu, cu voluptatea sadică de a o dezbrăca de "civilizație".

Dacă aceea care a fost Ana de Austria n-ar fi fost drapată în inaccesibilitatea ei de regină, Georges Villiers de Buckingham n-ar fi decretat blocusul Angliei, numai pentru siguranța unei scrisori a ei, și n-ar fi fost pe punctul de a dezlănțui un război european, numai spre a crea condiții favorabile victoriei lui supreme: supremei ei impudicități.

Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieșită dintr-o peșteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare așteaptă gravă, să-i cadă prada.

Aceeași atenție crudă o are bărbatul când a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Când nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Și femeile îl tratează în consecință.

Pânda de a acapara o femeie, consimțirea ori refuzul ei, nesiguranța dacă-ți dă sau îți ia viața, țipătul de bucurie când ți-o dă, și mai cu seamă de durere când ți-o refuză... aceasta, și nu altceva, constituie poezia amorului - când contribuie și omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cândva din pitecantrop.

O afacere destul de complicată... Ieșisem la plimbare cu ea. În fața ultimei crâșme din sat drumul era aproape închis de lumea îngrămădită în jurul unei căruțe. Cu incuriozitatea mea de om comod, organizată de-a lungul vremii conștient și metodic, mi-aș fi făcut loc prin mulțime, fără să cercetez cauza îmbulzelii. Dar Adela n-a ajuns încă la indiferentismul meu filozofic.

Din vociferările lumii ațâțate, am reconstituit evenimentul în liniile lui generale: un țăran - aducând șefului de post suprema insultă de a nu-i recunoaște dreptul de rechiziție asupra unui purcel - zăcea galben, strivit, nemișcat, în căruța care trebuia să-l ducă la spitalul din Târgu-Neamțului.

Trăgându-mă la o parte, Adela îmi spuse cu ochii în lacrimi:

– Are să moară pe drum! Trebuie să-l ajuți aici.

Am convins-o cu greu că omul are nevoie grabnică de spital. Complicația a început în acest moment. După ce a dat femeii țăranului toți banii din săcușor, mi-a ceru (mai propriu: mi-a poruncit) să telegrafiez doctorului de la spital, prefectului de Neamț și "cuiva de sus" de la București. (E foarte convinsă că sunt un "om mare"...)

Am dat femeii țăranului un bilet pentru doctorul din târg, pe care nu-l cunosc. Am scris prefectului, pe care nu-l cunosc. Am convins-o că scrisoarea către ispravnic face de prisos telegrama la București.

În toată vremea asta, ea a repetat cuvântul "mizerabil" de o sută de ori.

Altă dată, în fața crimei stupide aș fi avut și eu sentimentele ei. Acuma, însă, făceam scrisori, denunțam infamii, îmi îndeplineam conștiincios rolul impus de dânsa, dar în ochi și în suflet n-o aveam decât numai pe ea. Sentimentul de revoltă, trădat în glas, în mers, în gesturi, în respirație, potențându-i și exteriorizându-i viața, realizând la maximum femeia din ea, îmi înnebunea inima.

Adela bolnavă!... Am găsit-o cu fața aprinsă, cu ochii strălucitori, respirând scurt și repede. Coloana de mercur a termometrului mi s-a părut cât Turnul Eiffel. La auscultare - nimic.

M-a consolat (ea pe mine!): "Nu te speria, are să-mi treacă". Nu găsisem nimic anormal, dar tocmai ignoranța cauzei m-a alarmat peste măsură.

Indicând doamnei M... câteva măsuri, cunoscute și de ea, m-am dus în cerdac.

Când mi s-a permis din nou să intru, Adela avea pala de păr așezată exact la locul ei, pe jumătatea stângă a frunții, și un alt capoțel, mai bogat în dantele și panglici, iar pe pat și la îndemâna ei, o oglindă ovală cu mâner. Făcea sforțări să pară veselă, să-mi zâmbească și îmi cerea scuze că m-a "speriat" și că mă "plictisește". La șase seara, termometrul înnebunise! Eram zăpăcit de spaimă, de inaniție, de nicotină.

Redusă de boală (în fapt și în conștiința mea) la un simplu organism în luptă cu germenii morții, dispărând femeia, motivul de a vedea în ea adversarul temut, dispensator de viață, Adela devenise pentru mine ceea ce era în realitatea ei obiectivă - și mai ales în realitatea ei relativă față cu mine - aproape un copil. Dar sentimentele pentru copilul bolnav erau exagerate de toată forța pasiunii pentru femeia de până ieri.

Prima parte a nopții am petrecut-o în cerdac, în dreptul geamului ei. Constelațiile se mutau pe cer cu stupida lor indiferență. Comparam, cu sentimentul unui regret sfâșietor, zilele trecute, când viața triumfa în ea, cu ziua de azi, când natura o aruncase la pământ, aproape strivită, aproape inertă. Imaginația, scăpată din frânele voinței, desfășura vertiginos faptele posibile, și care, din posibile, deveneau sigure. Vedeam la capăt pe Adela murind, mă înduioșam asupra vieții ei stinse, mă înduioșam încă și mai mult asupra mea. De la o vreme, am băgat în sfârșit de seamă că mă excit singur, că simt plăcerea să multiplic nenorocirile posibile din viitor și să le simt întâmplate, concrete.

La douăsprezece, temperatura se coborâse cu două grade.

Când îi luam pulsul, mi-a pus pe mână mâna ei liberă și mi-a șoptit: "Ești foarte bun, ești prea bun". Dacă eu nu știam să-i pun diagnoza, nici ea nu mi-o putea pune exact. Nu eram "prea bun". Excesul de bunătate avea un principiu, acum înăbușit în subconștient, dar totuși activă, care se exclude cu bunătatea...

Întors din nou afară - și după ce peste o oră doamna M... mi-a spus că Adela doarme liniștit și respiră normal - am simțit fericirea unei speranțe robuste.

Era târziu. Constelațiile se mutase în altă parte a cerului, erau buchete de lumini, scânteiau cordial. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop de lângă cerdac, jucându-se cu frunzele copacului ca o ființă mică și grațioasă. Mă simțeam pus acolo să păzesc somnul Adelei, să-i apăr viața pe lângă care trecuse moartea, schițând gestul de a se opri.

...Dar scăderea temperaturii putea să indice curba normală a unei boli care abia începe!... Ideea asta îmi strecură în suflet o neliniște mai chinuitoare decât spaima, goală de idei, de la început.

Se lumina de ziuă. Era frig. Chinul mă obosise. Se obosise și el. Căzusem într-un fel de atonie morală. Un vânt, de aici, din sat, al nostru, fără direcție hotărâtă, șoptea în frunzele copacilor.

La șapte am fost chemat la Adela, care se deșteptase. Era palidă și cu ochii obosiți, fără frăgezimea ei de altădată. Temperatura era sub normal.

Revenirea sănătății restabilise brusc situația și stările de suflet obișnuite, și Adela, în fața unui bărbat - acum nu mai eram medicul - stătea tăcută, rezervată, cu plapuma sub bărbie. M-a întrebat numai, cu ochii aiurea, dacă am dormit bine. Am mințit-o: "Aproape ca întotdeauna", și, prescriindu-i regimul (ce ridicol e un medic cu prescrierea regimului, cu "ajutorul" pe care îl dă naturii, ca musca din fabulă!), i-am permis să se îmbrace și să stea liniștită.

După două ore, care au trecut greu, dar pe care mi le-am impus departe de ea, m-am întors. Stătea într-un jilț de trestie în odaia de primire, cu un empire de culoarea liliacului, care-i accentua paloarea și ofilirea. Acum era mai puțin frumoasă. Dar niciodată nu-mi fusese atât de scumpă femeia aceasta, pe care în alarma mea exagerată și ridicolă crezusem că am pierdut-o.

Odată cu bucuria imensă că va trăi, izbucni, mai arzătoare decât oricând, durerea pasionată, comprimată un moment de compătimire și de spaimă și pe care acum o înăsprea insomnia, odaia ei de culcare, toaleta ei de intimitate, înfățișarea ei pasivă și senzația, abia acum conștientă, a corpului ei palpat în ziua trecută. Senzațiile, care ieri erau simple semne informative pentru medic, astăzi, rememorate, erau percepute de omul înnebunit de ființa ei. Pielea ei - de mătase când era fierbinte, de catifea când s-a făcut rece - o aveam acum în degete, în creier, în inimă. La senzația teribilă contribuia și relativa ei urâțire. Ofilirea ei semăna cu figura obosită de somnul neîmplinit, și atât de tulburătoare, din dimineața când am plecat la Văratic; îmi solicita compătimirea, care, ca orice stare de suflet provocată de ființa ei, se rezolvă în pasiune dureroasă; mi-o înfățișa dezarmată, mai posibil a mea. Efect izbitor al uzurii corpului ei ars de fierbințeală, ofilirea ei îmi ținea pe primul plan al conștiinței ideea arzătoare a vieții ei fizice.

Aflase că am vegheat toată noaptea la geamul ei. Mi-a spus cu tristețe, dezmierdându-mi ușor mâna: "Sunt încântată de grija matale, dar nu o merit". Simplă politețe? Dar ea nu obișnuiește cuvinte goale. Modestie? Dar ea nu are prea dezvoltată virtutea aceasta. Atunci vorbele ei însemnau că ea nu are cu ce să-mi răspundă la cauza grijii mele? Oricum, mi-a arătat toată ziua atâta apropiere și atâta supunere, încât aveam impresia că, dacă i-aș fi luat capul și i l-aș fi culcat pe pieptul meu, ea n-ar fi protestat, nu s-ar fi supărat, nu și l-ar fi retras.

Nu mai pot înțelege nimic... Întreaga logică mi-i viciată de conștiința celor câțiva ani peste cei care permit asemenea jocuri. Abuzul involuntar de analiză, boală veche și incurabilă, complicat cu conștiința celor douăzeci de ani ai ei și patruzeci ai mei, m-a aruncat într-o țesătură inextricabilă, din care mi-i cu neputință să mă descurc.

Seara, Adela era atât de bine, încât a fost cu neputință s-o oprim să se plimbe pe șosea.

– Ai inventat boala... o simplă indispoziție, și acum, ca să nu te dezminți, mă tratezi ca pe o convalescentă.

Mi-a făcut concesia să se îmbrace bine și să nu respire niciodată pe gură. Pe drum mă întreba mereu: "Îmi dai voie să spun ceva?" ori: "Nu-ți mai place glasul meu?" Iar când uitam consemnul, ori dădeam vorbelor mele o intonație interogativă, îmi răspundea printre dinți: "Nu pot vorbi, n-am voie", ori: "Îmi dai voie să-ți răspund?"

Acasă, în cerdac, până unde am însoțit-o la întoarcere, ca să calce complet consemnul și să-mi facă în ciudă bine, a scos un tril lung, imitând pe o celebră, dar bătrână primadonă, de care râsesem împreună la Iași, și făcându-mi o reverență adâncă, a intrat în casă scoțând din nou trilul. Eu stătusem grav și mut. Ce putea face "maestrul"? Să-i cadă la picioare și să-și dezmierde fața cu marginea rochiei ei, singurul răspuns cu putință?

...Cu toată hipertrofia mea cerebrală, încep să simt limpede că voința are margini. Și, la urma urmei, idealism, platonism, estetică - morală și moralină - ce are de făcut natura cu toate aceste halucinații și fantome, pe care și le creează omul, ca se le opună sie însuși?!..

Dar fără aceste fantome, fără acest fum pe creier, ți-ar fi ea atât de prețioasă? Intangibilitatea ei, mirajul în care o vezi, unicitatea ei, toate aceste "fantome" ți-o fac scumpă și o deosebesc de toate femeile din lume!

A nega legitimitatea "fantomelor" este un sofism grosolan. Tot ce există e real, s-a născut din necesitățile vieții, și viața nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăși, ca să se adapteze fizic și moral. Fără tot acest "fum", fără toate aceste suprastructuri, care unei filozofii simple și simpliste i se par excrescențe prisoselnice, prejudecăți înlăturabile, Adela nu ar fi pentru tine o femeie de o specie unică, reprezentată numai prin ea - nu ar fi Adela.

Dar, indiferent de toate acestea, e în joc fericirea ei, care tu, în cazul cel mai bun, nu i-o poți face durabilă. Iar fericirea nu o consideră nimeni fum și epifenomen.

Nu! Adela va rămânea pentru tine mereu stânca pe care crește floarea-reginei, atât de apropiată că poți distinge micile steluțe catifelate, și totuși inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpastiei care te desparte de ea!

Adela e bine de tot. Dar e încă puțin palidă. Isprăvea Război

și pace.

– Romanul a început să devină trist. Nimic din ce făgăduia încântător nu se realizează. Așa e și viața?

I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului meu de acuma:

– Da, așa e viața! Pentru că vremea nu aduce de obicei decât tristeți. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară ființele scumpe, ne îmbătrânește și ne duce la moarte. Vremea a exilat din viață pe domnul M..., a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrânească și are s-o omoare. În ceea ce e esențial, fundamental în viață, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce delaolaltă și binele și răul.

– Dar ziua aceea frumoasă pe munții Văraticului n-a adus-o tot vremea?

Ar fi putut adăuga că vremea a adus-o și pe dânsa în drumul vieții mele...

– Sunt zile care vin prea târziu, ca o grațiere pe care ar afla-o un osândit abia în ultimele momente, când expiră.

Trecând peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decât aș fi voit, ea rămase în concret:

– Comparația nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Și... (Am așteptat urmarea lui "Și"... în zadar.)

– Vremea stă la pândă și nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc și melancolia e cu atât mai amară cu cât zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obișnuiește să fie mistificată.

Adela grefă pe generalitățile mele problema specială cu care începuse vorba:

– Dar în viață lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război și pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei care se iubesc fug, îi cunună un preot în secret și sunt fericiți toată viața. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieții oameni să fie fericiți? Nu cumva pentru că sunt nefericiți ei, din lipsă de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?

Mi s-a părut că văd în ochii ei un interes mai mult decât teoretic, și am sărit alături în considerații estetice. Grav și doctoral (și doară în stare normală nu sunt un om lipsit cu totul de bun-simț), i-am ținut o prelegere, la sfârșitul căreia a asistat și doamna M...

– Operele de ficțiune - i-am spus Adelei, care începuse să zâmbească și zâmbi toată vremea cât ținu prelegerea, - operele de ficțiune care se isprăvesc cu triumful binelui și cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea și dezmint experiența omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel, cum zice Tolstoi, aici de față.

– Și încă pentru ce, mon cher maître? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic și cu toți diavolii ei în ochi și în asimetria dulce a zâmbetului. Apoi, imediat: Și fericirea din viață e tot atât de urâtă ca și cea din cărți?

– Nu, pentru că cea din viață nu-i pentru alții, e pentru cei doi.

– Pentru cei doi... repetă ea. Și, adresându-se doamnei M..., declară că i-i foame tare, tare de tot. Era ora mesei.

La despărțire, în ogradă, mi-a spus cu simplitate:

– Astăzi ți-am spus multe prostii și câteva obrăznicii. Sunt vinovată, dar nici măcar nu pot să-ți cer iertare, căci știu că orice aș face, nu te superi pe mine.

Nu i-am putut răspunde nimic. Căci răspunsul unic posibil, dezmierdarea obrazului meu cu marginea rochiei ei, nu i-l pot da. Dar n-am putut stăpâni nevoia de prosternare din ochii mei, și nici ea nesiguranța din ai ei.

Muzica din parc cânta sfâșietor un cântec banal. Acum nu mai am absolut nimic de ascuns. E sigură că o ador și asistă (cu ce sentiment?) la chinul meu de a rezista. Poate mi-i recunoscătoare... Poate o ofensez...

Voința mea e posibilă numai pentru că prezența ei mă ține cu ea și îmi paralizează imaginația despre ea, care se aprinde în absența ei, și mai ales aici acasă, unde nici o priveliște nu-mi solicită atenția. La douăzeci de ani, când iubești amorul în femeia iubită, imaginația ornează poetic împrejurările și pe femeie. La patruzeci, când nu mai iubești amorul, ci numai femeia, imaginația se concentrează asupra ei indiscret, realist și precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din ființa ei... Condiția umană e teribilă! În țeasta cimpanzeului copleșit de instincte telurice, la un moment dat al evoluției și spre nenorocirea lui, apare o flacără rece, conștiința estetică și morală, care aruncă o lumină crudă peste mizeria iremediabilă. E una din multele crime ale naturii împotriva materiei vii.

Ce este ea? Îmi pare că astăzi mi-a vorbit de noi când îmi răspundea la indigestele mele pedanterii, în care toate cuvintele strigau: "Te ador!" Mi-a spus că nu am sufletul simplu, că există în viață fericiri posibile... Pentru mine? Ori pentru mine cu ea? (Dar acel "Și" ... început și neterminat? Nu cumva însemna: "Și ar fi putut urma și alte zile frumoase?")

Vibrează în ea ceva pentru mine în adevăr? Dar pentru ce glumește mereu? Iubirea nu glumește, e gravă.

...Întotdeauna dibuiești ca un orb! Gravă e pasiunea, ori adorația pierdută. Dar femeile nu devin pasionate decât după ce se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un bărbat și o femeie să-și spună "tu". Până atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decât oricând, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat și idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital și ridicol, dar care după aceea își recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, și-a îndeplinit tot rolul.

O experiență involuntară de psihologie. (Măcar atâta!..) În după-amiaza toridă, obosit de o noapte fără somn, stăteam întins pe canapea în umbra odăii, stăpânit ca întotdeauna de nevoia pulsației vieții ei. De la o vreme, gândurile începură să se îngreuie, să se materializeze, să se coloreze și să se închege în imagini care, căpătând pe nesimțite consistență definitivă, se confundară cu florile de pe zugrăveala din perete în chipuri de femei, ca niște picturi murale. În iluzia optică datorită slăbirii conștiinței, fiecare floare din perete devenise o imagine în miniatură a ei: o femeie mică, în profil, cu nasul puțin acvilin, cu bustul înalt, cu pieptul ușor bombat. Apoi imaginile se decolorară și muriră odată cu ultima licărire a conștiinței: nu dormisem de treizeci de ceasuri.

...Nasul Cleopatrei a determinat istoria lumii. Adela, mai modestă, a înnebunit pe un blazat lucid cu dulcea asimetrie a zâmbetului ei.

Muzica militară cântă Carmen. E curioasă "mediteranizarea muzicii", executată aici, între crâșme și barace, de acești țărani și mahalagii, care-și fac stagiul militar. Totuși, corectând mental micile "variații", Carmen-ul din Bălțătești îmi face plăcere.

Sunetele se țes cu razele soarelui, deja tomnatic. Unele inflexiuni au culoarea razelor, sunt fire sonore de aur, care zboară prin văzduh ca fosfenele1.

Carmen geme de pasiune mortală, pe care în zadar ai căutat-o în același grad în nuvela din care a fost extras libretul.

Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin țipete, și muzica e țipătul perfecționat. Pictura și sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ține mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura și sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este "reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ține de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale ființei noastre, ca tot ce exagerează durerea de a trăi. De aceea orice muzică, chiar și un vals, dacă mișcă profund, e tristă... Dar asta e filozofia celor patruzeci de ani ai tăi, flămânzi de cei douăzeci ai ei!... Mă duc la Adela. Am venit de la ea adinioarea. Dar e imposibil să nu mă duc. Voi găsi pe drum un pretext. Imaginea ei îmi înăbușă respirația. Mă duc să mă liniștesc de ea cu prezența ei.

Ultima zi. Ultima. O fi regretând? Mi-a spus noutatea ca un lucru neașteptat și contrariant: "Știi, trebuie să plecăm mâine. Mama a primit o telegramă. Afacerile moșiei."

Acum e încă aici! Noaptea care vine are să doarmă aici, aproape. Dar mâine, pe vremea asta, are să fie aiurea, departe, dincolo de Moldova, "la câmp", cum zic țăranii, în altă lume. De mâine nu vom mai avea nimic comun - nici spațiul și timpul, care nu ne vor mai încadra la fel viața.

A împachetat toată ziua. Imediat după prânz m-a chemat cu câteva cuvinte clare, dar cu semnificație afectivă mai obscură, scrise pe un bilet de vizită parfumat (pentru ce?): "Iubitul meu prieten, te așteaptă A..."

"Te așteaptă A", în loc de invariabilul și protocolarul: "Te rog vino la noi", cu specificarea motivului pentru care mă cheamă și cu numele ei întreg.

Înainte, accentul cădea pe motivul invitației, și "Adela" era numai o iscălitură... "Te așteaptă A" nu este o simplă invitație, este o stare de suflet - este un vers liric! și "A" este semnul unei mai strânse apropieri decât "Adela" de până acum. (Ea însăși, mai cordial decât "Adela M...".) 0 revoluție tot atât de complicată este: "Iubitul meu prieten". Oricât ar fi o formulă, "iubitul", mai ales din partea unei femei, conține încă în el căldura verbului din care provine, iar "prieten" suprimă distanța pusă de insipidul "maître", care de altfel nu se mai potrivește astăzi. Dar o diferență de douăzeci de ani între doi oameni exclude apelativul "prieten", mai ales din partea celui mai tânăr. (Discipolul meu T... nu mi-ar putea spune niciodată: "Iubitul meu prieten".) Îmi acordă femeia, prin acest cuvânt, dispensă de zece ani, ceilalți zece fiind apanajul însușirii mele de bărbat?...

Era în odaia de primire. Strângea obiectele mărunte și le învelea în hârtie. Și-a retras mâna când am voit să i-o sărut: "E plină de praf". La protestările mele, a fugit în camera de-alături, am auzit-o spălându-se zgomotos și, întorcându-se în odaie: "Uite, dacă vrei numaidecât să faci toate politețile. Dar să știi că le faci acum și pentru sfârșitul vizitei". I-am sărutat așadar mâinile amândouă.

În zâmbetul cu care îmi spunea aceste cuvinte mi s-a părut că disting, stingându-se treptat, murind, o intenție de ironie, și zâmbetul era numai în ochi. Peste câteva clipe zâmbetul îi iradia, bun ca o lumină caldă, nu numai pe toată figura, dar parcă pe întreaga ei făptură.

– Ai să stai două ceasuri să-mi ții de urât, dacă nu ai altceva mai bun de făcut. Vrei? Pe urmă am treburi care au să mă poarte prin toate odăile și prin cămară... Dar deseară trebuie să facem o plimbare de adio, lungă, lungă, lungă... Nu te chem la masă, pentru că nu aveam masă ca lumea. Împachetăm tot.

Cu decolteul în formă de inimă și brațele, de gospodină, goale până la cot, plecându-se ici, ridicându-se în vârful picioarelor dincolo, era aceea care ar fi putut fi lângă mine totdeauna dacă m-aș fi născut cu zece ani mai târziu și care acum pleca cu viața ei tot atât de departe de a mea, ca Sirius de Alfa din Centaur.

Fără calcul, fără șovăire, probabil pentru că începea de pe acum să fie departe, dar probabil și pentru că mi-o apropiase: "Iubitul meu prieten, te așteaptă A...", și fără să-mi dau seama de însemnătatea vorbelor, i-am spus la sfârșitul unor cuvinte de regret, de un caracter mai general, că mă lasă singur. Mi-a răspuns tot atât de simplu:

– Ce pot să fac? Dar n-ai să pleci și mata în curând de aici?

– Nu-i vorba de locul unde o să fiu și nici de singurătatea materială. (Prima mea "declarație!)

