• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Apostolul - Fragment 12

XII.

Copilul deveni flacau,
Flacaul deveni barbat.
Ani dupa ani soseau
Si cercetau pamantul,
Apoi se departau in veacuri,
Nu-l ocolira anii nici pe el,
Venea la dansul fiecare,
Lasandu-i urme-adanci
Pe fata si in suflet.

Umblase toate scolile,
De mult le mantuise,
Umbla acum in lume,
In viata, intre oameni, unde
La orice pas e cineva, izbit,
Si fiecare lovitura
Intuneca si sterge
Din inimi bucuria.

Ce altfel vedea lumea
Pe cum si-a fost inchipuit-o!
Din zi in zi mai mic vedea pe om,
Tot mai adanc impovarat,
Omul, ce trebuie sa cate
Cu ochii tinta-n soare,
Si dimpotriva cauta.

In jos, in praf, la viermi,
Ca sa invete de la ei tirirea,
Cu cat mai mic vedea pe om,
Cu-atat mai mare ii parea
Si munca pentru care
Simtea ca e chemat,
Dar tot n-a sovait:
Lucra cat un paianjen,
Dar tot asa neobosit;
Strimt era cercul lui,
Dar plin de stralucire.

Virtutea si stiinta lui
Ii castigara nume de prin scoli,
Si cand a ispravit cu scoala,
Mai multi domni il chemara
La slujbe mari si grase
Cu astfel de cuvinte:
-La mine daca intri, vei fi sluga,
Dar a sluji p-un domn asa de mare,
Ca mine, e si mare cinste,
Si pentru ca te vei pleca-naintea mea,
Se vor pleca mii inainte-ti.
Alt lucru n-ai decat doar sa despoi,
Cum te-i pricepe, miile acestea
Si o sa te imbogatesti
Din munca asta prea usoara!

Silvestru inchina frumos
Aceasta munca prea usoara
Si zise astfel:
-Numai ca sa am slugi,
Eu nu voi fi altuia sluga,
Eu nu doresc sa se inchine mie
Semenii mei.
Nici altul nu doreasca deci,
Sa ma inchin eu lui;
Nu recunosc pe nimenea mai mic
Si nici mai mare decat mine.
Iar cat priveste bogatia,
Apoi eu n-o cer, nici n-o vreau,
Si mai putin cu pret asa de mare,
Ca sa despoi pe altii pentru ea.
Asa obicinuia el sa graiasca,
Cu palaria-n mana, dar cu fruntea sus.

Nu a primit slujbele mari,
Dar au venit oameni sarmani
Si l-au chemat in satul lor
Notar, si tanarul se duse,
Se duse vesel, fericit.
Iar cand intra in sat,
Si oamenii-l inconjurau,
El le vorbi asa, cu ochii plini de para:
-Sarman popor! Increde-te in mine,
Ca intr-un drept povatuitor,
Din leagan iti batura capul toti,
Toti iti vorbira despre datorii:
Am sa te-nvat eu drepturile tale!

Si implini fagaduinta,
Nu mai umblau apoi prin crasme
Sarmanii muncitori,
Precum umblau de la-nceputul lumei:
Se adunau in curtea comunala
Si ascultau batranii
Pe tanarul notar,
Si mai cu drag il ascultau decat pe popa lor,
Caci le vorbea mai bine decat popa.
Si ce-nvatau, duceau cu ei acasa
Si povesteau copiilor,
Si il cinsteau mult pe notar.

Erau in sat doua cladiri; acolo,
In loc de binecuvantare,
Il blestemau pe tanarul apostol;
Aceste doua case, unde
Sta popa si boierul,
Castelul una, alta parohia.
Din zi in zi tot mai urat si mai temut
Ajunse in aceste doua case
Numele tanarului,
Si pusera la cale
Sa-l piarda, caci veneau;
Daca ramane-n sat notarul,
Il pierde el pe ei.

Dar in castel era si o fiinta
Care-l cinstea pe omul
Poporului, ca si poporul insusi;
Se bucura din inima
Cand auzea ca-l lauda
Si o durea cand il vorbeau de rau.
Caci era fiinta asta,
Care-n asa lumina stranie
Ghicise totusi adevarul?
Cine era? ... Domnita din castel.

Cine putea fi altul!
E sfanta inima femeilor,
Straina egoismului;
Tot ce-i frumos si bun,
Dreptatea prigonita
Gaseste-ntotdeauna
Acolo mantuire.
E sfanta, sfanta inima femeilor!

Nu banuia notarul
Ca are un prieten
Sus in castel, acolo,
Asa frumos protector!
Vazuse pe copila
Odata, se plimba prin sat;
Ori, in castel, cum sta la geam
Si se uita peste campie.
Cand o vedea, cadea pe ganduri,
Atunci un simtamant ciudat
Se ridica in inima-i
Si isi zicea:
"Nu-i omul numai cetatean,
Ci mai intai de toate-i om;
Intotdeauna pentru altii,
Si niciodata pentru tine?
Sarman orfan, cand vei trai
Tu pentru tine singur?
Ori vei avea tu vreme sa traiesti?
Tu iti imparti inima ta la toti,
Dar iti va da cineva tie
Inima sa macar pe jumatate,
Sau numai o privire chiar,
Din care sa poti banui si tu
Ce este fericirea?...
Mi-e insetata inima, atat de insetata
Ca ar zvanta potopul,
Si nici un strop de roua
Nu-mi pica niciodata!
Fii multamit cu soarta ta, baiete,
Suporta-ti viata ta cea aspra;
Pe altii fericeste-i, daca poti,
Si tu ramai singur nefericit.
Fii tu pamant ce da bucate
Pe care altii le culeg,
Fii lampa care lumineaza altora,
Pe cand se mistuie de propria-i vapaie!"

Un geniu bun sau rau facu asa
Ca fata se-ntalni cu el,
Si-au stat de vorba...
Ce scurta fuse intalnirea
Si ce putin vorbira!
Dar ei de atunci se vedeau mai des,
Din intamplare ori chiar dinadins?
Nici ea, nici el nu-si dadeau seama,
Tot mai prieteni, mai increzatori
Vorbeau ceasuri intregi acum,
Ci despre dansii nu vorbeau de fel.

Dar intr-o zi (copila il rugase,
Ori inima i s-a deschis ea singura,
Nu tine minte) tanarul
Si-a povestit viata.
A pvoestit ce singur e pe lume,
Ca nu e om si nici n-a fost vreodata,
Care sa-i zica frate sau prieten,
A povestit, cum ii veni aminte,
Ca un talhar l-a fost gasit pe strada,
Apoi o cersetoare l-a gasit,
Apoi cum a crescut ca servitor;
Furand, cersind, slujind ... asa trecu
Copilaria si junetea lui.
A povestit mizeria ingrozitoare
In care a trait copil,
Si chinurile sufletesti
Ce-mpovarara tineretea lui,
Si cari sunt mai ingrozitoare
Decat mizeria.
Si cand isi revazu trecutul,
Jos in prapastia din care se urcase,
In care ca o apa neagra
Urla, potopul chinurilor sale,
Pierzandu-si cumpatul, din ochii lui
Zbucnira lacrimi peste lacrimi,
Ca armia pusa pe goana...
Si planse langa el copila.







Apostolul - Fragment 09
Apostolul - Fragment 10
Apostolul - Fragment 11
Apostolul - Fragment 12
Apostolul - Fragment 13
Apostolul - Fragment 14
Apostolul - Fragment 15
Apostolul - Fragment 16
Apostolul - Fragment 17
Apostolul - Fragment 18
Apostolul - Fragment 19
Apostolul - Fragment 20


Aceasta pagina a fost accesata de 469 ori.