Autori > Alecu Russo
Piatra teiului - Partea 04
04.
O frumoasă și sălbatică înfățișare are șesul lung care pornește de la Buhalnița și se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munți între care curge Bistrița. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munții se depărtează ori se apropie, Bistrița, urmându-și pornirea capriciilor ei, când izbindu-se de o stâncă, zvârle în snopi argintii valurile-i spumate, când urmând un povârniș mai domol, își rostogolește în solzi pânza scânteietoare; apoi, măreață bătând molcom cu undele ei țărmurile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei printre ogoare, fânațuri ori poieni, ducându-se să deștepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe țărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind și cu gușa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit și ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreț care și-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în câteva colțuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, își înalță capul pleșuv către soare și răspândește apoi în juru-i cu dragoste bogățiile bătrânelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care între toate parcă o iubește — ca pe o fiică mai mare a lui.
Stranie ursită a lucrurilor: ca și oamenii, lucrurile neînsuflețite au aceeași soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiștilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice și sălbatice, atinse numai de pașii sfioaselor căprioare, ai sperioșilor cerbi și ai pletoșilor ciobani, din această pricină nici poeți, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute.
Frumos în frăgezimea și tinerețea lui, desfăcându-se pe nesimțite de la poalele Ceahlăului, șesul larg al Hangului se desfășoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitorești, tăiat ici-colo de ațe subțiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldovenești. La stânga se înalță, cu gingășie tăiat, un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriței, culmi acoperite cu pășuni, pe care pasc sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpi adânci, albiile obișnuite ale șuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărâmăturile smulse munților și pădurilor, și se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă așa pentru același lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ținuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic și parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de șuvoaiele lui, țărmurele stâng al Bistriței îmbrățișează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului și adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde câteva căsuțe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălțându-se. Râul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit și larg îi încinge mijlocul. Ușoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale munților — se repede în salturi pe povârnișul apei, și ecoul valurilor și ecoul glasului aspru al cârmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări.
Apoi când soarele își grămădește focurile în văi, când ogoarele și fânațurile, cetinile coastelor împădurite și crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, și când zarea se tulbură și împrăștie pe munți valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitând ușor, sufletul singur parcă se bucură și se lasă dus ca de o leneșă voluptate.
Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneț aruncat peste Bistrița aproape în fața curții boierești, dai prin frumosul sat Răpciuni, zâmbind în verdeață; și după ce ai lăsat în stânga într-o întunecată adâncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriței și mergi în drept cu drumul cel mare care urcă și coboară, se pierde și se arată iar, urmând frământările munților sterpi în care e săpat. Priveliștea se schimbă și după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă și iute, care-și cară prin țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungește până la apa tăcută și rece, largă și verzuie aici, și de cealaltă parte un clin repede. Și-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, și Bistrița aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte ale râpii ei drepte.
Cam la trei bătăi de pușcă, în fața unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmașe se apropie, se zărește stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriașă, care pare că răsare din șes și se zvârle îndrăzneață spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se cațără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, așezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulți călători, ca și mine, la întâia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiți la așezarea ei în șes, departe de mai mult de 500 de pași de orice înălțime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de mușchi gălbui, rămâi tăcut și mic în fața mărețului uriaș; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniți, ori chiar cu un titan amenințând iarăși Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieșită a stâncii alcătuiește ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei, care a și dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în șoaptă și făcându-și cruce ca buni creștini.
Ca un adevărat turist care a cercetat Șvițera, țara turnurilor, și ca un om care știe pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal și, scoțând din buzunar cuțitul, spre marea uimire a însoțitorilor mei și a unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat un nume necunoscut.
— Boierule, strigă țăranul zvârlindu-și în sus căciula de oaie, nu vezi colo lângă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag?
— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica.
— Nu se poate, boierule; este.
— Ei, și ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care țăranii îl arată de obicei boierimii
— și batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea:
— Domnule, urmă el, pot să-ți spun în două vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu și toți muntenii îl vedem. A fost odată în munții noștri un voinic între voinici, groaza granițelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor și toți ciocoii îi ziceau hoț, iar ciobanii îi ziceau "Vasile cel mare". După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de pușcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat și pustia câteva sate ungurești la graniță, după ce spărgea o mănăstire și dobora cu baltagul lui ascuțit pe vreun cazac încăpățânat, venea cu tovarășii lui aici, lângă piatra asta, și se luau la întrecere, să vadă cine-a zvârli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdița s-a înfipt în capul uriașului ș-a rămas în ramurile teiului; și acolo-i și astăzi!
Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase.
— Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă și tot privind stânca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poți să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, căci, după cât mi-i socotința, nu-i fi adus-o dumneata?
— Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăție, făcându-și cruce.
— Atunci de unde-i?
— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea.
— Și altceva nu mai știi despre dânsa?
— Ba da, domnule, cum nu?... dar...
Și munteanul se scărpină după ureche.
— Ei, spune...
— Apoi asta-i istorie necurată, și popa nu ne lasă s-o spunem...
— Ia ascultă, prietene, tare aș vrea să aflu ce nu te lasă popa să spui; uite banul ista, să-l dai popii să-ți citească o moliftă, și istalalt, ca să mă pomenești când îi cinsti un pahar de rachiu...
— Atuncea îngăduie să-mi fac întâi cruce, căci, vedeți dumneavoastră, istoria asta i-o istorie grozavă pentru un creștin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hrănește Bistrița...
— Bine, fă-ți cruce, dar grăbește-te...
M-am lungit în iarbă, cu capul rezemat de stâncă, cu luleaua în mână și cu ochii îndreptați spre crâșma pitorească din Gura Largului, șuvoi lat și mânios la vremea dezghețurilor, care se lasă în vale dintr-un gâtlej întunecos, bântuit noaptea — zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată drumeților întârziați.
Daco-romanul — căci acuma-i hotărât că noi suntem un amestec de urmași ai romanilor cu coborâtorii lui Decebal — își duse mâna la cușma ușor plesnită într-o parte la vârf, așa cum se vede într-un tablou al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă -- după ce-i privi și pe față și pe dos — în chimiru-i larg, și se pregăti în picioare să-mi spuie povestea.
Era un flăcău frumos munteanul, subțire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit; ochii îi scânteiau de viață și cutezare; de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunții mici și ușor încruntate, scăpătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii lui largi. Fața-i sălbatică era deschisă ca la toți oamenii de la munte, cu un zâmbet amar totuși, care nu se vede numai la munteni, ci la toți țăranii Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului: un cuțit frumos, o lulea, o pungă și un amnar lung legat de cingătoare c-o curelușă ori un lănțujel de fier — strânge în jurul coapselor o cămașă lungă, cu mâneci largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat și căzând peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag și un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească și îndemânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu și frumos în poporul acesta incult; el însuși și obiceiurile-i de om primitor și cu inima deschisă, credințele-i și eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creștinismului; viața-i aspră și zbuciumată; bunul lui simț, cu învățăminte cuminți pe care, deși lipsit de învățătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradițiile din vremuri mai bune și deprinderile-i libere. Nu-i oare rușine ca niște străini să-și fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noștri petrec copiind pe străini și calcă în picioare și nu bagă în seamă o comoară așa de bogată?
E cu neputință să dau simplicitatea energică a vorbirii daco-romanului, ale cărui plete aruncate pe spate fâlfâiau în voia unui vânt ușor, venind dinspre Bistrița. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca și a latinului, vioaie și înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi: în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.
O frumoasă și sălbatică înfățișare are șesul lung care pornește de la Buhalnița și se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munți între care curge Bistrița. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munții se depărtează ori se apropie, Bistrița, urmându-și pornirea capriciilor ei, când izbindu-se de o stâncă, zvârle în snopi argintii valurile-i spumate, când urmând un povârniș mai domol, își rostogolește în solzi pânza scânteietoare; apoi, măreață bătând molcom cu undele ei țărmurile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei printre ogoare, fânațuri ori poieni, ducându-se să deștepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe țărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind și cu gușa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit și ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreț care și-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în câteva colțuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, își înalță capul pleșuv către soare și răspândește apoi în juru-i cu dragoste bogățiile bătrânelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care între toate parcă o iubește — ca pe o fiică mai mare a lui.
Stranie ursită a lucrurilor: ca și oamenii, lucrurile neînsuflețite au aceeași soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiștilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice și sălbatice, atinse numai de pașii sfioaselor căprioare, ai sperioșilor cerbi și ai pletoșilor ciobani, din această pricină nici poeți, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute.
Frumos în frăgezimea și tinerețea lui, desfăcându-se pe nesimțite de la poalele Ceahlăului, șesul larg al Hangului se desfășoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitorești, tăiat ici-colo de ațe subțiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldovenești. La stânga se înalță, cu gingășie tăiat, un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriței, culmi acoperite cu pășuni, pe care pasc sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpi adânci, albiile obișnuite ale șuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărâmăturile smulse munților și pădurilor, și se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă așa pentru același lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ținuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic și parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de șuvoaiele lui, țărmurele stâng al Bistriței îmbrățișează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului și adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde câteva căsuțe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălțându-se. Râul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit și larg îi încinge mijlocul. Ușoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale munților — se repede în salturi pe povârnișul apei, și ecoul valurilor și ecoul glasului aspru al cârmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări.
Apoi când soarele își grămădește focurile în văi, când ogoarele și fânațurile, cetinile coastelor împădurite și crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, și când zarea se tulbură și împrăștie pe munți valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitând ușor, sufletul singur parcă se bucură și se lasă dus ca de o leneșă voluptate.
Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneț aruncat peste Bistrița aproape în fața curții boierești, dai prin frumosul sat Răpciuni, zâmbind în verdeață; și după ce ai lăsat în stânga într-o întunecată adâncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriței și mergi în drept cu drumul cel mare care urcă și coboară, se pierde și se arată iar, urmând frământările munților sterpi în care e săpat. Priveliștea se schimbă și după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă și iute, care-și cară prin țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungește până la apa tăcută și rece, largă și verzuie aici, și de cealaltă parte un clin repede. Și-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, și Bistrița aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte ale râpii ei drepte.