– Ce pot să fac? repetă ea. În tonul ei era parcă conștiința unei culpe. Am interpretat cum trebuie acest ton? Orice femeie are ceva matern față de bărbatul pentru care are afecțiune când el suferă, chiar și fata mică pentru un om în vârstă, și o țărancă pentru Napoleon I Bonaparte. Cuvântul Adelei a mângâiat pe omul normal, pitit undeva în fundul ființei mele, dar celălalt ar fi preferat altceva, fie și punctul de-a dreptul ironic, care îi diabolizează uneori atât de sfâșietor zâmbetul și creează oricum un fluid subtil între mine și ea.

Dar Adela, care nu poate stărui multă vreme în atitudinea asta de suflet și care toată vara asta (n-am nici o îndoială!) a avut o iritație surdă împotriva mea - din cauza trecutului? din cauza prezentului? din cauza amândurora? - îmi dădu această modestă satisfacție:

– Cât ai să mai stai aici?

– Peste două zile plec la București, și peste cinci, la Viena.

– Eram convinsă că ai să-ți execuți, în sfârșit, programul de excursii prin munți (îmi spunea aproape pe față că renunțasem la excursii din cauză că nu m-am putut despărți de ea toată vara) și-mi părea rău că nu pot să te însoțesc și eu. Pentru prudență, m-aș fi dat drept sora matale. (Atingea, pentru întâia dată, fără nici o necesitate practică, problema raporturilor noastre prea libere și prea strânse - și atât de prețioase din cauza caracterului lor tulbure și a piedicilor sfidate). De ce-ai renunțat la excursii?... Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei...

Cuvintele ei se raportau la părăsirea programului meu carpatin, dar fraza, cu tot caracterul ei general, severitatea, maturitatea cu care a rostit ultimele cuvinte nu lăsau nici o îndoială că erau o aluzie (poate o mustrare?) la șovăielile mele față de dânsa.

Începuse cu înțepături și isprăvea neliniștitor... Am plictisit, ori am ofensat pe femeia aceasta cu tristul meu hamletism? Dacă ar fi fost crudă și cu adevărat cochetă, aș fi amuzat-o și ar fi fost mai bine, oricât ar fi suferit mândria mea. Dar pare că n-am amuzat-o. Dacă îi sunt indiferent, am plictisit-o; dacă nu, am ofensat-o. Supraom, care-i dorește fericirea!...

Nu i-am răspuns nimic. I-am cerut adresa exactă ca să-i trimit cartoane cu vederi. Mi-a spus cu o tremurare necunoscută de lumini în albastrul ochilor și cu glasul ei cel mai voalat, privind în lături: "Nu știu bine unde am să fiu săptămânile viitoare". Dar cum nu putea sta la îndoială decât între două adrese, și amândouă la locuințele ei, la țară și la oraș, era limpede că nu vrea să se prindă în obligațiile corespondenței.

Pentru cine se teme ea? Probabil că numai pentru mine. Vrea să mă vindece, să curme jocul, pe care desigur l-a înțeles prea primejdios... Primejdios, pentru că ceea ce se petrece în mine ori nu are nici un ecou în ea, ori dacă are, ea vede lupta care se dă în mine și imposibilitatea de a fi fericit orice ar simți și orice ar face?

Dar ceasornicul îmi arătă că cele două ore trecuseră. Trecuseră prea repede. Fără să-mi dau seama, avusesem iluzia că timpul stă și el împreună cu noi, amical. Dar el își îndeplinea implacabil funcția de a uza totul și de a ucide viața. Trebuia să plec:

– Duduie, audiența s-a isprăvit. Cuvântul i-a plăcut și, ca să răspundă glumei mele, mi-a întins mâna să i-o sărut, cu aere de regină, dar și-a adus aminte că-i prăfuită și a retras-o. Suntem atât de departe de acum o lună, când ea era încă ucenicul și eu "maestrul". Acum între noi s-a stabilit cu totul raportul etern dintre femeie și bărbat. Raport care întotdeauna mi s-a părut acela dintre manejele subtile ale pisicii și naivitatea ursuză a câinelui. Și ce frumoasă era în clipele astea, cu o încordare de viață în toate liniile ei zvelte, cu mânecile suflecate și cu pala ei de aur pe jumătatea stângă a frunții!

Încă nu pot înțelege ce s-a întâmplat... În seara asta ultimă, ne-am plimbat departe, pe șosea, "să ne luăm adio" de la natură și de la noi înșine, cei de până acum.

– Luna se ține mereu după noi de câtva timp, aci la Văratic, pe drum, acasă, chiar și ziua. Nu mai suntem singuri.

La observația asta banală, Adela mi-a răspuns cu vocea ei înceată, dând frazei un ton confidențial:

– Da, ne urmărește. Să fim prudenți... O glumă fără semnificație precisă? Un noli me tangere? O zădăreală? Oricum, aceste cuvinte erau întâia ei recunoaștere explicită că acum nu mai eram cei de alătădată, ci o femeie și un bărbat în defensivă și ofensivă, delaolaltă amândouă.

Cuvintele ei îmi erau scumpe, și pentru nimic în lume n-aș fi consimțit să nu fi fost rostite. Dar aceste cuvinte, care erau ca o punte invizibilă aruncată între noi, mă făceau să simt și mai mult prăpastia dintre mine și femeia de alături - atât de aproape și atât de departe prin tot ce are necunoscut sufletul altui om, prin neștiința mea despre ceea ce se petrece în ea, prin șovăirile mele față de dânsa și față de mine însumi și prin frica mea de ea. Eu mergeam gândind toate acestea. Ea visa sfârșitul serenadei lui Schubert, atât de-ncet și de distrat îl îngâna, fără să-l mai poată părăsi.

Era frig și umed. Adela pusese haine groase și mănuși. Pe cap avea o beretă, de sub care se răzvrătea părul, umezit parcă de lumina lunii. Căutând să evităm prundul drumului, ne îndepărtam adesea unul de altul. Atunci ea mă chema lângă dânsa făcându-mi loc pe îngusta fâșie fără pietriș. Nu se auzea nimic în toată imensitatea decât nota misterioasă, naiv frântă, a buhailor-de-baltă de prin șanțurile drumului, geamăt al nopții și al pământului. Fusta de mătase suna aspru sub rochia groasă și strânsă pe picioare a femeii de lângă mine. Dar când am ieșit în câmp... o, luna avea altceva de făcut decât să ne urmărească pe noi. Ea țesea aburii care se târau pe câmpie în pânze destrămate de argint, până departe, cât vedeam cu ochii. Pe unele întinderi, ceața mai deasă și mai așezată forma lacuri, din care răsăreau copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă. Iar în fund, spre Văratic și Agapia, înspre care se încovoia câmpia cu lacurile în pantă, munții, ca niște valuri de fum gros, izvorau parcă atunci din pământ, dându-ne iluzia că asistăm la originea lucrurilor. Iar peste toate, departe în adânc, dincolo de înălțimile Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc colosală și sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume.

Adela se opri, îmi luă brațul și se strânse lângă mine, speriată. Ea nu știa că pleoapa sinistră de foc erau lucorile unei furtuni îndepărtate.

Împrejurimile banale, cunoscute așa de bine de noi - valea pe unde fusesem de atâtea ori, cu ogoare și așezări omenești, munții Văraticului, pe care-i urcasem ca într-o promenadă, - nu mai erau ele. În locul lor, și la câteva minute de ultimele maghernițe ale uliței noastre, apăruse o lume din altă epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela și cu mine. Și dacă eu mai văzusem cândva aceste secrete ale nopților de munte - dar niciodată pe toate la un loc ca acum - pentru ea totul era nou.

Uimită la început și entuziasmată mai pe urmă, pierzând probabil sentimentul realității și deci și al tacticii dictate de duelul dintre pasiunea mea mută și instinctul ei defensiv, în mijlocul acestei lumi ireale, unde rătăceam ca pe o altă planetă, Adela (acum stăteam unul lângă altul pe trunchiul unui copac căzut de pe marginea drumului) îmi luă o mână între mâinile ei, pe care și le puse pe genunchi. Gestul era anormal, străin raporturilor dintre noi... Dar în mediul acesta din alte lumi, gestul anormal era cel normal. Gândurile, simțirile și faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconștient. O mică schimbare în mediu provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colțul camerei, modifică tot peisajul încăperii - alte umbre, alte proporții - determină altă tonalitate a sensibilității, altă direcție a gândirii și alte reacții...)

Un plop de alături palpita încet. Mai departe, se contura imprecis prima casă din Valea-Seacă. Dar toate erau într-un deficit de realitate. Spiritul nu le putea conferi întreaga existență... "Uite, lacul vine la noi. E și o barcă pe el", și-mi strânse mâna într-ale ei, de fericire.

Când ne-am ridicat de pe trunchi, am luat pe Adela de mână, am pășit mai departe prin ceața de pe jos, care părea lumină de lună condensată. Umblam tăcuți, ținând-o - nu; ținându-ne - de mână, și din ce în ce mai conștient că s-a întâmplat ceva neobișnuit, acum pentru întâia oară, c-am trecut în altă fază a vieții. Dar toate se confundau în conștiință, erau tulburi și fără concluzie. De la o vreme mi-am pus mâna în buzunarul pardesiului împreună cu mâna ei. Ea s-a întors un moment spre mine, copilărește. Toată viața ei și toată viața mea o simțeam concentrată în micul ei pumn închis în palma mâinii mele. O mică mișcare a mâinii ei și - prin voința ei? prin voința mea? prin a amândurora? prin a nimănui? - pumnul ei se eliberă și mâinile noastre se întovărășiră, mai strâns, prin degete. Aproape de Valea-Seacă ne-am întors înapoi. Mișcarea de a ne întoarce ne-a despărțit degetele. Dar Adela, conștiincioasă, a restabilit situația de mai înainte.

Când am intrat în Bălțătești, mâna ei era încă proprietatea mea, ca dincolo. Dar faptul rămânând același, semnificația acum devenea alta. Și când ea își desfăcu mâna de a mea, deget cu deget, cu mișcări fine, parcă, din delicatețe, pe ascuns de mine, și o scoase din buzunarul pardesiului încet, pe nesimțite, simții că așa trebuia să facă: lumea în care fusesem adinioarea, spectacolul unic, era demult, era departe, era ca amintirea, la deșteptare, a unui vis în vis.

Dar realitatea de fiecare zi năvălea toată, cu sentimentul că peste câteva minute se isprăvește ultima seară și cele din urmă momente petrecute cu Adela.

Aproape de casă am rugat-o să-mi scrie, măcar un cuvânt, la două-trei luni. Cochetând, cochetând altfel, cochetând șovăitor, cochetând supus, mi-a promis, dar trimițându-mi cuvintele legate parcă de un fir elastic, ca să mi le ia înapoi, tocmai când credeam că mi le-a dat cu totul. "Ce să-ți scriu?... În viața mea nu se petrece nimic... Bine, am să-ți scriu..." Apoi, fără tranziție, m-a întrebat de ce natură e sentimentul meu pentru ea.

Mi-am dat bine seama că momentul e decisiv. Dar n-am avut nici slăbiciunea de caracter de a-i spune că o iubesc, nici tăria de a-i spune: prietenie. Alunecând pe panta sufletului, i-am răspuns, cu ezitările unui om care caută conștiincios, și nu găsește încă, formula exactă, că ceea ce simt pentru ea e "un sentiment foarte curios".

Imediat mi-a replicat, aproape ofensată:

– Adică bun de pus la muzeu? Strâns astfel de aproape și puțin biciuit în mândria mea, dar înconjurând cuvântul teribil, i-am definit sentimentul meu "curios": "O nesfârșită prietenie pasionată". (Cuvântul "prietenie" avea rolul să slăbească efectul celuilalt, ca eterul care insensibilizează și face suportabilă înțepătura.)

N-am spus nimic. Ajunsesem la poarta casei ei. Eram, amândoi, în atitudinea care precede despărțirea. (Calculase locul și momentul? Alesese ultima întâlnire, ca totul să rămână fără urmare? Ori așteptase, și acum, plecând, se împlinise termenul?) Și-a trecut numai mâna pe ochi și pe frunte. Îi simțeam respirația aproape, parfumul fierbinte al ființei ei. Stătea nemișcată, înaltă, ea toată, cu toată prezența ei, cu teribila ei prezență. Îi simțeam căldura trupului întreg, de la distanță. I-am luat o mână, i-am scos mănușa, dezbumbând-o inexpert. Aveam sentimentul că o dezbrac puțin. I-am sărutat mâna multă vreme, când pe o parte, când pe alta, apoi, cu o senzație și mai otrăvitoare, între încheieturile degetelor și, dându-i în sus mâneca îngustă a pardesiului, i-am sărutat brațul de la încheietura mâinii până la stofa răsfrântă. Brațul avea miros de ambră. Ea tăcea, cu fața întoarsă acum. O rugam să meargă în casă, să nu răcească, dar îi țineam mereu mâna, în care nu simțeam nici o intenție de împotrivire sau de impaciență și pe care o sărutam mereu, în toate felurile. Stând cu fața întoarsă, în întuneric și sub copacul care ne adăpostea și făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine fața. Dar din atitudinea corpului, din reacția mâinii, din inflexiunile brațului îmi pare (acum, căci atunci nu gândeam nimic) că era tulburată, încurcată, alarmată, moleșită, fără voință. În sfârșit, repurtând cea mai mare victorie asupra mea de când exist, am lăsat din mână mica pradă - ea și-a trecut din nou mâna pe ochi și pe frunte când îmi spunea, șoptit: "Bună seara" - și m-am despărțit de dânsa c-un sentiment de fericire, de durere, de rușine, de triumf, de spaimă, și, cu o revărsare de tinerețe în piept, am apucat spre Văratic.

Dar m-am întors îndată, să stau aproape de ea, pe banca de la poartă. Se plimba prin cerdac. Îi auzeam pașii repezi. Sunetul, ritmul pașilor îmi dădeau halucinatoriu imaginea corpului ei în mișcare. Și odată cu sunetul pașilor, părea că vine de la ea, și-mi ucide voința, un fior subtil al vieții ei. Realitatea asta nouă, care începuse acum o jumătate de oră, mă uimea. Îi spusesem că o iubesc, mă lăsa s-o iubesc. Dacă aș fi vrut să-i sărut picioarele, care umblau acum neliniștite prin cerdac, sunt sigur că m-ar fi lăsat, atât de mult nu mai avea nici o voință în clipele acele. S-a împotrivit numai la un singur lucru. Cerându-i să-mi acorde o favoare, fără să i-o specific, și acordându-mi-o cu un "da" înăbușit (ce-o fi crezut?), i-am șoptit: "Dă-mi voie să-ți spun pe nume: Adelina". Ea m-a corijat cu vocea puțin iritată: "Nu, nu! Spunemi Adela!" În adevăr, ceea ce se petrecea între noi nu era gingaș. Iar diminutivul era de un gust îndoielnic. (De unde izvorâse acest cuvânt, la care nu mă gândisem niciodată?)

Adela continuă să se plimbe repede. Femeia înaltă se plimba agitată din cauza mea și se gândea intens la mine. Întreagă viața ei lăuntrică era determinată în aceste momente de existența mea. Îmi era cu profunditate bine să stau aproape de ea și s-o păzesc. Și nu voiam să cuget nimic, pentru că simțeam că o idee inamică se încearcă să izbucnească în conștiință, ideea care mă chinuiește acum și se rezumă simplu detot: I-am sărutat mâna și brațul ca un amant... Cu ce drept? Cu dreptul învoirii ei postume? Dar ce putea sa facă? Putea aduce ea un afront, cu atât mai dureros cu cât faptul era mai grav, "maestrului" pentru care are stimă, admirație, simpatie, recunoștință? Și căruia cochetăria și rarele ei abandonări sufletești (poate simplă ofrandă grațioasă adusă omului matur, căruia voia să-i acorde tot ce-i putea acorda en tout honneur îi dăduse pretextul să facă ce a făcut?

E rușinos să înclin spre ipoteza că mă iubește. (Era adolescentă când treceam de amiaza vieții!) Dar... nimic nu e adevărat și totul e posibil. În cazul acesta, nu m-am purtat mai bine decât în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, deși, cu deplină conștiință sau nu, ea a făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea; m-am ferit în mod lamentabil: mi-am trădat voința de a nu-i spune că o iubesc; am cedat, silit parcă de provocarea ei, debitându-i ridicola mixtură "prietenie pasionată", după și mai ridicolul "sentiment curios"; nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i-am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Așadar, din motive de înalt ordin moral și sentimental - imposibilitatea de a crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o lașitate, - m-am comportat, mai rezervat doară, ca orice bărbat care prinde într-un colț mai întunecat pe o femeie cu care flirtează și pe care o crede destul de accesibilă!

Am căzut ca o femeie isterică, m-am dat pradă mâinii ei mici, care se dăduse și ea pradă supusă și pe care o simt și acum pe buze și în inimă...

Dar orice a simțit, atunci, orice simte acum, raportul dintre ea și mine s-a schimbat radical, pentru totdeauna, până la moarte...

A plecat cu câteva minute înainte de ora zece. A făcut totul, ori s-a petrecut totul, ca să fiu sigur că n-am ofensat-o, ori că... cine știe? - căci m-a întâmpinat cu o confientă simplitate și cu o neascunsă pornire de atașament, probat de la început prin întârzierea mâinii ei într-a mea, multă vreme încă după ce mi-o dăduse. (Și mi-o dăduse - ori mi se pare? - cu gestul cu care încredințezi cuiva un obiect, cu care i-l "dai".) M-a dus la banca din cerdac, mi-a făcut loc lângă dânsa, a pus în voce - anume? instinctiv? - intonații neobișnuit de calde.

Când trebuia să plece, după ce și-au luat adio cu toții, s-a întors și - crezând momentul potrivit, căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte și a persoanei lor în landau - mi-a pus încheietura mâinii pe gură (mâna și brațul!), mi-a dat mănușa pe care i-am scos-o aseară din mână, și apoi, fulgerător, s-a aplecat cu buzele pe mâna mea, cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi și, fără nici un cuvânt, s-a întors la trăsură.

Cu mâna pe mânerul de la portița landaului, a șovăit un moment, apoi s-a urcat repede.

Birjarul a închis portița în urma ei și, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, și-a mai scos capul de câteva ori din landau, cu fluturări de voal - voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată - și, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.

În acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte tărâmuri, reflectată într-un ecou, erau toate câte se petrecuse în zilele fierbinți ale verii, care trecuse și ea... Cetatea Neamțului, Văraticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopțile cu lună îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase repede și dispăruse după orizont, condus de Adela.

Mi-a sărutat mâna din prisosul inimii, în emoția despărțirii de prietenul copilăriei și adolescenței ei și de omul înnebunit de tinerețea ei? A pus în gest o intenție de reciprocitate, dar l-a făcut tardiv, ca să nu-i dea o semnificație disproporționată cu sentimentele ei, ori fiindcă știe că nu vreau să-i cer ceea ce doresc cu sălbăticie?

Am impresia că a murit. Casa ei a stat toată ziua cu ferestrele deschise și cu lucrurile întinse la soare în cerdac, pe frânghii. Iar acum noaptea, acolo unde altădată era lumină și viață, e tăcere și nemișcare. În odaia unde râdea și cânta Adela, acum e întunecime și dezolare, și geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmură neagră.

"Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?" Cuvintele astea simple, puțin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte veche de stihuri, mă obsedează.

Mă duc sub copacul mare, unde i-am spus cândva, odinioară...

Da, i-am spus... I-am spus stângaci, ofensator de stângaci, subliniind că nu vreau să-i spun, dar i-am spus! Atunci mi-a dat mâna ei mică și rece și puțin din brațul ei rotund cu miros de ambră, când i-am simțit inima în pulsul care bătea alarmat sub buzele mele.

Dacă i-aș fi cerșit ființa... A trecut fericirea pe lângă mine, și nu i-am pus mâna în piept?

Plouă tomnatic, mărunt și rece. E mai bine așa, acum, când ea nu mai există. Splendoarea lunii ar fi o sfruntare! Stau cu mănușa ei mică, îngustă, cu degetele subțiri, cu nasturii descheiați atunci de mine pe începutul brațului ei rotund cu miros de ambră. Mi-a dat-o ca o amintire? Mi-a dat-o ca un zălog?

După amiază am rătăcit pe șosea, afară din sat. Acolo unde erau munții, nu mai era nimic. Neguri grele, mortuare acopereau singurătățile. Pe drumul plin de apă, țărani cu cojoace și căciuli, femei cu saci în cap ieșeau din ceață și intrau în ceață.

Am apucat drumul muntelui, pe unde fusesem de atâtea ori cu ea. Trunchiul răsturnat, pe care am stat în noaptea aceea de altădată cu mâna în mâinile ei, acum era ud, trist, părăsit... I-am chemat imaginea, dar imaginea n-a venit. Aveam în ochi, și din ochi proiectată în suflet, expresia figurii ei, dar imaginea era rebelă. Impresiile, senzațiile, dorințele provocate de ea în totul și de fiecare farmec al ei în parte îi întunecau claritatea imaginii. M-am dus s-o caut la ea. Am inventat un pretext ca să intru în casă. Era atât de gol! Lipsea nu numai ea, dar și acele obiecte care țin de om și dau locuințelor viață și personalitate. Am umblat prin odăi, pășind încet, în secret. Mi se părea că tulbur supărător, că nu respect liniștea de moarte, eternă de acuma nainte, lăsată de ea. Mi se părea că ofensez cu zgomote vulgare muzica amintirilor. Am pus mâna pe toate câte știam că trebuia să le fi atins ea, am stat pe unde obișnuia să stea ea, pe jilțul de trestie, pe capătul canapelei din odaia de primire, cu fiorul că ocup în spațiu locurile pe care le umpluse ea cu ființa ei. Apoi, conștient de îndrăzneala mea irespectuoasă, m-am dus în camera ei de culcare. Aș fi vrut să stau un moment pe patul ei, dar mi s-a părut că aș comite un abuz grosolan. (O, filozofule al "materiei și forței"!) În aer plutea încă - ori era o iluzie? - parfumul ei, pe care l-am simțit în inimă, amestecat cu viața ei, în munții Văraticului și în noaptea cea din urmă. Dacă aș fi putut capta această singură și ultimă realitate, care mai rămăsese aici de la ea... Oglinda, prin care mi-a zâmbit în dimineața aceea îndepărtată și care-i încadra capul și bustul, acum reflecta stăruitor și inutil o litografie din perete. Căutam ceva din ea, de la ea, dar afară de parfumul din aer, mai vag decât reminiscențele în agonie, nu mai rămăsese nimic! Ori, dacă în vibrațiile de aer și de eter din odaie stăruiau poate încă ecoul glasului ei și imaginea figurii ei râzătoare, simțurile mele obtuze nu le puteau culege și trimite sufletului. Am tras unul după altul două saltare ale scrinului, în care nu mai era nimic decât tristețea mocnită a saltarelor goale, apoi pe al treilea, din care s-a răspândit, ca o adiere din trecut, același parfum al ei, și apoi pe cel din urmă, unde am găsit un degetar stricat și o bucățică de dantelă albă. Am luat obiectele scumpe și le-am pus în portofoliu lângă mănușă, lângă biletele ei, lângă pana pitpalacului și lângă acul de siguranță cu care mi-a prins pelerina în munții Văraticului. Atâta rămăsese de la ea - și florile presate, rest mort din strălucirile verii, dispărută odată cu ea. Și în odaie, patul pe care dormise, scrinul unde-și ținuse pânzele subțiri și oglinda care-i reflectase capul, și pieptul, și brațele, și zâmbetul din dimineața de altădată.

Când am ieșit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furișat o rază, răspândind peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlău. Dar în curând raza se stinse în negurile tomnatice de pe înălțimi.





Adela - Lamurire
Adela
Adela (2)
Adela (3)
Adela (4)
Adela (5)


Aceasta pagina a fost accesata de 657 ori.