Autori > Alecu Russo


Piatra teiului - Partea 03



03.

Am auzit deseori oameni comparând Carpații noștri cu munții Șvițerei, deși cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în vis, frumoasa Elveție. Eu ce să spun? Într-adevăr munții noștri sunt frumoși, măreți, arătând mii de vederi pitorești, dar singuratice, care-ți plac numai dacă ești într-adevăr îndrăgostit de așa ceva, și acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuiește deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte, când strânse și încadrate parcă anume, când desfășurându-se în depărtare cu pășunile lor grase, așa cum natura le-a semănat în Elveția. Este și măreție și sublim în culmile care se înalță încununate de brazi întunecoși cu coastele mâncate de șuvoaie, care acoperă văile de stânci și ruine, dar nu-i măreția Alpilor. În fața acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârșit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții.

Am crezut multă vreme ca mulți oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simțire de nedeslușită și atrăgătoare tristețe. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. În mișcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viața unui om se desfășoară domol. E un farmec viața aceasta de oboseli și de lene, de mișcare și de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simțești decât după câteva zguduituri mai tari ale căruței, în care omul blând legănat înghite aerul cu plăcere și-și deschide sufletul impresiilor pe care i le stârnesc icoanele ce se perindă; o vedere veselă îl face să râdă; o stâncă cumpănită deasupra unei prăpastii, un brad străvechi pe care brațul vijeliei l-a dezrădăcinat și care își întinde ramurile pe pământ ca un atlet învins îl umplu de melancolie.

Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci la șes civilizația s-a amestecat în toate) seamănă cu hagialâcurile la Meca, ori cu acelea pe care odinioară creștinii cuvioși le făceau la locurile sfinte. Se fac totdeauna în caravană mare, cu caii încărcați de merinde, cu oamenii înarmați cu puști și cu pistoale, cu săbii și iatagane. Din vreme în vreme vezi pe câte un călător întârziat ocolind coasta unui munte, cățărându-se pe piscul unei culmi, ori trăgându-și calul de căpăstru la un coborâș. Apoi toți drumeții din convoi veseli, vorbind, râzând, fumând, își trec de-a călare din mână în mână o ploscă cu băutura aceea așa de înviorătoare, care se cheamă rachiu și care e așa de trebuitoare și așa de obișnuită în munți. O observație prea adevărată și al cărei temei dovedește o patriarhală moștenire din vremurile cele vechi și bune, care pare născută firii moldoveanului, este aproape egalitatea care domnește pe drum între stăpâni și oamenii lor. În călătorie la noi, ca și robii celor vechi în vremea Saturnalelor, cei mici au dreptul să înceapă vorba, să facă observații, să râdă, să-și amestece glumele și sudălmile cu cele ale stăpânilor, cu o încredere de copii răsfățați. Întorși acasă, toate intră în obișnuita rânduială fără ca această binevoitoare slobozenie să fi adus atingere respectului și supunerii. Lămuriți dumneavoastră cum vă place de unde vine asta.

Când caravana ajunge la un izvor, toți călătorii descalecă și de data aceasta cu ierarhică rânduială — dobitoacele mai întâi, apoi stăpânii, după aceea ceilalți oameni își potolesc setea. Iar când întâlnesc o munteancă rotunjoară, rumenă ca o răsură, încălecată bărbătește pe căluțul ei, toți cu veselie îi răspund la prieteneasca salutare, adăugând și-o glumă în doi peri.

În ținuturile acestea primitive și sălbatice și omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros și spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a țăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult mușchi decât carne, vesel din fire, glumeț și plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpățânat până la răscoală și iubitor mare de rachiu, pentru care își dă jidovului toată munca și mai mult chiar decât poate munci. De-o energie grozavă, totuși ușor îl înmlădiezi când știi să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns mai de aproape, și tot sunt încă departe de liniștea locuitorilor de la șes. Vecinătatea graniței le-a ușurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopții, mânându-și de dinapoi vitele, trece dincolo! Așa încât ei se poartă ca de la egal la egal cu subprefectorașii de plasă. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. Afară de proprietari, tuturor celorlalți oameni care ar veni între ei, fără deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcați cu vechile straie moldovenești care au multă trecere nu numai pe lângă munteni, dar și pe lângă ceilalți locuitori ai țării. Hainele acestea le privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, și afară de asta au și-o prejudecată care leagă hainele acestea de adevărata boierie.

