Autori > Alecu Russo


Piatra teiului - Partea 05



05.

Când soarele rumenește piatra aceasta întunecată, ori o păsărică fără grijă cântă pe o ramură subțire a teiului deșteptarea zorilor, noi trecem pe aici fără grijă, șuierând. Dar când umbra umple încet-încet văile, și muntele în limba lui spune povești tainice brazilor bătrâni, iar Bistrița, înainte de a adormi, își suspină rugăciunea de seară, atuncea din coastele uriașului scapătă vuiete adânci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca la o beție mare, și crâșniri de dinți, care înspăimântă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbușit; râsete de spaimă, ca cele ale pedepsiților din iad, deșteaptă în cutremur toată suflarea... și la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se înalță o stafie uriașă. Apele Bistriței fierb și bat înfiorate țărmurile cu spumă sângerată, mugesc vânturile, brazii își încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, și luna pălită se ascunde dincolo de zări...

    — Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!
    — Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?
    — De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulți prin părțile noastre, și-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, și-a luat baltagul pe umăr, și-a pus în glugă merinde pe o săptămână — și a coborât, s-a dus în pădurile de la șesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munții noștri nu se află. Și după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voinicește până deasupra. Cățărându-se pe crengi, înțepenindu-se cu mâinile și cu picioarele, a răsădit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca așa cum o vezi, tot închircită a rămas....
    — Ei, și ce s-a întâmplat cu ciobanul?
    — Nu se știe, domnule. În vremea de demult, oamenii uitaseră înțeleapta viață a părinților, părăseau slujba Domnului și trăiau în ticăloșie și nelegiuire, uitând până și de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, așa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului și al pământului, dar Diavolul se luptă și el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie și chiar și domnește el în lume ș-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpân numai cu numele, și are dreptul să orânduiască mersul vremii, primăvara, vara și celelalte, în care, dealtfel, și Diavolul își vâră coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe față pecetea grijilor și îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate și era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz și înțepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui megeau mai bine decât oricând și în împărăția lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii și alți oameni de toată mâna. S-au pus la masă, și după ce-au băut acolo câteva paliciuri de vin de Cotnari și de Odobești, li s-au mai descrețit frunțile, și au prins a vorbi de una, de alta.

    — Doamne, zice Diavolul, umplându-și a patra oară paharul. Ferice trebuie să fie țara unde se face vinul ista de Cotnari.
    — Nu prea, răspunse Domnul, abia acum începe să se dezmorțească, dar i-a merge mai bine după cât nădăjduiesc.
    — Hei, și istlalt vin de Odobești nu-i rău, are dulce miroaznă. Au mai cinstit ei așa câteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale
    — așa precum se obișnuiește la mese boierești. Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene, de fățărnicie — căreia boierii îi zic "politețe" --, de nerușinarea femeilor, de zgârcenie și destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta — și știa el de ce — că toate merg strună și că tocmai omenirea e cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe lume. După cum se știe, smerenia nu prea-i partea Diavolului.

Cam amețit de băutură, a început să strige:

    — Știi ce, Doamne? Măria-ta ești prea bun, de te mai necăjești cu asemenea ticăloși...
    — Da, meștere Satana, ticăloși cât vrei, dar sunt copiii mei.
    — Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci, deși le-ai trimis potop, războaie și arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele.

Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu liniște:

    — Tocmai asta mă mâhnește mai mult. Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas tremurător și prefăcut vorbi:
    — La urma urmei, stăpâne, toți oamenii aceștia sunt niște nemulțumitori și niște răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugărașii se duc și popii nu mai cred; duminica nu se mai înalță tămâie la cer. Să fiu în locu-ți, stăpâne, le-aș arăta eu — le-aș trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Știi, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoiești, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor.

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu, voia să-și potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preț.

    — Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domnul tace, ce zici? Primești?
    — Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală.
    — Bine, să vedem.
    — Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de la mine. Diavolul zâmbi cu dispreț.
    — Asta — jur.
    — Pe ce, jupâne Diavole?
    — Chiar pe mine, stăpâne. Diavolul se socotea măreț în clipa aceasta, și obrăznicia lui spori.
    — Mai mult chiar, adause el, eu ți-oi pedepsi pe ticăloșii aceștia chiar fără să mă slujesc de toate puterile mele. Și grăind, apăsă asupra vorbelor acestora.
    — Da' știi tu, jupâne Satana, că ești cam lăudăros pe ziua de azi?
    — Se poate, dar așa e cum spun eu.
    — Nu cred.
    — Cum?
    — De ce mijloace vrei să te slujești?
    — De unul singur, de potop.
    — Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, de când au iscodit vapoarele... Potopu-i lucru vechi...
    — Tare bine, îl întineresc eu.
    — Ia ascultă, îți mai spun încă o dată că n-ai să faci nimic.
    — Ba mă pun rămășag că fac.
    — Pun și eu prinsoare că nu faci...
    — Bine, dar pe ce ne prindem? --Ascultă, zice Dumnezeu, mă știi darnic și blajin. Toți au slăbiciuni, și slăbiciunile tale sunt obrăznicia și o fudulie fără pereche. Dacă pierzi rămășagul, ai să rămâi ca și până acuma; dacă câștigi, uit tot ce s-a petrecut între noi și te fac iar mai mare peste îngeri.