Cam la trei bătăi de pușcă, în fața unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmașe se apropie, se zărește stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriașă, care pare că răsare din șes și se zvârle îndrăzneață spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se cațără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, așezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulți călători, ca și mine, la întâia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiți la așezarea ei în șes, departe de mai mult de 500 de pași de orice înălțime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de mușchi gălbui, rămâi tăcut și mic în fața mărețului uriaș; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniți, ori chiar cu un titan amenințând iarăși Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieșită a stâncii alcătuiește ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei, care a și dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în șoaptă și făcându-și cruce ca buni creștini.
Ca un adevărat turist care a cercetat Șvițera, țara turnurilor, și ca un om care știe pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal și, scoțând din buzunar cuțitul, spre marea uimire a însoțitorilor mei și a unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat un nume necunoscut.
— Boierule, strigă țăranul zvârlindu-și în sus căciula de oaie, nu vezi colo lângă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag?
— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica.
— Nu se poate, boierule; este.
— Ei, și ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care țăranii îl arată de obicei boierimii
— și batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea:
— Domnule, urmă el, pot să-ți spun în două vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu și toți muntenii îl vedem. A fost odată în munții noștri un voinic între voinici, groaza granițelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor și toți ciocoii îi ziceau hoț, iar ciobanii îi ziceau "Vasile cel mare". După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de pușcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat și pustia câteva sate ungurești la graniță, după ce spărgea o mănăstire și dobora cu baltagul lui ascuțit pe vreun cazac încăpățânat, venea cu tovarășii lui aici, lângă piatra asta, și se luau la întrecere, să vadă cine-a zvârli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdița s-a înfipt în capul uriașului ș-a rămas în ramurile teiului; și acolo-i și astăzi!
Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase.
— Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă și tot privind stânca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poți să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, căci, după cât mi-i socotința, nu-i fi adus-o dumneata?
— Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăție, făcându-și cruce.
— Atunci de unde-i?
— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea.
— Și altceva nu mai știi despre dânsa?
— Ba da, domnule, cum nu?... dar...
Și munteanul se scărpină după ureche.
— Ei, spune...
— Apoi asta-i istorie necurată, și popa nu ne lasă s-o spunem...
— Ia ascultă, prietene, tare aș vrea să aflu ce nu te lasă popa să spui; uite banul ista, să-l dai popii să-ți citească o moliftă, și istalalt, ca să mă pomenești când îi cinsti un pahar de rachiu...
— Atuncea îngăduie să-mi fac întâi cruce, căci, vedeți dumneavoastră, istoria asta i-o istorie grozavă pentru un creștin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hrănește Bistrița...
— Bine, fă-ți cruce, dar grăbește-te...
M-am lungit în iarbă, cu capul rezemat de stâncă, cu luleaua în mână și cu ochii îndreptați spre crâșma pitorească din Gura Largului, șuvoi lat și mânios la vremea dezghețurilor, care se lasă în vale dintr-un gâtlej întunecos, bântuit noaptea — zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată drumeților întârziați.
Daco-romanul — căci acuma-i hotărât că noi suntem un amestec de urmași ai romanilor cu coborâtorii lui Decebal — își duse mâna la cușma ușor plesnită într-o parte la vârf, așa cum se vede într-un tablou al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă -- după ce-i privi și pe față și pe dos — în chimiru-i larg, și se pregăti în picioare să-mi spuie povestea.
Era un flăcău frumos munteanul, subțire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit; ochii îi scânteiau de viață și cutezare; de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunții mici și ușor încruntate, scăpătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii lui largi. Fața-i sălbatică era deschisă ca la toți oamenii de la munte, cu un zâmbet amar totuși, care nu se vede numai la munteni, ci la toți țăranii Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului: un cuțit frumos, o lulea, o pungă și un amnar lung legat de cingătoare c-o curelușă ori un lănțujel de fier — strânge în jurul coapselor o cămașă lungă, cu mâneci largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat și căzând peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag și un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească și îndemânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu și frumos în poporul acesta incult; el însuși și obiceiurile-i de om primitor și cu inima deschisă, credințele-i și eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creștinismului; viața-i aspră și zbuciumată; bunul lui simț, cu învățăminte cuminți pe care, deși lipsit de învățătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradițiile din vremuri mai bune și deprinderile-i libere. Nu-i oare rușine ca niște străini să-și fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noștri petrec copiind pe străini și calcă în picioare și nu bagă în seamă o comoară așa de bogată?
E cu neputință să dau simplicitatea energică a vorbirii daco-romanului, ale cărui plete aruncate pe spate fâlfâiau în voia unui vânt ușor, venind dinspre Bistrița. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca și a latinului, vioaie și înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi: în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.
Piatra teiului - Partea 01
Piatra teiului - Partea 02
Piatra teiului - Partea 03
Piatra teiului - Partea 04
Piatra teiului - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 578 ori.