Îndeobște munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneață. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarilor.Pe lângă aceasta e și mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, fiecare sat își are cârmuirea lui. Cu toate că sunt destul de filozofi în ceea ce privește preoții, totuși aceștia au cea mai mare înrâurire în afacerile satelor. Sălbatici, ca și băștinașii Americii, mulțimea muntenilor acestora niciodată n-au pierdut din vedere codrii lor și piscurile nouroase, și în limba lor simplă zic capitalei noastre Satul lui vodă. Spunea un bătrân cu barbă lungă unui târgoveț cu pantaloni și redingotă: "Voi, ciocoii, veniți în munții noștri să ne înșelați și să ne furați, după aceea vă duceți în Satul lui Vodă și vă faceți case așa de mari, încât de pe ele poți ajunge cu mâna la cer".

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii și nunți. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin și măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părți tutun și una piper, trei zile umblă din mână în mână într-o grămădire deasă de bărbați, femei și copii. În voia bună a chefurilor acestora să cercetezi firea munteanului. După ce tinerii s-au săturat de jucat mândrele danțuri naționale, împresură cu toții pe cimpoiaș ori pe bardul muntean cu scripca știrbă și cu arcușul de el alcătuit - lăutarul care, ca și trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâșmă în crâșmă, din petrecere în petrecere, și pentru un adăpost, un pahar de rachiu și puțintică plată, zice cântecele bătrânești ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie și mulțimea care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de înălțare, sunete dumnezeiești prin măreția și melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi, și o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cântecele acestea, din poveștile acestea în stihuri, izvorăște ca o mireasmă a țării, o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găsești obiceiurile bătrânești și simțești farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea așa de mare și de naivă, unde un drumeț întreabă:

    Cine trece-n lunca mare
    Cu trei rânduri de pistoale
    Care strălucesc la soare?
    Ion Chetraru călare,
    Din ținutul Neamțului ș.a.

Ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărășesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate. Iar alăuta sună mai duios, cântărețul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi și întovărășește în tact, ca într-un suspin dureros, cântarea monotonă.

Printre toți țăranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogăția, cinstea și liniștea lor. Satele cele multe așezate pe amândouă malurile Bistriței, întinderea, numărul oamenilor au făcut nume mare acestui ținut și numele de hangan e un nume obștesc pe care-l poartă toți muntenii și chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze cu turmele la șesuri.

Hanganul, cu deosebire de ceilalți frați ai lui, e liniștit, cumpănit, domol la vorbă și cu temei în ce spune. Aceasta se datorește oblăduirii cuminți a prințului Cantacuzino. Afară de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cât știu, pe care vornicia satului îi orânduiește după starea fiecăruia, și afară de câteva clăci fără însemnătate, țăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilul prințului să aibă la cunoștință toate învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Astfel prințul e în același timp și oblăduitorul și priveghetorul supișilor lui. Ispravnicul nu se amestecă.

Vechilul orânduiește totul. Când întrebi pe un țăran:

    -  Al cui ești dumneata? El îți răspunde cu oarecare fudulie:
    - A cneazului.
    -  Și de unde ești, voinicule?
    - "De la Hangu", îți răspunde mândru. Prințul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului.

Cuvântul cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului.

În munteni vezi pe băștinașii dintru început al țării; au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feței, fruntea mică, asprimea vorbirii și o mulțime de cuvinte care n-au curs decât printre dânșii și a căror obârșie e pierdută - apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o grămadă de eresuri și de povești pe care din străvechi le păstrează și pe care le amestecă cu rânduielile și ideile creștinești, - dovedesc aceasta.




Piatra teiului - Partea 01
Piatra teiului - Partea 02
Piatra teiului - Partea 03
Piatra teiului - Partea 04
Piatra teiului - Partea 05


Aceasta pagina a fost accesata de 531 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio