• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Adela (3)

Erau abia zece ceasuri când m-am dus la ea. Niciodată încă n-o vizitasem înainte de prânz. Am găsit în cerdac pe cele două doamne. Doamna M..., mai bine dispusă în ultimele zile, îmi vorbea de Văratic. Adela, în odaie, își isprăvea de aranjat părul la oglindă, care-i încadra bustul în rama ei cafenie. Vedeam două femei, din fiecare o jumătate, jumătatea din oglindă completându-se exact cu jumătatea din odaie: părul greu adunat în cunună - cu figura; ceafa dezmierdată de șuvițele de aur - cu decolteul mic; delta trunchiată a spatelui - cu pieptul ușor bombat. Doamna M... îmi spunea că în copilărie și-a petrecut două veri la Văratic, la ruda ei, maica Evghenia N... Adela, profund serioasă (în fața oglinzii orice femeie are aerul că oficiază) îmi zâmbea totuși uneori, din oglindă, cu înțeles. Cu ce înțeles? De câteva ori și-a întors fața spre mine, lăsând zălog oglinzii cununa de aur, ca să-mi dea zâmbetul direct, fără ajutorul sticlei, și atunci zâmbetul era intim și supus - poate puțin stânjenit că asist la ultimele ei dibăcii savante de a-și realiza toată frumusețea? Doamna M... îmi propunea să mergem în una din zilele acestea la Văratic. Rochia Adelei, simplă, strânsă pe bust, îi accentua, rotund, toate liniile. Dădeam doamnei M... câteva explicații asupra regimului pe care îl urmează. Mișcările mâinilor, ridicate în diversele operațiuni ale toaletei, descopereau brațele Adelei până mai sus de cot. Acest incident, probabil cu totul neînsemnat în univers, îmi paraliză inteligența. Doamna M... abuzează de regimul vegetal. Îi recomandai, cred, o alimentație mai substanțială. Adela își isprăvea toaleta. Pe fața femeii din oglindă se zugrăvea interesul intens cu care o scruta femeia din odaie.

Când veni, în sfârșit, în balcon, cu o pelerină mică pe umeri, cele două puncte de lumină din ochi se jucau cu impresia pe care ea bănuia că mi-a făcut-o pe când dădeam consultația medicală doamnei M....

Am întrebat-o din nou dacă, în adevăr, n-a răcit noaptea trecută pe drum. "Deloc. Nu știi că "femeilor nu li-i frig niciodată"? Cum era să răcesc?" Pe urmă s-a izolat oarecum de noi, sorbind rar dintr-un ceai, potrivindu-și mereu pelerina, încercând niște mănuși, deschizând în răstimpuri ochii mari - ca în fața unor surprize - gândurilor ce i se perindau prin cap, într-o solilocvie mută... La un moment, privindu-mă serios și fix, plecă ușor capul, schițând gestul care înseamnă "da"!

La plecare, m-a condus până la poartă. Când eram destul de departe, ca să nu audă cei din cerdac, am întrebat-o, afectând un interes pur intelectual, de informație, ce a voit să-mi spună cu semnul ei afirmativ.

– Nu știu despre ce vorbești, a spus ea prea repede. Apoi, atingându-mi în treacăt cu degetul pălăria, pe care o țineam în mână, și trimițându-mi în inimă luminile ei albastre: Știam c-ai să vii dimineața asta la mine!

Și cum ajunsesem la poartă, mi-a dat mâna și a fugit spre casă. Adela mi-a spus că o iubesc: "Știam că ai să vii dimineața asta la mine" nu poate avea alt înțeles. Tot ce s-a petrecut azi e clar: Adela mă încurajează - în nici un caz nu se apără... E cu putință oare?

Și totuși... Și totuși, căci altfel ceea ce face ea nu ar mai fi cochetărie, ci simplă perversitate. Dar Adela e atât de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atât de bună! Și apoi - știu bine - mă prețuiește atât de mult, mai mult decât oricine și decât pe oricine." Știam că ai să vii la mine." Până acum spunea "la noi". Acest "mine" nu poate fi și el calculat. Pe lângă perversitate, ar trebui să-i acord geniu literar. Acest suav și arzător la mine... Dar...

Am înțeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în sufletele altora. Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine ascunse - jenat, nemulțumit chiar că le-am descoperit. Uneori am înțeles mai înainte de cei doi nenorociți că între ei începe romanul banal și veșnic nou. Dar când am fost eu în joc - interesat prea tare și cu sufletul nesigur și tulbure - m-am pierdut întotdeauna în conjecturi. Și n-am mai priceput nimic sigur... Brațele Adelei când își netezea părul! atât de albe, că în odaia cu geamurile mici, întunecoasă, luminau real în mișcările lor încete, de o grațioasă preciziune.

...Dar ce a însemnat mișcarea aceea din cap?... A fost pentru mine? A fost numai un gest al gândurilor ei? A însemnat ceea ce ar fi putut însemna altădată? Ori a fost, în adevăr, numai o părere a mea?

Adela râde rar - un râs intern, copilăresc, cu participarea pieptului, ca o huruială de hulub, cum râdea la șapte ani. În schimb, zâmbește mereu. Expresie a gândurilor, aprecierilor, a reacției ei intelectuale (fapt pentru care am devenit un colector și un cititor de zâmbete!), zâmbetul ei e când fin, când ironic, când interogativ ori mirat, când, vai, indeterminabil. Râsul este expresia sufletului ei bun, zâmbetul - a inteligenței ei rele sau, mai exact, lucide, ceea ce e același lucru.

După prânz, ploaie măruntă și rece. Tăcere pretutindeni. Parcă n-a fost niciodată lume și zgomot.

Adela m-a însoțit până acasă. Întețindu-se ploaia, a intrat la mine. Am stat, firește, în cerdac. A fost serioasă și simplă. A fost fata de altădată. Cu fața ei copilărească și cu talia acum ascunsă în pelerină, iluzia era totală. Eu m-am conformat instinctiv. Am fost "maestrul". N-am îndrăznit s-o întreb din nou despre misterele de dimineață. (Ar fi însemnat să abuzez de împrejurare.) De altfel, era și inutil, cu talentul ei de a aluneca printre nuanțe până la marginea obiectului în discuție și de a sări apoi alături în chipul cel mai natural.

Anume, sau cedând întâmplător unei asociații de idei, mi-a vorbit, învăluit și scurt, despre divorțul ei. Mi-a spus că a știut încă de la început că are să se despartă. Nu a intrat în nici un amănunt și, se înțelege, n-am întrebat-o nimic. Patern și grav, am sfătuit-o să se căsătorească, sprijinind îndemnul cu argumente burgheze insipide. Întâi a tăcut. La insistențele mele stupide și nedelicat repetate, a răspuns: "Poate". Sfatul acesta dezinteresat făcea nule și neavenite toate câte se întâmplase între noi până acum.

Eterna ipocrizie! Eram aproape sincer când vorbeam, poate cu totul sincer. Dar sunt sigur acum că am sfătuit-o să se mărite ca s-o derutez, căci mă simțeam ridicol la gândul că fata asta mă privește ca pe un bărbat care suspină după ea și poate gata să-i facă declarații, acum când, prin accentuarea contrastului cu dânsa, simțeam și mai mult nepotrivirea anilor. Dacă pelerina n-ar fi schimbat-o în fata de altădată și dacă nu era în cerdacul casei mele, oarecum în puterea mea, desigur că nu i-aș fi spus să se căsătorească. Dar strategia mea fu pedepsită. Acel "poate" îmi duce gândul până la ipoteza unui bărbat cu care s-a și înțeles. Poate chiar să-și fi dat și cuvântul...

Am condus-o până acasă. "L'homme ivre d'une ombre..."

Un amant?! Cum de nu mi-a venit până acum întrebarea asta?

Un bărbat care face cu ea tot ce vrea! Îmi strâng ochii, îi apăs cu pumnul - să nu văd imaginea odioasă! Molestarea ochilor până la strivire mă orbește intern. Dar nu pot sta mereu cu globurile ochilor comprimate.

Ipoteza unui logodnic, sfâșietoare adinioarea, îmi apare acum benignă. Un logodnic este o virtualitate. Un amant este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decât un soț. În căsătorie, semnificația socială o maschează pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: selecția pasionată!

Imposibil! O femeie care iubește pe un bărbat absent nu e în dispozițiile sufletești ale Adelei. Iar promisă fără iubire este o ipoteză absurdă pentru o femeie liberă, bogată și cu concepția ei de viață. Acel "poate" era unicul răspuns serios și sincer pe care putea să-l dea.

Din vorbele ei, important peste măsură e amănuntul că știa c-o să se despartă când s-a măritat. Atunci de ce s-a măritat? Ori mi-a spus un neadevăr? Dar ce interes avea să-mi spună un astfel de neadevăr, care nici nu o pune în lumina cea mai favorabilă? Și, în sfârșit, adevăr ori neadevăr, ce nevoie avea să-mi spună acest lucru?

Problemele în care înot abia ținându-mă la suprafață (dacă nu e o iluzie că valurile nu mi-au trecut peste cap) se complică în fiecare zi.

Plouă mereu. E frig tare. Coșurile fumegă aproape la toate casele. Stau mai toată ziua la ei, adică la ea. Adela cântă mult la piano. (În zilele frumoase cântă rar și mai mult seara, pentru că se adună lumea la gard, și ideea că "dă concert" o plictisește, mai ales că doamnele și domnii aceștia de aici o aplaudă uneori din drum, din ce în ce mai puțin discret.) Începe o bucată, o lasă, se-ntoarce spre noi, râde, începe alta, și tot așa, până ce se oprește asupra uneia. Și atunci, uneori parcă alintă pianul, de cele mai multe ori parcă vrea să-l strivească.

Azi, rugată, a venit la piano doamna M... A cântat sentimental serenada lui Schubert. Când a isprăvit, Adela a sărit, a îmbrățișat-o, a sărutat-o pe amândoi obrajii cu o afectuoasă indulgență pentru sentimentalismul mamei sale.

Uneori jucăm cărți, în zilele astea cenușii, când trebuie să punem măsuța la geam, ca să avem puțină lumină - verde din cauza copacilor de afară. Când câștigă, când învinge, căci nu jucăm pe nimic, Adela e fericită. Sunt aproape întotdeauna adversarul ei. A observat că trișez ca să câștige, și s-a supărat. E foarte serioasă la joc. De altfel, acum suntem foarte serioși în toate raporturile noastre. Raporturi de soră și frate - mai mic! Mă urmărește tot timpul să nu umblu fără pardesiu, și puțin a lipsit să-mi smulgă făgăduința de a face foc în sobă. Seara se îngrijește că are să-mi fie "urât" până acasă! Azi mi-a cusut un nasture de la pardesiu, care amenința să cadă. Pardesiul meu pe genunchii ei... Acasă mi-am făcut siesta învelit cu el pe piept și pe față...

Adela are o rochie groasă de postav cenușiu, care-i strânge trupul, reliefându-i umerii largi și șoldurile fine. Frigul o face mai rumenă și mai fragedă. Ieri ne-am plimbat puțin, cu pelerine de cauciuc, cu glugile pe cap, până aproape peste ochi. Trebuia să ne întoarcem cu totul ca să ne vedem. Îmi părea o școlăriță îndrăzneață și cochetă. Ce fragedă e fața unei femei tinere încadrată de gluga neagră a pelerinei!

Am găsit-o plimbându-se în cerdac. M-a invitat să stau și a continuat să se plimbe. Mi s-a părut puțin agitată și puțin izolată sufletește de mine.

E pentru prima oară când ea se plimbă și eu stau jos. Orice om care umblă are ascendent asupra celui care stă și care se simte pasiv, dar mersul femeii iubite e copleșitor, pentru că dă tot relieful și maximum de viață plasticii și feminității ei. La senzația ascuțită contribuia și nervozitatea ei, și aerul ei distrat, care punea distanță.

Cum stam cu pălăria pe genunchi, voind să mă scap de ea, a venit să mi-o ia din mână. În clipa când politețea și greutatea de a accepta, dar și de a refuza serviciul unei femei m-au silit să mă împotrivesc, atingerea cu ea, prin ușoara smucitură a pălăriei, șocul fizic dintre noi m-a făcut să-i simt în mine ființa, să am voluptatea voinței ei impusă voinței mele. De altfel, de mult s-a schimbat raportul de forțe dintre noi. De când nu mai pot avea nici o îndoială că știe - și știe că eu știu că "știe" - mi-am pierdut toată libertatea de spirit, pe care ea o are mai completă decât înainte. În fiecare zi devin tot mai mic față de dânsa. Astăzi diminuarea a făcut progrese mari din cauză că eu stăteam jos și ea se plimba! Mi s-a impus și m-a supus în toate felurile. Păcat că mic nu este echivalent și în cazul acesta cu tânăr... Dar de o bucată de vreme, probabil din prudență inconștientă, am încetat să mai atac cu ea problema. S-ar zice că acum îmi ascund vârsta. În realitate, nici eu nu știu bine ce simt, căci Adela mă întinerește și mă îmbătrânește. Mă întinerește prin ceea ce simt pentru ea și pentru univers, devenit decorul ei. Mă îmbătrânește prin comparația cu ea, impusă de tinerețea ei - mereu crescândă, fiindcă o descopăr mereu. Senzația este absolut inedită. Până acum nu îmbătrâneam, pentru că îmbătrâneam fără să știu, ca arborii. Problema mi s-a pus întâia oară în viață când am revăzut pe Adela aici, pentru că probabil am început s-o iubesc chiar de-atunci. Dar ea știe desigur mai bine de când am început s-o iubesc. În privința asta, femeile, care merită acest nume, au divinația promptă și infailibilă. Și cum punctul de ironie i-a apărut în ochi din primele zile, desigur că am început s-o iubesc îndată ce am revăzut-o.

Plouă năprasnic zi și noapte. Când încetează puțin, începe din nou, cu o și mai mare furie, cu un fel de entuziasm prostesc. O ploaie torențială, care se înverșunează atât de inutil și de contrar obișnuințelor naturii a treia zi după începutul ei, are ceva comic. Și a venit așa de discret și de modest - o ușoară picurare pe frunzele copacului de la geam, într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor. Dar aerul modest era - furișare.

Am găsit pe Adela în cerdac, îmbrobodită și cu o haină scurtă, blănită. Fața ei ieșea atât de mică și de spirituală din broboada neagră de lână împletită! Și gândul că haina groasă îi păstrează căldura...

Citea Război și pace. E abia la volumul al doilea. Am rugat-o să nu întrerupă lectura, să continue până unde se isprăvește capitolul, căci altfel plec. Și, ca să-i arăt că hotărârea mea e serioasă, am luat un album de pe masă și am început să-l răsfoiesc. Ea a râs și a declarat că se supune:

– Dar cum ai să mă controlezi dacă am citit până la sfârșitul capitolului? Ai să mă crezi pe cuvânt?

Convenția stabilită, ea își reluă lectura întreruptă. Eu, se înțelege, țineam albumul în mână numai de formă. E atât de plăcut să privești o femeie când nu știe că o privești, și mai cu seamă când citește.

Rămăsese cu zâmbetul provocat de insistența mea și de tranzacția noastră, dar mai pe urmă fața ei deveni gravă de atenție și concentrare. Cu toate acestea, își trăgea mereu rochia în jos, fără nici o nevoie, căci abia i se zărea vârful botinelor. Mișcarea asta, foarte obișnuită ei, i-a devenit irezistibilă, ca un tic nervos, căci e vădit că o face fără să vrea și poate fără să știe. (Gestul acesta, observat și la alte femei, e semnul unei pudori excesive, datorită unei excesive feminități, care trimite mereu în conștiință ecoul ei puternic, dar, în același timp - și în contra instinctului de apărare care-l dictează - el solicită și pune problema.) Cerându-mi apoi voie cu un ton perfid de rugător să închidă cartea - căci "s-a isprăvit capitolul" - mă întrebă dacă îmi place prințul Andrei, adăugând că din toate tipurile romanului ea preferă pe acest prinț.

Nu sufăr de mania contradicției, mai ales față de ea. Din contra, abundez întotdeauna în sensul ei, nu numai ca să-i fac plăcere, dar și pentru că împărtășesc părerile ei - chiar când înainte aveam altele - probabil din nevoia de a fi, măcar în chipul acesta, cu totul platonic, cât mai alături de dânsa. De data asta, însă, am pus deodată distanță între mine și ea, am fost aproape cu vehemență de altă părere, deși acum îmi dau bine seama că, din toate tipurile romanului, apreciez și eu mai mult tot pe nefericitul prinț.

Ea m-a privit tot timpul cu atenție și pe urmă mi-a spus că prințul Andrei, rece și ironic în aparență, sensibil și chiar sentimental în realitate, seamănă cu mine. Apoi:

– Scumpul meu mentor (întâia oară îmi spunea acest cuvânt), prințul e gelos de Anatol? Mata pricepi mai bine lucrurile astea.

– Cred că nu.

– Mie mi s-a părut că-i gelos, cu toate că n-are motiv. Gelos de prințul Andrei...

Are dreptate... Din cauza asta l-am combătut! Acum îmi dau seama și de cauza altor sentimente. De impaciența mea când ea dezmiardă pe Azor (sentiment care s-a transformat într-o teorie: câinii sunt animale degenerate, devenite lichele), când găsește "bine" mutra vreunui actor din L'illustration (mie mi se par cu toții mutre de bărbieri), când scrie - prea des! - celei mai bune prietene a ei. O singură afecțiune nu mă irită: pentru mama ei. E primordială: n-a început să i-o dea niciodată. Nu are ca principiu selecția.

...Seamăn cu prințul Andrei? Nu știu. Și pentru ce mi-a spus-o?

Ca un argument ca să-mi placă prințul, ori ca motiv pentru care prințul îi place ei? Oricum, nu-mi convine să împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter ego al meu! Și nici chiar cu mine însumi... Nu vreau să țină la calitățile mele, ci, fără nici un discernământ, la mine! Te iubesc fiindcă ești bun; Te iubesc fiindcă ești inteligent; Te iubesc fiindcă ești frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiționat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conștiente, de calități pentru care dicționarul are cuvinte, de însușiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calități estetice, morale și intelectuale, o iubire pe care o poți justifica nu este iubire. Și apoi bun, inteligent, frumos poate fi și unul și altul, dar Te sunt numai eu... Și, totuși, știu că nu vreau nimic de la ea, că nu urmăresc nimic, că nu trebuie să urmăresc. Că nu se poate...

A încetat ploaia. E primăvară. Totul lucește verde. E ceva subtil în aerul limpede. Natura învinge urâțenia de aici. Razele soarelui, curate și încă reci, pun pe toate, pe casele strâmbe și pe gardurile neegale, o poleială care le dă un prestigiu nou, surprinzător. Glasurile trecătorilor de pe stradă, sonore și clare, vin parcă din depărtări. Tălăngile sună sacadat pe dealuri. Pe drum trec mereu trăsuri, în amândouă direcțiile, încărcate mai ales cu femei, îmbrăcate în culori deschise și vesele.

Din ce adâncuri scânteiază în noaptea asta cerul, cu toate stelele lui și cu pulberea nebuloaselor lui?!

...În infinitul acesta etern există oare loc și timp pentru repetarea planetei în toate vârstele ei? Îmi cere Adela acum, la depărtări de ani de lumină, să-i hrănesc păpușa cu biberonul? Îmi pune ea, aiurea în univers, o floare mică în piept? îmi zâmbește în altă Cale lactee, netezindu-și părul la oglindă? îmi "dovedește" poate, pe un Pământ mai vechi cu o lună, că sunt tânăr?...

Am găsit-o lucrând la o rochiță mică, de trei palme, pentru Ilenuța, fata bucătăresei.

Ilenuța e una din pasiunile ei. Și merită! În vârstă de patru ani, îmbrăcată ca și mama ei, miniatura de țărancă are ochii negri, strălucitori ca două mărgele de cocs, și se lipește de oameni ca o pisică.

Iubirea de copii, la Adela, este în adevăr o pasiune. Prin sat îi pândește, parcă ar voi să-i fure, se aruncă asupra lor, îi ia în brațe, îi sperie uneori cu dezmierdările ei vijelioase, le dă bani, le dă bomboane, care nu lipsesc pentru acest scop niciodată din săcușorul ei... Mutra mea, cu oricâtă ipocrizie m-aș sili s-o compun favorabilă, rămâne puțin cam sceptică. (E uimitor cu câtă preciziune simțul muscular transmite creierului cele mai fine nuanțe ale expresiei figurii noastre.) Adela observă și-mi cere iertare, mai serios sau mai în glumă, că mă plictisește. Ultima dată, însă, mi-a spus răspicat: "Ești egoist, mon cher maître, ca toți bărbații!" și apoi mi-a luat brațul cu un gest care continuu încă, despotic, impetuozitatea mișcărilor ei cu copiii. (O fi înțeles ea complet egoismul meu? O fi înțeles că opririle ei cu copiii mă impacientează pentru că-mi răpesc atenția și timpul ei? Și pentru că-mi dau ocazia să măsor posibilitățile ei pasionale, care nu vor fi niciodată pentru mine?)

Când m-a văzut astăzi intrând, a încetat cusutul, pentru a-l relua peste câteva momente.

Cusutul ei, cu capul plecat pe lucru, mă deplasează sufletește.

Fără ochii ei, am impresia că monologhez, oricâtă atenție ar arăta vorbelor mele, confirmată prin participarea ei normală la discuție și prin promptitudinea răspunsurilor.

Numai când se însuflețește în chip deosebit lasă un moment lucrul, ceea ce înseamnă - concluzia se impune nemiloasă - că restul timpului prezența mea nu-i angajează îndestul existența.

Mă despăgubeam însă cu libertatea întreagă de a-i privi fără știrea ei, oarecum în absența ei, brațele goale până aproape de cot, de un alb luminos, geometric rotunde, crescând în amploare de la încheietura mâinii în sus; ochii lungi, cu încarnatul pleoapelor mat, ca la copii, și genele stufoase umbrindu-i albastrul privirilor; bărbia îngustă, fină, de rasă evoluată, care-i dă o gingășie emoționantă; linia corpului frântă, ascunsă pe alocurea, ca să reapară în toată puritatea ei.

În sfârșit, confecțiunea rochiei-jucărie ajungând la un stadiu care necesita intervenția mașinii de cusut, Adela mi-a dăruit privirile, amânând croitoria pentru altă dată.

I-am arătat o fotografie de când aveam douăzeci de ani, pe care o port în portofoliu la un loc cu alte fotografii de familie. Țineam de câteva zile să i-o arăt - să mă vadă într-un ipostas favorabil - chiar cu primejdia de a suferi de comparația cu mine însumi, să vadă că tinerețea nu este un atribut care se exclude cu ideea de "son maître", că...

După ce a privit fotografia ca un expert (aveam sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă reprezinte într-o afacere importantă), Adela spuse cu toată hotărârea: "E mai bine acum, da, e mai bine".

E mai bine că nu sunt un tinerel insignifiant, ori figura mea e mai "bine" acum? (Problema psihologică pune o problemă gramaticală: "Bine" adverb ori adjectiv?) În cazul al doilea, observația ei nu are nici o importanță, chiar dacă "mai bine" ar fi egal cu mai frumos. Poți fi mai frumos decât în tinerețe chiar când ai șaptezeci de ani. În cazul întâi, are o importanță capitală! Pentru a construi atât de repede fraza echivocă, unui bărbat i-ar trebui reflexiune și calcul. Dar femeilor le ajunge instinctul.

Nu i-am cerut nici o explicație. A cere astfel de explicații unei femei este o prostie. Reacțiunea - și ea tăcută - a Adelei ar fi fost, ca a oricărei femei în asemenea împrejurări: "Ori înțelegi singur ce-ți spun, ori lasă-mă în pace cu atențiile dumitale sentimentale!"

În loc să-mi dea fotografia în mână, mi-a pus-o, ținând-o cu două degete și fără să mă atingă, în buzunarul de sus al surtucului.

Mirosea ca o floare. Mi-a luat apoi brațul și m-a dus în ogradă să-mi arate niște picheri aduse de curând de proprietarul casei: "Să vezi cât sunt de elegante și de proaste".

Nu m-au interesat picherile. (Probabil că nu ținea nici ea cu tot dinadinsul să le admir.) Spiritul îmi era angajat în întregime de duritatea elastică și caldă a brațului ei rotund, care o realiza întreagă.

M-am dus în câmp, în aer mult, să mă împrăștii în natură.

Marginile gândirii îmi erau prea înguste pentru imaginea, schimbător detailată și totuși mereu aceeași a Adelei, și tensiunea nervilor, ajunsă până la rupere.

La întoarcere, când am trecut prin dreptul casei ei, repeta fără sfârșit, ca într-o obsesie, câteva măsuri dintr-o mazurcă. Își acompania un gând? O imagine stăruitoare din trecut? De acum?

A hotărât, fără să mă consulte, că nu mai am voie să fumez când suntem împreună decât două țigări pe ceas, făcute de dânsa. Avea țigările gata. A învățat să le facă de la bucătăreasă.

– Deocamdată-s cam noduroase, dar am să mă perfecționez.

Ai să vezi...

Cât îmi pare de bine că nu sunt reușite, că-i simt în fiecare defect mișcările, degetele, gândul ei, urma vieții ei misterioase... Perfect reușite, ar fi impersonale!

Cutia de țigări o administrează ea. Când i-am cerut una peste număr, mi-a refuzat-o și mi-a interzis să mă "tocmesc" (dar mai pe urmă, văzându-mă prea "nenorocit", mi-a acordat o țigară de favoare).

Regimul la care m-a supus e aspru, dar îl suport cu voluptate: îmi satisface (măcar în parte!) apetitul de sclavie, nevoia imperioasă de a-i pune la picioare întreaga mea libertate!

Azi i-am dat o consultație medicală...

Se lovise la un picior, și doamna M..., pentru care lumea e o posibilitate neîntreruptă de nenorociri, m-a rugat să văd dacă fiica ei nu e amenințată de... osteită!

Cu toate protestările ei, Adela a trebuit să se ducă în casă și să-și elibereze piciorul.

Când am fost chemat înlăuntru, am găsit-o într-un fotoliu, cu piciorul gol atârnându-i sub poala rochiei negre. Stătea încruntat de serioasă, cu mâinile părăsite pe brațele fotoliului. Dar când am îngenuncheat, ca un paj, să-mi exercit meseria, nu și-a putut stăpâni un zâmbet - concordant cu atitudinea mea, involuntar galantă.

Nu avea nimic. Nici un simptom îngrijitor. Nici măcar un semn exterior. Albul era imaculat. Numai călcâiul mic, de copil, îi era trandafiriu.

"La peau, le cerveau, les nerfs - zice Charcot, maestrul nostru al tuturora, - tout ça va ensemble".1 Epiderma ei fină ilustra, în adevăr eclatant, generalizarea maestrului. Și cunosc destul de bine anatomia ca să știu că de la vârful degetelor piciorului și de la vârful degetelor mânii pielea se afinează treptat, izolând tot mai puțin pulsația vieții.

Când a venit în cerdac, mi s-a părut curios că-i simplă și naturală, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar de unde putea să știe, ba încă să și realizeze, ceea ce se întâmplase, că de azi înainte demența mea a intrat într-o altă fază? Pentru femei, piciorul bărbatului este indiferent. Pentru ele, a spus-o un alt maestru, nu există tentația și tortura imaginilor.

Corpul unei femei tinere - elasticitatea lui, rotunzimile calde, finețea și luminozitatea epidermei - este realizarea formală și structurală cea mai desăvârșită a materiei vii, este miracolul suprem înfăptuit de natură după miliarde de dibuiri și încercări neizbutite, este termenul ultim al evoluției cosmice.

A devenit unică. (Credeam că am pierdut pentru totdeauna facultatea de a uniciza o femeie.) Începe să-mi fie scump tot ce e al ei și, mai scump decât totul, ușoara asimetrie a gurii, când zâmbește, care multiplică farmecele zâmbetului ei. Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea și tot ce face ea, ci și rochiile ei (mai ales rochiile ei!), mantila ei, galoșii ei mici, adorabili, și săculețul ei, din care am scos într-un moment, când era în altă odaie, batista mototolită de mâinile ei și am respirat-o!

De câtăva vreme, pe lângă vocea ei obișnuită, înceată și uneori parcă înăbușită, Adela are în unele momente o altă voce, tare, sonoră, categorică, o voce de grande-dame, pe care nu ai recunoaște-o că e a ei dacă ar vorbi fără s-o vezi. Glasul ei încet, cald parcă de căldura pieptului ei, e glasul femeii emotive, care exprimă frazele abrupt, al femeii cu tulburătoarea asimetrie a gurii când zâmbește.

Glasul celălalt, sonor și categoric, e al femeii cu umerii largi, cu ușoara și ușor impertinenta acvilinitate a nasului. (Și al femeii care simte că e stăpână?)

Îi vorbesc necontenit de prietenia mea. În realitate mint ori, mai exact, îmi fac iluzii. Prietenia e încredere reciprocă, e comuniune între suflete, dar ceea ce e gândul meu de fiecare moment și interesul capital al vieții, tocmai aceea ascund de ea. Iar interesele și soarta ei îmi sunt atât de scumpe, încât dacă ea ar fi fericită cu oricine altul afară de mine, i-aș urî fericirea cu sălbăticie, atât de mult suntem prieteni! Și dacă mi s-ar impune alternativa de a o vedea înăbușită de patimă în brațele altuia ori neînsuflețită pe catafalc, nu știu ce aș abhora mai puțin, așa de mult îi sunt prieten...

Prietenia noastră a murit odată cu cea dintâi bătaie de inimă pentru ea, fiindcă foamea selectivă de femeie, numită impropriu și aproape în derâdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gândind bine, o impulsie sinistră în momentul suprem al iubirii, femeia are în brațele ei un pitecantrop!) Și tot atunci a murit și prietenia ei, când, conștient sau inconștient, a simțit că a încetat de a fi pentru tine ființa pur spirituală, că-i vrei ființa fizică, orice declarație de amor, oricum ar fi exprimată, tacit sau prin cuvinte, fiind, în esența ei, o cerșire a corpului, considerată de femeie, fie că consimte sau nu, ca o "propunere rușinoasă"! Admirația, unicizarea, idealizarea - mitul creat de inteligență și imaginație pe instinctul brut - acoperă realitatea cu maldăre de flori, și atâta tot!

Sufletul i-l iubesc sau, mai exact (fiindcă cuvântul este pe de o parte debil și pe de alta impropriu), i-l ador numai întrucât este expresia ființei ei intime: senzații, emoții, imaginație, turnura spiritului - femeia din ea. Opiniile, ideile ei, dacă n-au timbrul vieții ei, mi-s absolut indiferente, deși tot ce spune mi se pare inteligent (și desigur este, căci acum trei ani, când n-o iubeam, era inteligentă). Mai mult. Cealaltă femeie interesându-mă total, aceasta, care-i ia locul, mă impacientează. Îi simt doar farmecul ochilor, glasului, gesturilor, care sunt și ale celeilalte, îi simt prezența, victorioasa ei prezență, care anihilează tot ce nu-i ea și al ei (așadar, și ideile ei nepersonale). Dar ea respiră numai viață, candoarea vieții, căldura vieții, spontaneitatea vieții; și palpitarea asta intensă și necontenită a existenței ei o împiedică de a stărui în ipostasul de ființă pur gânditoare...

...Adorația egoistă, amestec de dorință și idealizare extremă, nu cedează decât în rarele momente când văd în ea ființa umană, fragilă, vremelnică, supusă la nenorociri posibile: mizerie și boală, și la catastrofe sigure: moartea doamnei M... și a ei. Dar, odată cu izbucnirea în conștiință a imaginii femeii tinere cu brațele albe și talia rotundă, egoismul pasionat ia locul sentimentelor altruiste sau (pentru că acestea nu dispar fără să lase o urmă, ca notele armonice ale unui sunet) le absoarbe în propria-i substanță, devenind și mai devastator, atât e de adevărat că totul concură la exasperarea pasiunii pentru ea.

Lăudându-i excesiv - "tipuri de animale superbe" - două evreice tinere pe care le-am văzut în crâșma din Oșlobeni, când veneam aici, Adela a hotărât că trebuie să le "admire" numaidecât și ea:

– Cu ocazia asta facem și o plimbare mai lungă cu trăsura.

La Târgu-Neamțului am putut merge singuri: târgul fiind piața și bazarul localităților climaterice ale regiunii, și drumul nostru având un scop practic, aveam conștiința (în care se reflectau și imperativele opiniei publice) că totul era în regulă. Dar astăzi, în plimbare de agrement cu caracter romantic, a trebuit să cerem doamnei M... (fără să ne spunem unul altuia motivul) sacrificiul prezenței ei.

Am pornit după prânz. Căldura merita din plin calificativul pompos de "caniculară". O ușoară abureală de vânt, în aceeași direcție cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de răcoare, dar ne ținea într-un nimb de praf și ne făcea tot mai cenușii și mai spectrali. Câteva muște, cine știe după ce combinații de legi ale naturii, în loc să rămână în urmă, mergeau cu noi chiar când zburau în direcția contrară trăsurii, afecționând, ca puncte de intermitentă odihnă, nasul doamnei M..., al Adelei și cu preferință pe al meu, ca mai proeminent și mai spațios. Dar pentru mine problema capitală era alta, destul de complicată. Pe scăunașul de dinainte, într-o trăsură și mai strâmtă decât a lui badea Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarășelor mele și să nu le trimit fumul țigărilor în față. Fumul acesta, cu stupida nătângie a lucrurilor neînsuflețite, m-a chinuit tot drumul mai rău decât o ființă vie și rea: cu oricâtă putere i-aș fi imprimat direcția inițială spre dreapta sau spre stânga, el rămânea în trăsură, sau, cu o încăpățânare exasperantă și, parcă, voită, se întorcea înapoi, mergând drept în ochii obosiți ai doamnei M... și în ochii așa de albaștri ai Adelei. În cele din urmă a trebuit să renunț la fumat.

Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. Obiectele din priveliște alergau în urma noastră, cele de aproape mai repede, cele de departe tot mai încet, până la dealuri, care stăteau pe loc, dar după o bucată de vreme rămâneau și ele în urmă.

Când birjarul opri să dreagă un ștreang, se opri dintr-o dată totul. În locul zgomotului - tăcere țiuitoare. În locul mișcării - totală încremenire. Iar când m-am coborât din trăsură să mă dezmorțesc, raportul dintre mine și realitate s-a schimbat complet. Mișcându-mă, la rândul meu, în fața peisajului oprit în loc, acum elementul activ eram eu, și el, cel pasiv.

Se coborâră și doamnele. Doamna M... pășea încet, metodic.

Adela se mișca încoace și încolo plină de grațiile ei și ale vârstei ei, rupând o buruiană, privind nerăbdătoare la seidecăria empirică a birjarului, dezmierdând caii, împletind într-o codiță moțul unuia, lăudându-le ochii "buni" și fruntea "cuminte".

Eu mă dezdăunam de temperanța silită din trăsură fumând cu deliciul fericirilor oprite, ca în liceu în recreație, două țigări deodată, spre mirarea și indignarea Adelei:

– Asta, fiindcă mi-ai promis că ai să fumezi mai puțin?

Am primit cu cinism admonestarea. Nu-i puteam spune că mă despăgubesc de jertfa făcută ochilor ei frumoși, nici renunța la voluptatea nicotinei.

Când am plecat, realitatea și-a luat revanșa cu zgomotele trăsurii hârbuite și cu iureșul universal al priveliștii.

La crâșma din Oșlobeni n-am găsit decât una din cele două evreice tinere. Dar mai gravă decât lipsa unei jumătăți a obiectului excursiei noastre a fost surpriza de a descoperi că acum două săptămâni facultatea mea de iluzionare fiind disponibilă, convertisem eminente însușiri biologice în atribute estetice. "Animalul" era în adevăr "superb" - de carnație și de tinerețe. Sculptura era reușită. Pictura, însă, ratată. Femela, fără îndoială, era de primul rang, femeia era oricare. Dar situația mi se păru cu totul îngrijitoare când mi s-a pus problema dacă, frapată de construcția fetei de la tejghea, Adela nu ghicește cumva cauza entuziasmului meu, acum perimat, pentru ceea ce avea "animalul" în adevăr "superb".

Doamna M..., lipsită de orice interes pentru ancheta noastră estetică, stătea cu o mână pe tejghea, resemnată. Adela ne privea pe rând, pe negustoriță și pe mine, zâmbind subțire. Fata de după tejghea arăta elocvent prin toată atitudinea ei că nu înțelege deloc pentru ce stăm acolo în fața ei, spectatori imobili și muți.

Trebuia să ne justificăm prezența. Dar nu puteam cere trei rachiuri - pentru cele două doamne și pentru mine... Și nici o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori la masa din fund, ocupată în parte de câțiva țărani, care trăgeau cu coada ochiului la noi, ironici.

– Domnișoară, dă-mi un kilo de măsline și testeaua asta de covrigi! (Era singura marfă acceptabilă pe care o vedeam în dugheană.)

Neputându-mă opri la timp pe povârnișul apucat, cerui superbei domnișoare și restul mărfii din dugheană: o jumătate de cracatiță atârnată strâmb într-un cui.

Negustorița îmi servea comenzile cu îndoială, cu un fel de spaimă.

Adela fugi pe ușă, lăsându-mă cu doamna M..., care o urmă imediat, decentă.

– Ai cumpărat și cracatița?! putu abia să articuleze Adela, acum în trăsură, tamponându-și cu batista fața plânsă de râs.

Cracatița mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav. Am ascuns pachetul sub capra trăsurii. Degeaba. Mireasma - ca orice emanație subtilă, de roze și de cracatiță - nu cunoștea bariere și continua cu entuziasm să îmbălsămeze împrejurimile.

– Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul, nemaiputând să rabde.

M-am hotărât să arunc stârvul. Dar unde? Pe drum? În păpușoi?

Oriunde l-aș fi aruncat, îl putea găsi un țăran. Și o cracatiță în păpușoi fiind, fără nici o îndoială, un eveniment unic pe întreaga planetă, zvonul ar fi ajuns în sat și aș fi jignit de moarte pe negustorița din Oșlobeni, depreciindu-i comerțul pe toată Valea Cracăului.

Și parfumul de cracatiță plutea pătrunzător și fără sfârșit în aerul răcoros al înserării.

– S-o îngropăm! hotărî Adela într-o fulgerare genială. Am înhumat cadavrul într-un mormânt adânc, săpat cu bărdița birjarului. Deasupra mormântului am așezat un bolovan - modest monument funerar - și, împăcați în suflet de isprava făcută, am plecat.

Umbrele serii ne învăluiră repede. În curând mantia cerului fu bătută de toate pietrele prețioase cu care se împodobește de la începutul timpului. Dar poalele mantiei se mișcau. Cea din stânga cobora cu toate diamantele ei sub dealul dinspre apus, iar cea din dreapta se înălța peste dealul din răsărit, ridicând alte diamante sclipitoare, în mijlocul cărora, ca un motiv stilizat de broderie, strălucea constelația Andromedei.

Când am ajuns acasă, glasul Adelei mă chemă cu o duioasă ironie:

- Cher maître, mâine mergem iar să admirăm pe Venera din Oșlobeni?...

În ogradă, asistată de o servitoare, făcea dulceață de zmeură pentru doamna M...

A trebuit să stau cu doamnele în cerdac. Adela privea cu zâmbete complicate cursa în care căzusem. În sfârșit, mă chemă la ea, "să-i țin de urât". Înfierbântată de căldură, avea câteva perle fine pe decolteul mic, de un alb secret și tulburător. Se mișca la dreapta și la stânga, și șorțul încheiat la spate îi strângea talia, accentuându-i rotunzimile. Eram comic în laboratorul acesta improvizat și între femei, dar ce importanță are mai mult ori mai puțin comic? Cu orgoliu de autor, mi-a dat să gust dulceața dintr-o farfurioară. Era opera ei! I-am adus elogii, mințind, căci conștiința n-a putut lua act de nimic: Adela era prea aproape de mine, încălzită, cu câteva perle fine pe albul secret de forma unei inimi.

După ce a isprăvit dulceața, s-a dus să se dea în scrânciob, ca să se răcorească - un scrânciob făcut pentru Ilenuța - o frânghie dublă cu capetele legate de o creangă groasă și dreaptă, cu o scândurică în loc de scaun.

– Fii cavaler și ajută-mă să zbor sus, sus de tot, ca la Vorniceni. Ti-aduci aminte?

Cu mâinile strânse pe frânghie în dreptul capului, cu mânecile căzute până la coate, trecea pe lângă mine repede, singură cu fericirea ei, trimițând din fluturarea îmbrăcămintei ușoare o adiere suavă, pe care o simțeam pe obraz, pe pleoape, pe buze. Când se ridica în sus, desenându-se întreagă pe albastrul cerului, zborul se încetinea, dar când trecea prin dreptul meu, repejunea devenea, simbolic, vertiginoasă. La un moment dat, aducându-și aminte de mine, cum se cobora de sub crengi, mi-a arătat copilăros-ștrengărește, într-o clipă de fulger, vârful ascuțit și trandafiriu al limbii. Când s-a săturat de zbor:

– Acu lasă-mă în voie. Pendularea s-a micșorat. Fustele s-au liniștit. În sfârșit, ne-am regăsit, întâlniți, alăturea. Era înaltă, rumenită în obraz, cu ochii scânteietori, cu buzele subțiri și roșii.

– Ești palid. Te-ai obosit. Acum sunt mai grea decât la Vorniceni. Am crescut.

Da, greutatea ei a crescut, tulburătoare. E femeie. O simțeam în braț la fiecare încordare. Toată greutatea ei... Toată femeia...

Rebeliune și lașitate. La Mănăstirea Neamțului, singur. Pretextând însă, față cu Adela, o afacere, făcând, așadar, concesie fricii ca gestul să nu aibă întreg efectul pe care teoretic tocmai voiam să i-l dau (afirmarea independenței și libertății mele față de ea!), am stricat ceea ce construiam în momentul când construiam.

Dimineața era clară. Drumul aproape neumblat. Badea Vasile mâna încet. Când își sucea țigara, lăsa caii la pas. Mișcările ca și rarele lui cuvinte late erau în acord cu liniștea din natură.

La stânga străluceau munții, aduși mai aproape de limpezimea rece a dimineții. Îndoituri, depresiuni, pete de altă culoare decât a bradului, de obicei invizibile, acum se detaliau în transparența desăvârșită a aerului. Departe, la orizont, spre Fălticeni, nouri cenușii argintați păreau alți munți, nemaivăzuți pe lume, înalți până la cer, spintecându-l cu vârfuri de gheață, realizând, tocmai prin neverosimilul lor, ideea pură de munte. În dreapta, spre Moldova îndepărtată, într-o minimă boare alburie - câmpia multicoloră, semănată cu sate văzute de ani și ani în pâlcurile lor de arbori, niciodată vizitate și de aceea mereu mai misterioase, din care se înalță, cercetând depărtările, turnurile bisericilor, albe. Și, deasupra ariei pământului, cu mine și cu badea Vasile în centrul ei, cerul, minunea supremă a naturii, de un albastru dens, dur - concret.

Munții Văraticului, din stânga, creșteau în măsura în care suiam dealul, ca să descrească din nou când coboram spre TârguNeamțului. Căldura se întețea. Aerul începea să joace deasupra câmpiei, încercând miraje abia conturate.

... Adela! La ora asta era desigur în cerdac, pe scaunul ei pliant, cu șalul împletit pe umerii largi, pe brațele rotunde, pe bustul înalt, cu ochii pe jumătate închiși de lumina soarelui, filtrându-și azurul printre genele lungi... Ochii ei albaștri... Culoarea cerului pentru un detaliu organic!... Abandonarea extatică a unei femei cu privirile albastre... În locul licăririi ironice, aiurare!...

O schimbare în lumea din afară m-a deșteptat din semihalucinația tulburătoare. Clinchetele zurgălăilor deveniseră mai tari, mai metalice, mai apropiate - mai categorice: intrasem în Humulești. Badea Vasile opri la prima crâșmă ca să-și odihnească, zicea el, caii. Crâșmarul, mic, pipernicit, creț, stătea pe prispă, în vestă, cu picioarele goale în papuci, silabisind Universul cu o voce mai tare decât era nevoie ca să-și ajute înțelegerea prin auz. Din casă veneau valuri de melodie. Cineva, probabil crâșmărița, cânta: "Suspine crude pieptu-mi zdrobește". Desigur că acela care o făcea să suspine atât de crud nu era crâșmarul, impropriu pentru rol chiar și prin natura lui de intelectual, probată (și fortificată) de citirea ziarului enciclopedic.

Când apăru și ea, monumentală, brună și albă, grasă și răscoaptă, cu cârlionți pe frunte, cu nasul în vânt (nasul clasic al crâșmăriței amoroase din toate nuvelele indigene), cu o alunică asasină, naturală ori meșteșugită de ea, de strajă lângă narea stângă, cu o umbră fină de cotleți 1 albăstrui lângă urechile cu cercei roșii, am înțeles că avea în adevăr nevoie de toată forța suspinelor ei ca să poată zdrobi un piept atât de oceanic, care lupta triumfător pentru întâietate cu alte farmece ale persoanei ei.

Badea Vasile și caii își împrospătaseră forțele. El în crâșmă, ei la fântână. Acum și el, și caii erau mai bine dispuși.

Din Humulești, am intrat peste câteva minute în Vânători - sat lung, cu case noi, fără un copac pe lângă ele, cu aspectul unei mahalale de barieră, plin de copii murdari, aproape goi, pântecoși de friguri și alimentație herbivoree, cu părul decolorat de soare. Și apoi, fără tranziție, în singurătățile severe ale peisajului de munte.

Dar astăzi Eros plutea în atmosfera din valea Ozanei: cu o încordare de pasăre răpitoare, sigură de pradă, cu un zâmbet rău pe dinții mici, aspri de dorințe și făgăduințe, înainta din lan spre un flăcău tomnatic (care stătea lângă o colibă de frunzar) o țărancă tânără, cu un tulpan verde răzvrătit pe cap, o femeie subțire, cu părul cânepiu, cu coapsele fine în rochia de cit, cu sânii mici, desculță, cu gleznele goale. Flăcăul stătea nemișcat, zâmbind. Femeia încordată îl sidera cu ochii ei scânteietori, împlântați în ochii lui nesiguri. Dar flăcăul scund nu era o altă ediție a crâșmarului din Humulești. Fatalitatea cu care era mânată femeia spre el, zâmbetul lui și mustața leneșă de om pasionat se opuneau oricărei apropieri între cei doi bărbați de pe valea Ozanei.

Trăsura noastră zgomotoasă a trecut inexistentă pentru femeia teribilă cu sânii mici, cu coapsele fine, cu gleznele goale.

Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cu cele două biserici dinlăuntrul "zidului" una lângă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupolă enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pământ, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sunt 518...), este călugăriță.

În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganței. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco-român...)

Am vizitat pe părintele Palamon, gazda mea dintr-o vară și amicul meu. Părintele Palamon e întotdeauna bolnav: "afacerea" pentru care am venit aici - cel puțin pretext pentru conștiința mea că n-am mințit-o complet pe Adela.

Părintele Palamon, tip desăvârșit de călugăr așa cum s-a format de-a lungul vremurilor, seamănă cu sfinții de pe pereții din biserica mănăstirii, dar e mai bine hrănit decât ei. El aduce puțin și cu poetul Costache Conachi, mutră de egumen grec.

În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe pereții părintelui Palamon, dintre care se impun atenției mai cu seamă două: un Infern, care vrea să fie o gură de balaur, în realitate o gură de cal fantastic, deschisă larg, ca să poată aspira și înghiți pe cei osândiți pentru păcatele lor. (E interesant mai ales că-i poți vedea cum trec unul după altul prin gâtul, transparent pentru ocazie, al balaurului-cal); și un Atos compus din treizeci de conuri verzi, perfect egale, orânduite în fronturi suprapuse: sunt piscurile care alcătuiesc masivul sfânt, acoperite cu arbori, închipuiți printr-o lână creață verde, fiecare pisc cu numele lui scris ca o etichetă pe corpul conului, și totul lipit, ca pe un perete, pe o mare sinilie care se ridică vertical în dosul "muntelui". Imposibil de conceput o pictură mai prerafaelită și o transfigurare mai completă a realității...

Dejunul, pregătit călugărește, după vechi și nedezmințite canoane - untdelemnuri, zglăvoace, chitici, mirodenii - l-am luat la părintele Palamon.

O curiozitate malițioasă m-a hotărât să vizitez pe Timotin.

Decepțiile încântătoare sunt rare. Am avut una aici: doamna "Jeny" Timotin nu e femeia care a trecut acum douăzeci de zile pe la Bălțătești.

După ce m-a primit, cu gesturi unghiulare și cu o bucurie rece de matematician, deși reală, Timotin m-a lăsat singur și am înțeles că a reușit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire.

A apărut emoționată și stângace. Ceea ce mi se păruse ostilitate îmbufnată, era timiditate. Subțire, zveltă, formele ei nu poartă mărturia celor patru maternități. Într-o rochie neagră, din care apar numai, și încă cu destulă zgârcenie, mâinile, gâtul și vârful botinelor, pieptănată simplu, cu părul supus, simți că e într-o veșnică vibrare, care nu se dă pe față decât în neastâmpărul nervos al piciorului și în gesturile repetate, mașinale, de a nu lăsa ca fusta să-i deseneze cât de puțin formele. (...Dar degetele ei, subțiate spre vârf, îi trădează arhitectura generală, eminent feminină, compusă din zvelte conuri trunchiate.)

Nimic frumos în figura ei, nici măcar ochii, deși neînchipuit de vii. Dar femeia aceasta e dintre acele pentru care problema frumuseții nu se pune.

Mi-am exprimat dorința să-i văd copiii. Nu simțeam nici o nevoie și n-am cerut această favoare nici din politețe. Voiam s-o văd cum se comportă cu ei. Este pentru mine un examen probant al psihologiei unei femei. I-a adus, i-a ținut un moment în cameră și i-a trimis apoi cu dădaca să se joace. Copiii, foarte îngrijiți, arătau solicitudinea ei maternă. Dar din chipul cum i-a prezentat și i-a concediat se vedea bine că această mamă știe că nu trebuie să importuneze lumea cu odraslele ei și că nu e numai mamă.

Atenția, rezerva, ușoara cochetărie pe care o pune în purtarea ei cu Timotin arată că această soție e înamorată încă de bărbatul ei.

Femeia asta măruntă desigur că nu poate inspira capricii, nu poate provoca emulație între amatorii de flituri, dar prin temperamentul ei cred că poate dezlănțui pasiuni arzătoare.

Feminitatea agitat molem. Ființa neutră, improblematică, inofensivă, fata mică de zece ani, în unghiuri drepte ori ascuțite, cu două bețe în loc de picioare, dizgrațioasă la figură, poate deveni adesea la cincisprezece ani izvor de seducții roind din formele rotunzite, din reliefurile ce se anunță, din enigmaticul "da și nu" inconștient încă al figurii, din încrețiturile rochiei, din atitudini pasive și cu atât mai imperative - seducții care lipsesc adesea femeilor frumoase, "reci", cum spunem noi, lipsite de "vino-ncoace", cum spune poporul, expresii care indică deficitul acelui principiu vital nou, care a operat la pubertate mai puternic în fata mică, dizgrațioasă decât în cea frumoasă, supraîncărcând-o de electricitate feminină. Amorurile inspirate de aceste femei - de obicei pasiuni tiranice, până la degradarea bărbatului, fiindcă nu sunt provocate și de impresii estetice, ci numai de cauze biologice - sunt privite ca niște nebunii, iar poporul le crede datorite farmecelor și vrăjilor.

Aș fi curios să cunosc viața doamnei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată. Dezinteresat, pentru că Adela mă imobilizează în atitudinea de observație pură față cu toate femeile din univers. De altfel, doamna Timotin nu e genul meu, al acelora care au concepția plastică, picturală și statuară a femeii, mai ales când a ajuns la patruzeci de ani!

...Ori despre ce vorbeam, lucruri banale sau interesante, mai mult banale, doamna Timotin punea în toate, în ochi, în tonul vocii, în gesturi, în neastâmpăr, aceeași căldură a sufletului.

Dar trebuia să plec. Când m-am ridicat de pe scaun și am anunțat hotărârea, doamna Timotin adresă bărbatului ei un: "Nicule!" speriat. Timotin îmi traduse foarte discursiv alarma ei. Era hotărât între dânșii, probabil de când venisem, să mă oprească seara la masă.

"Nu se poate să nu ne faci plăcerea asta", completă doamna Jeny expunerea lui Timotin și, fără să mai aștepte sfârșitul argumentării mele, lipsită de trăinicie (căci nu aveam ce obiecta serios), se îndreptă spre mine și-mi luă pălăria din mână. Gestul simplu, de un cochet și cordial autoritarism, cu care mi-a confiscat obiectul ce simboliza hotărârea mea, m-a împrietenit cu ea dintr-o dată, simțind-o mult mai aproape sufletește decât pe vechiul meu cunoscut, Timotin.

Sentimentul unui mai lung timp disponibil și calmul după-amiezii pe sfârșite erau condiții prielnice pentru divagări sentimentale. Un incident din liceu, amintit de Timotin, deschise capitolul amintirilor din viața de școală.






Adela - Lamurire
Adela
Adela (2)
Adela (3)
Adela (4)
Adela (5)


Aceasta pagina a fost accesata de 720 ori.