Autori > Alecu Russo
Piatra teiului - Partea 02
02.
Și iată că într-o zi las din nevoie zgomotele nedeslușite ale orașului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfășurându-și strălucirea, glodul, gunoaiele și luxul, jidovii murdari și pretențiile ridicole și, părăsind rohatca și îndreptând din surghiunul meu un rămas bun acestui târg, pe care-l iubesc și-l urăsc, văzând cum se șterge în zare cea din urmă clopotniță, încercam o simțire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar și de una și de alta, amestecate cu curiozitatea și cu râvna fantastică de a merge înainte și în același timp dorind să știu și ce fac prietenii mei cei buni; adică mai curând dorind să fiu de față nevăzut la viața aceea de liniștită tulburare, să bag de seamă la toate mișcările acelei vieți de mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici cancanuri și vorbe rele, de taine mărunte, care se șoptesc la ureche și pe care târgul întreg le știe, de toate lucrurile mici care alcătuiesc temeiurile îndeletnicirilor și plăcerilor capitalei noastre.
Și-ntr-adevăr că nimic din toate acestea nu găseam în dacul spătos care sta călare ca o stană pe calul lui; numai brațele i le vedeam mișcându-se, iar țipătu-i sălbatic nu semăna deloc cu glasurile eleganților noștri.
Vă rog să mă iertați deocamdată de toate cugetările, observațiile și tablourile, căci și-așa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingașa căruță în care mă aflu. La fiecare hop stau gata să călătoresc în aer; e foarte plăcut. Până la Piatra surugiul m-a răsturnat numai de două ori. Am făcut adânci studii mineralogice și nemărginit progres în psihologia oamenilor.
4 septembrie. Am venit foarte repede, și-i de mirare când te gândești la caii care fac slujba. Iată-mă la Piatra, ori mai curând deasupra Pietrei. Iată cele dintâi căsuțe care stau atârnate pitoresc pe coastele Chetricicăi, ca niște capre. Oprește, dacule, nu știi tu că adierea aceasta de viață care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr și mă găsește iar, după lungă despărțire, tânăr îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele și gingașe, ca și tresăririle acelea ușoare pe care le stârnea piatra mea pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, răcorește-mi fruntea înfierbântată. Te salut ca pe un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zâmbească! E multă, multă vreme de când nu ne-am văzut!
7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistrița. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare care se cheamă Piatra. Să răsuflăm aici. Da, Bistrița limpede și măreață vine și-și sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munților. Soarele în asfințit se joacă cu undele. Iată-l cum le sucește ca pe niște solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, și de câte ori valul bate țărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munții care o strâng, apa lunecă sub o plută ușoară, pe care o cârmuiește un copil, repetându-și refrenul, modulat, ca și plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială și de nădejde, de prelungă tristețe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl șuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată și îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în șuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete, și trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungește la stânga lanțul Cernegurei, numită așa fel în limba figurată a țării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla și Chetricica, care par două străji puse de pază orașului încă din copilăria lumii, se desfășoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de țărm, se mai aud și vuietele necunoscute ce străbat noaptea și înfioară pe ciobanii care se cheamă și-și răspund de pe munți.
Itinerar. Piatra, care a răpit Neamțului prerogativa de a fi capitală, deși, prin vechimea lui, acest târg ar avea dreptul întăietății, are însemnătate prin comerțul ei mai ales. E șchela lemnelor de construcție, care coboară din Carpați pe Bistrița; altfel e urât târg, neprietenos, murdar, rău clădit și plin de ovrei. Pentru un om obișnuit cu capitala, care n-ar avea ce face în Iași, o ședere de două-trei zile aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine primiți, sărbătoriți și, ciudat lucru, cinstiți. Femeilor din Piatra le-a mers vestea pentru frumusețea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluirii ei. Altfel, cu adevărat petreci numai în casa domnului prefect și a președintelui tribunalului judiciar. Aici te găsești ca între cunoscuți și asta-ți face plăcere, căci la urma urmei te plictisești să tot râzi de ridicolele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a maimuțări modele și traiul în mare și de obiceiul ce-l au de a râde de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie, prea plăcute de descris. - În Piatra grozav țin oamenii la etichetă. - Curiozități: Podul de pe Bistrița, proprietatea domnului general Lascescu. - Plimbare măreață. - Clopotnița și biserica sfântului Ion, zidite de Ștefan, proteul popular al gloriei naționale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistrița, unde se vede mormântul ctitorului ei Alexandru cel Bun. Când mă aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia o fabrică de hârtie. Dorim domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cunosc, izbândă pentru această patriotică operă.
Poezie. Deși până azi Piatra nu s-a prea deosebit în frumoasele arte, o zicătoare veche a ținutului place străinilor:
Bistriță, apă dulce,
Care bea nu se mai duce.
Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Și într-adevăr, nu știu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ți se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins și am simțit munții.
11 septembrie. Aici intrăm în inima muntelui. La stânga nu se văd decât coastele acoperite de brazi, și piscuri ascuțite, cele de mai multe ori ascunse în nouri. La dreapta, pe țărm, unde e așternut drumul, muntele se abate către miazăzi și lasă slobodă câte-o bucată de pământ zbârcit, unde plugarul își samănă păpușoiul, inul și cânepa, singura bogăție a acestor ținuturi. La jumătate de leghe de Piatra, munții se lărgesc deodată și alcătuiesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa mănăstire Bistrița, care slujesște de hagialâc și de petrecere pașnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de mănăstire, cele două lanțuri de munți se apropie încet-încet și nu lasă lângă locul numit Viișoara decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriașe, prin care Bistrița își face loc vuind înăbușit. Aici avem de ales două drumuri: unul, trecând Bistrița. La stânga stă un monument veșnic al călătoriei pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munți. Cu această împrejurare, din toate satele pe care le udă Bistrița au fost scoși oamenii la beilic. Fără îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că fiecare bătaie de cazma a fost întovărășită de multe sudălmi, pe care moldovenii le au la îndemână cu prisosință; dar azi, când necazurile au încetat, când (ceea ce de când lumea nu s-a văzut în aceste ținuturi) trăsurile și căruțele, de bine de rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc binecuvântărilor și, mai ales, unui tract spornic. Viișoara e o crâșmă urâtă, așezată pe un dâmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodină. Îi zic așa, pentru că odată un călugăr bătrân de la mănăstirea Bistriței a sădit aici un cârlig de viță, care a prins rădăcini și a rodit struguri - lucru nevăzut la Piatra și în munți. Din pricina vremii ori din lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas numele și are să-i rămâie poate totdeauna.
Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate păși calul. Încercam un fel de plăcere nețărmurită, văzându-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia se zbate Bistrița verzie, acoperită de spumă. Ca o ultimă înfrumusețare a icoanei, natura, cu puternicu-i braț, a semănat la fața apei stânci, care, ca Scylla și Carybda celor vechi, par că-și așteaptă prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greșit acuma, și rămas bun lumii! rămas bun plăcerilor, și prietenilor și petrecerilor, și balurilor iernii, care mi-s așa de dragi, când muzica te amețește, când te înăbuși în saloane, pe când afară ninge în fulgi mari și vântul biciuiește geamurile înghețate, când, ca într-o seră, parfumurile ți se urcă la cap; rămas bun, în sfârșit, acelor zâmbete femeiești poate îndreptate altora, dar n-are a face - rămas bun observațiilor mele tăcute, care, urmând jocul înfățișării celor mai de seamă actori, vin să-și ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul meu... Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele.
Fericire, bucurie, plăcere nu există decât prin contrast! Ce preț aș pune oare pe vana fericire pe care până azi n-o cunosc decât din nume, dacă într-adevăr m-aș folosi de ea? Numai durerea cunoaște bucuria; și cred că trebuie să fie tare nesărată o viață de plăceri necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecând pe poteca Viișoarei, răsplata a fost în adevăr măreață. La dreapta, munții se depărtează din nou și fac loc unui tăpșan udat de câteva șuvițe de apă și închis de pădure amestecată. La stânga un lanț de munți nalt și lung, de pe culmile căruia se zvârl șuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistrița mugind întruna rostogolește valuri spumoase pe sub podul umblător, legănându-l; apoi, zguduită deodată, apare în cotitura unei stânci o plută, pe care stă un băietănaș cu mâna pe cârmă. În urmă caravana care se Stânci în trecătoarea Mesina (între Sicilia și Italia) care puneau la grea încercare pe navigatorii din antichitate. Scăpați de una dintre stânci, erau în primejdie să se ciocnească de cealaltă.
înșiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneși ori cei mai fricoși călări, cu alții trăgându-și calul de căpăstru și alții, în sfârșit, mai cu cap, cu cozile cailor în mână, lăsându-se târâți, spre a fi scutiți de truda urcușului. Ar fi de făcut o descripție întreagă.
Când am trecut întâia oară prin aceste locuri, era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceață de nu se vedea om pe om; toată natura, azi așa de verde și frumoasă, nu era atunci decât o pânză nelămurită. Se auzeau zgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriței. Vântul șuiera prin codri și, din vreme în vreme, răcnetul unui plutaș trăgând la mal se ridica deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sălbatică. Ceea ce se povestește despre Bistrița în ceasurule-i rele te cutremură: poduri, case, mori, vite, copaci străvechi, totul rupe și duce; și când vin zilele de liniște, țărmurile sunt acoperite de sfărâmături, de plute, de stânci uriașe, de trupuri zdrobite de plutași!...
Poteca Viișoarei dă pe-un plai sterp, presărat cu câțiva rari mesteceni și câteva colibe; drumul dosit de o ridicătură dă deodată la un izvor, adăpostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decât că sunt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, poftește pe drumeți să-și potolească setea și să se roage pentru sufletul lui.
De aici drumul urcat la o mare înălțime deasupra Bistriței se strecoară prin păduri de frasini, care ascund vederea, până ce deodată se luminează la coborâșul repede care se cheamă Scăricica.
Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în față, munții, aburind parcă, înalță văzduhul și soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpânește priveliștea aceasta. Albastrul întunecat al munților, șuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui șes larg și înverzit, liniștit și zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpușoi, care-și leagănă spicele în voia vântului ușor. O plută singuratică trece repede; o întovărășește ecoul care răspunde cântecului plutașului. În fundul zării, departe, sprijinită parcă pe vârful Chetricicăi, scânteiază pentru cea din urmă oară crucea argintată a clopotniței sfântului Ion, și dincolo, în față, târgul oprit întâi de un piept, desfăcut dintr-un brâu lung de munți, care se abat în partea dimpotrivă, se întinde pe șesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintâi case ale Pângăraților, iar mai aproape, dincoace de Bistrița, se vede satul Vaduri. Poteca strâmtă a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, și numai de puțină vreme s-a hotărât stăpânirea să așeze un parmaclâc în lungul prăpastiei.
Înșelat de întuneric, un negustor tânăr, care se ducea în munți, plecând târziu din Piatra, căzu în groapa adâncă ce se vede la marginea drumului și care mănâncă din zi în zi din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de la o înălțime de zece metri, pe o surpătură proaspătă de nisipiș.
Faimoase sunt locurile acestea și prin tâlhării, și-ntr-adevăr că ar fi greu să se găsească un loc mai potrivit pentru asemenea meserie. Scăricica își merită numele pentru iuțeala povârnișului, pentru îngustimea ei și pentru prăpăstiile care o înconjoară. De puțină vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decât cu cărarea de la Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparația asta nu poate da ideea; oricât de repede ar fi Filia, ea totuși ocolește coastele muntelui, pe când aici cărarea dă de-a dreptul pe un repeziș de prund și nisip, care-ți fug de sub picioare.
Așa încât... dacă am știut în adevăr ce-i amețeala... apoi am știut atunci când suiam Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un pârâu limpede și rece ca gheața, care lasă între pietre un mâl negru, în care scânteiază firișoare de argint, începi a merge fără nici o trudă urmând un drum împotriva cursului Bistriței. Aici îți iai rămas bun pe o bucată de vreme de la Arva moldovenească, care vine din dreapta, dintr-o strâmtoare, îi întorci spatele și intri în Pângărați, așezat într-o vale, pe unde curge zgomotând ușor pârâul repede care dă numele satului.
Pângărații nu-ți înfățișează nimic deosebit, afară de mănăstirea pitorească, așezată pe coasta unui povârniș repede. Înconjurată de frasini bătrâni, mănăstirea avea înfățișarea unei cetăți. Pângărații e și întâiul popas, de aici până la Piatra sunt două ceasuri bune de drum.
Aici începi a te simți cu adevărat în munți. Poteca pitorească începe să fie tot mai grea. Munții se apropie, brazii își scutură mireasma rășinoasă, vulturi bat stâncile cu aripile lor, și caravana înaintează tăcută. Totul se schimbă — oamenii, vorba, portul și obiceiurile.
La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi în fața Grohotișului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l treci. Îndată ne coborâm de pe cai și începem un urcuș anevoios pe un pământ fugar, în care picioarele se încurcă în glod și pietre. Mai adaugă înfățișarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări, adâncituri aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui, dar trebuiesc șase ceasuri încheiate ca să se poată sui până în vârf un car cu șase boi, așa încât cei călări se folosesc mai bucuros de potecă.
Și iată că într-o zi las din nevoie zgomotele nedeslușite ale orașului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfășurându-și strălucirea, glodul, gunoaiele și luxul, jidovii murdari și pretențiile ridicole și, părăsind rohatca și îndreptând din surghiunul meu un rămas bun acestui târg, pe care-l iubesc și-l urăsc, văzând cum se șterge în zare cea din urmă clopotniță, încercam o simțire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar și de una și de alta, amestecate cu curiozitatea și cu râvna fantastică de a merge înainte și în același timp dorind să știu și ce fac prietenii mei cei buni; adică mai curând dorind să fiu de față nevăzut la viața aceea de liniștită tulburare, să bag de seamă la toate mișcările acelei vieți de mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici cancanuri și vorbe rele, de taine mărunte, care se șoptesc la ureche și pe care târgul întreg le știe, de toate lucrurile mici care alcătuiesc temeiurile îndeletnicirilor și plăcerilor capitalei noastre.
Și-ntr-adevăr că nimic din toate acestea nu găseam în dacul spătos care sta călare ca o stană pe calul lui; numai brațele i le vedeam mișcându-se, iar țipătu-i sălbatic nu semăna deloc cu glasurile eleganților noștri.
Vă rog să mă iertați deocamdată de toate cugetările, observațiile și tablourile, căci și-așa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingașa căruță în care mă aflu. La fiecare hop stau gata să călătoresc în aer; e foarte plăcut. Până la Piatra surugiul m-a răsturnat numai de două ori. Am făcut adânci studii mineralogice și nemărginit progres în psihologia oamenilor.
4 septembrie. Am venit foarte repede, și-i de mirare când te gândești la caii care fac slujba. Iată-mă la Piatra, ori mai curând deasupra Pietrei. Iată cele dintâi căsuțe care stau atârnate pitoresc pe coastele Chetricicăi, ca niște capre. Oprește, dacule, nu știi tu că adierea aceasta de viață care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr și mă găsește iar, după lungă despărțire, tânăr îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele și gingașe, ca și tresăririle acelea ușoare pe care le stârnea piatra mea pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, răcorește-mi fruntea înfierbântată. Te salut ca pe un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zâmbească! E multă, multă vreme de când nu ne-am văzut!
7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistrița. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare care se cheamă Piatra. Să răsuflăm aici. Da, Bistrița limpede și măreață vine și-și sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munților. Soarele în asfințit se joacă cu undele. Iată-l cum le sucește ca pe niște solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, și de câte ori valul bate țărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munții care o strâng, apa lunecă sub o plută ușoară, pe care o cârmuiește un copil, repetându-și refrenul, modulat, ca și plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială și de nădejde, de prelungă tristețe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl șuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată și îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în șuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete, și trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungește la stânga lanțul Cernegurei, numită așa fel în limba figurată a țării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla și Chetricica, care par două străji puse de pază orașului încă din copilăria lumii, se desfășoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de țărm, se mai aud și vuietele necunoscute ce străbat noaptea și înfioară pe ciobanii care se cheamă și-și răspund de pe munți.
Itinerar. Piatra, care a răpit Neamțului prerogativa de a fi capitală, deși, prin vechimea lui, acest târg ar avea dreptul întăietății, are însemnătate prin comerțul ei mai ales. E șchela lemnelor de construcție, care coboară din Carpați pe Bistrița; altfel e urât târg, neprietenos, murdar, rău clădit și plin de ovrei. Pentru un om obișnuit cu capitala, care n-ar avea ce face în Iași, o ședere de două-trei zile aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine primiți, sărbătoriți și, ciudat lucru, cinstiți. Femeilor din Piatra le-a mers vestea pentru frumusețea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluirii ei. Altfel, cu adevărat petreci numai în casa domnului prefect și a președintelui tribunalului judiciar. Aici te găsești ca între cunoscuți și asta-ți face plăcere, căci la urma urmei te plictisești să tot râzi de ridicolele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a maimuțări modele și traiul în mare și de obiceiul ce-l au de a râde de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie, prea plăcute de descris. - În Piatra grozav țin oamenii la etichetă. - Curiozități: Podul de pe Bistrița, proprietatea domnului general Lascescu. - Plimbare măreață. - Clopotnița și biserica sfântului Ion, zidite de Ștefan, proteul popular al gloriei naționale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistrița, unde se vede mormântul ctitorului ei Alexandru cel Bun. Când mă aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia o fabrică de hârtie. Dorim domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cunosc, izbândă pentru această patriotică operă.
Poezie. Deși până azi Piatra nu s-a prea deosebit în frumoasele arte, o zicătoare veche a ținutului place străinilor:
Bistriță, apă dulce,
Care bea nu se mai duce.
Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Și într-adevăr, nu știu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ți se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins și am simțit munții.
11 septembrie. Aici intrăm în inima muntelui. La stânga nu se văd decât coastele acoperite de brazi, și piscuri ascuțite, cele de mai multe ori ascunse în nouri. La dreapta, pe țărm, unde e așternut drumul, muntele se abate către miazăzi și lasă slobodă câte-o bucată de pământ zbârcit, unde plugarul își samănă păpușoiul, inul și cânepa, singura bogăție a acestor ținuturi. La jumătate de leghe de Piatra, munții se lărgesc deodată și alcătuiesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa mănăstire Bistrița, care slujesște de hagialâc și de petrecere pașnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de mănăstire, cele două lanțuri de munți se apropie încet-încet și nu lasă lângă locul numit Viișoara decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriașe, prin care Bistrița își face loc vuind înăbușit. Aici avem de ales două drumuri: unul, trecând Bistrița. La stânga stă un monument veșnic al călătoriei pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munți. Cu această împrejurare, din toate satele pe care le udă Bistrița au fost scoși oamenii la beilic. Fără îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că fiecare bătaie de cazma a fost întovărășită de multe sudălmi, pe care moldovenii le au la îndemână cu prisosință; dar azi, când necazurile au încetat, când (ceea ce de când lumea nu s-a văzut în aceste ținuturi) trăsurile și căruțele, de bine de rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc binecuvântărilor și, mai ales, unui tract spornic. Viișoara e o crâșmă urâtă, așezată pe un dâmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodină. Îi zic așa, pentru că odată un călugăr bătrân de la mănăstirea Bistriței a sădit aici un cârlig de viță, care a prins rădăcini și a rodit struguri - lucru nevăzut la Piatra și în munți. Din pricina vremii ori din lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas numele și are să-i rămâie poate totdeauna.
Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate păși calul. Încercam un fel de plăcere nețărmurită, văzându-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia se zbate Bistrița verzie, acoperită de spumă. Ca o ultimă înfrumusețare a icoanei, natura, cu puternicu-i braț, a semănat la fața apei stânci, care, ca Scylla și Carybda celor vechi, par că-și așteaptă prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greșit acuma, și rămas bun lumii! rămas bun plăcerilor, și prietenilor și petrecerilor, și balurilor iernii, care mi-s așa de dragi, când muzica te amețește, când te înăbuși în saloane, pe când afară ninge în fulgi mari și vântul biciuiește geamurile înghețate, când, ca într-o seră, parfumurile ți se urcă la cap; rămas bun, în sfârșit, acelor zâmbete femeiești poate îndreptate altora, dar n-are a face - rămas bun observațiilor mele tăcute, care, urmând jocul înfățișării celor mai de seamă actori, vin să-și ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul meu... Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele.
Fericire, bucurie, plăcere nu există decât prin contrast! Ce preț aș pune oare pe vana fericire pe care până azi n-o cunosc decât din nume, dacă într-adevăr m-aș folosi de ea? Numai durerea cunoaște bucuria; și cred că trebuie să fie tare nesărată o viață de plăceri necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecând pe poteca Viișoarei, răsplata a fost în adevăr măreață. La dreapta, munții se depărtează din nou și fac loc unui tăpșan udat de câteva șuvițe de apă și închis de pădure amestecată. La stânga un lanț de munți nalt și lung, de pe culmile căruia se zvârl șuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistrița mugind întruna rostogolește valuri spumoase pe sub podul umblător, legănându-l; apoi, zguduită deodată, apare în cotitura unei stânci o plută, pe care stă un băietănaș cu mâna pe cârmă. În urmă caravana care se Stânci în trecătoarea Mesina (între Sicilia și Italia) care puneau la grea încercare pe navigatorii din antichitate. Scăpați de una dintre stânci, erau în primejdie să se ciocnească de cealaltă.
înșiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneși ori cei mai fricoși călări, cu alții trăgându-și calul de căpăstru și alții, în sfârșit, mai cu cap, cu cozile cailor în mână, lăsându-se târâți, spre a fi scutiți de truda urcușului. Ar fi de făcut o descripție întreagă.
Când am trecut întâia oară prin aceste locuri, era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceață de nu se vedea om pe om; toată natura, azi așa de verde și frumoasă, nu era atunci decât o pânză nelămurită. Se auzeau zgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriței. Vântul șuiera prin codri și, din vreme în vreme, răcnetul unui plutaș trăgând la mal se ridica deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sălbatică. Ceea ce se povestește despre Bistrița în ceasurule-i rele te cutremură: poduri, case, mori, vite, copaci străvechi, totul rupe și duce; și când vin zilele de liniște, țărmurile sunt acoperite de sfărâmături, de plute, de stânci uriașe, de trupuri zdrobite de plutași!...
Poteca Viișoarei dă pe-un plai sterp, presărat cu câțiva rari mesteceni și câteva colibe; drumul dosit de o ridicătură dă deodată la un izvor, adăpostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decât că sunt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, poftește pe drumeți să-și potolească setea și să se roage pentru sufletul lui.
De aici drumul urcat la o mare înălțime deasupra Bistriței se strecoară prin păduri de frasini, care ascund vederea, până ce deodată se luminează la coborâșul repede care se cheamă Scăricica.
Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în față, munții, aburind parcă, înalță văzduhul și soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpânește priveliștea aceasta. Albastrul întunecat al munților, șuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui șes larg și înverzit, liniștit și zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpușoi, care-și leagănă spicele în voia vântului ușor. O plută singuratică trece repede; o întovărășește ecoul care răspunde cântecului plutașului. În fundul zării, departe, sprijinită parcă pe vârful Chetricicăi, scânteiază pentru cea din urmă oară crucea argintată a clopotniței sfântului Ion, și dincolo, în față, târgul oprit întâi de un piept, desfăcut dintr-un brâu lung de munți, care se abat în partea dimpotrivă, se întinde pe șesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintâi case ale Pângăraților, iar mai aproape, dincoace de Bistrița, se vede satul Vaduri. Poteca strâmtă a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, și numai de puțină vreme s-a hotărât stăpânirea să așeze un parmaclâc în lungul prăpastiei.
Înșelat de întuneric, un negustor tânăr, care se ducea în munți, plecând târziu din Piatra, căzu în groapa adâncă ce se vede la marginea drumului și care mănâncă din zi în zi din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de la o înălțime de zece metri, pe o surpătură proaspătă de nisipiș.
Faimoase sunt locurile acestea și prin tâlhării, și-ntr-adevăr că ar fi greu să se găsească un loc mai potrivit pentru asemenea meserie. Scăricica își merită numele pentru iuțeala povârnișului, pentru îngustimea ei și pentru prăpăstiile care o înconjoară. De puțină vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decât cu cărarea de la Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparația asta nu poate da ideea; oricât de repede ar fi Filia, ea totuși ocolește coastele muntelui, pe când aici cărarea dă de-a dreptul pe un repeziș de prund și nisip, care-ți fug de sub picioare.
Așa încât... dacă am știut în adevăr ce-i amețeala... apoi am știut atunci când suiam Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un pârâu limpede și rece ca gheața, care lasă între pietre un mâl negru, în care scânteiază firișoare de argint, începi a merge fără nici o trudă urmând un drum împotriva cursului Bistriței. Aici îți iai rămas bun pe o bucată de vreme de la Arva moldovenească, care vine din dreapta, dintr-o strâmtoare, îi întorci spatele și intri în Pângărați, așezat într-o vale, pe unde curge zgomotând ușor pârâul repede care dă numele satului.
Pângărații nu-ți înfățișează nimic deosebit, afară de mănăstirea pitorească, așezată pe coasta unui povârniș repede. Înconjurată de frasini bătrâni, mănăstirea avea înfățișarea unei cetăți. Pângărații e și întâiul popas, de aici până la Piatra sunt două ceasuri bune de drum.
Aici începi a te simți cu adevărat în munți. Poteca pitorească începe să fie tot mai grea. Munții se apropie, brazii își scutură mireasma rășinoasă, vulturi bat stâncile cu aripile lor, și caravana înaintează tăcută. Totul se schimbă — oamenii, vorba, portul și obiceiurile.
La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi în fața Grohotișului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l treci. Îndată ne coborâm de pe cai și începem un urcuș anevoios pe un pământ fugar, în care picioarele se încurcă în glod și pietre. Mai adaugă înfățișarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări, adâncituri aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui, dar trebuiesc șase ceasuri încheiate ca să se poată sui până în vârf un car cu șase boi, așa încât cei călări se folosesc mai bucuros de potecă.
Piatra teiului - Partea 01
Piatra teiului - Partea 02
Piatra teiului - Partea 03
Piatra teiului - Partea 04
Piatra teiului - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 629 ori.