Atunci, cu nerușinare, Satana a slobozit un râs prelungit; și oamenii de pe pământ socotiră că a tunat în ceruri.

    — Ia ascultă, jupâne Satana, știi că ești obraznic?
    — Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi în iad uiți cum să te porți cu lumea.
    — Atuncea adă-ți aminte de-acu înainte.
    — Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotărâm ziua?
    — De azi în trei zile.
    — Tare bine; am două zile și douăzeci și patru de ceasuri fără câteva clipe — mai mult decât îmi trebuie. După vorbele acestea, întovărășite de un zâmbet drăcesc, Satana și-a luat rămas bun de la Dumnezeu și, desfășurându-și aripile uriașe, își dădu drumul în văzduh și se duse să steie de vorbă cu niște filozofi fără nici o para în pungă, care cu orice preț voiau să aducă pe pământ bunătatea din vremurile vechi, și mai ales râvneau împărțirea bunurilor.

Și-a treia zi, noaptea, era vreme de furtună și munții păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele tunetului; prin pânza luminoasă și repede a fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Șuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munților, mânioase; în drumul lor nebun și rătăcit duceau bucăți de stâncă și brazi întregi dezrădăcinați de vijelie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii pârâiau în codri, dărâmați ca sub lovituri de secure, și vântul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mânie.

Dar încet-încet furtuna se domolește, ploaia contenește. Luna, gânditoare și mâhnită, ca o mireasă părăsită, își mișca încet fața argintată deasupra Ceahlăului și se ascundea în dosul vreunui nour, rămășiță a furtunii, pe care un vânt ușor îl mână către miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspândind mireasmă dulce și subțire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriașă a Ceahlăului bătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare și intrau iar în ascunzișul lor din văzduh. Întreaga fire, așa de frumoasă de obicei, așa de gingașă, cu miresmele ei, cu zâmbetele ori cu plângerile ei, care picurau după furtună de pe orice frunză, părea în noaptea aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepăsător pe lângă o femeie frumoasă.

În vremea asta pe malul drept al Bistriței, deasupra Buhalniței, pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își ațâța iar focul, ca să-și usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În țarc, oile, berbecii și caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite — Hu-hu! — care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deșteptă în munți; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită și cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele și oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul își făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, și deodată, pe nesimțite, își aținti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese și coastele și se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era așezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc așezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munți și cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Țara Ungurească, creștea și scădea pe măsură ce trupul se mișca. Șopotul izvorului limpede și rece care țâșnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi, și cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. "Hai! zise, a venit ceasul, am câștigat rămășagul; a mea e lumea." Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. "Și poate — urmă — poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngerești..."

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) își desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriței, când o chemare ascuțită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoșului. Și știi dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă așa. Diavolul se cutremură, își descleștă ghearele, și stânca pe care o vezi a căzut greu.

Trei zile și trei nopți a plouat cu mânie. Șuvoaiele duceau departe pe Bistrița revărsată bucăți de case, brazi fărâmați, stejari uriași și trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc și se împotrivește și fulgerului, când trăsnește pe vârful ei. Diavolul își făcuse planul să oprească Bistrița din cale, și apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse și să înece lumea.

Câteodată, în nopțile urâte, se așează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, și toate focurile se sting...

Daco-romanul își isprăvise povestea. Eu mai stătui încă câteva clipe în fața uriașului, în admirare, trăgând din ciubucu-mi drag și suflându-i în nas liniștite și mărețe învăluiri de fum. Apoi după ce mai trecui o dată cu cuțitul peste numele pe care-l scrijelasem, de teamă să nu se șteargă prea curând, mă zvârlii pe cal, lăsându-l în seama diavolului.

Pe când treceam în vad Bistrița, ca să mergem să facem cunoștință cu rachiul prințului Cantacuzino de la crâșma din Gura Largului, țăranul meu îmi zise:

    — Ciudat lucru ai mai făcut și dumneata, domnule...
    — Ce lucru, măi voinice?
    — Apoi ce făceai cu cuțitul dumitale...? frumos cuțit, n-am ce zice...
    — Îmi însemnam numele.
    — Și pentru ce?
    — Pentru ca alți călători, care-or veni după mine, să-l vadă.
    — Muncă prăpădită, domnule, ori vrei să șăguiești... De douăzeci și cinci de ani, de când cunosc Piatra Teiului, deși trec pe aci o mulțime de boieri și de ciocoi, n-am văzut pe unul măcar oprindu-se, dar încă să-și scrie numele!...

Cititorule și respectabil public, pentru că soarta, care orânduiește așa de ciudate lucruri când își dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui, și care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumușel deoparte și las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ș-a dumneavoastră. - Am zis.





Piatra teiului - Partea 01
Piatra teiului - Partea 02
Piatra teiului - Partea 03
Piatra teiului - Partea 04
Piatra teiului - Partea 05


Aceasta pagina a fost accesata de 799 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio