Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07



Partea a doua

Capitolul 07



Și așa mai departe, două ceasuri. N-a fost un succes. Lume era multă, dar contrariată, speriată chiar de îndrăznelile vorbitorului.

La sfârșit, în stradă, Winkler m-a bătut pe umăr; "Ei?" N-am știut ce să-i spun. Omul mă interesează, problema însă rămâne la fel de neguroasă. Cum se întâmplase să-l găsim în sală și pe S. T. Haim, ne-am dus toți trei într-o cafenea pe bulevard să stăm de vorbă.

S.T. H. era necruțător.

— Un fascist, asta e. Un fascist pe care n-o să-mi cereți a-l socoti mai puțin abject pentru motivul că e ovrei. Teoria statului evreu palestinian, creat printr-un act de voință națională – ce aberație! Și ce sălbăticie în același timp. Voi nu vedeți că este tot o mașinație englezească în afacerea asta, tot o cursă capitalistă, pe care o vor plăti arabii, indigeni masacrați și proletarii evrei din colonii, exploatați până la sânge, în numele idealului național? Marea Britanie are nevoie de un om de încredere la canalul Suez ca să i-l păzească, și atunci inventează basmul cu "căminul național evreiesc”.

"Cămin" e o vorbă prea frumoasă. A scornit-o, sânt sigur, un quaker sau un puritan. Iar câteva milioane de ovrei sentimentali au luat-o drept bună.

Parcă-l aud pe Jabotinski al vostru: "O țară nu se clădește cu elemente tehnice". Zău? Cu ce atunci? Cu spirit? O fi, dar, înaintea spiritului, există geografia, și asta e o treabă exactă, pe care n-o amețești cu declarații lirice, cum amețești o sală de evrei buni la inimă.

Geografia are pretențiile ei teribile: atâția kilometri pătrați, de pământ, atâta munte, atâta apă, atâta ploaie, atâta secetă. Cum vei coloniza un popor de 15-17 milioane într-o țară de trei județe? Ce vei face cu indigenii arabi, care și ei au dreptul să moară de moarte naturală, nu numaidecât prin exterminare sionistă? Cum vei da viață unor îngrămădiri artificiale de oameni aduși de toate vânturile și constituiți într-un mecanism așa-zis național, cu ignorarea celor mai sângeroase probleme de proletariat, de clasă socială, de economie politică falsificată? Aș vrea să știu dacă a auzit domnul Jabotinski ăsta de conflicte de muncă palestiniene, de proletariatul palestinian, de finanța palestiniană. Și aș vrea să știu cam cum ar voi să le rezolve. Adică n-aș vrea să știu. Pentru că știu și fără să mi-o mai spună el.

Parcă-l aud: "Orice problemă de luptă socială este subordonată imperativului național". Nici Mussolini nu vorbește altfel. Nici contrarevoluționarii nemți. Nici Nicolae I, țarul tuturor rușilor. Unitatea națională evreiască este o aberație. Nu cunosc evrei: cunosc muncitori și burghezi. Nu cunosc o problemă națională a Palestinei. Cunosc o problemă economică și tehnică a Siriei, a Palestinei și a Mesopotamiei, care nu e de altfel nici cu un dram mai interesantă decât problema Cubei, a Indochinei, a Rumeliei orientale. Restul e mit, idilă, păcăleală.

Marxismul lui S.T.H. e incurabil. Nu mai este un sistem de gândire politică, e de-a dreptul o incapacitate generală de a înțelege viața prin alte forme. Tot ce nu e cifră nu este pentru el realitate. Pentru fiecare fapt are un document, pentru fiecare probă o contraprobă și, dincolo de asta, restul este – cum spune el ucigător – idilă... M-am temut ca Winkler să nu accepte discuția astfel deschisă și să nu încerce o demonstrație tehnică. Nu știu dacă ar fi pierdut lupta – deși lupta e grea cu un polemist ca S.T.H. –, dar știu bine că ne-am fi pierdut seara.

Winkler ar fi produs o serie de cifre, demonstrând viabilitatea unui stat evreu palestinian, iar S.T.H. ar fi produs o altă serie de cifre, demonstrând exact contrariul.

Încă o dată observ că Winkler, cu toată aparența lui obtuză, prinde când trebuie o nuanță și înțelege ușor o situație. I-a răspuns lui S.T.H. transpunând discuția pe un plan care schimba cu totul punctele de vedere.

— N-am să mă cert cu tine pe chestiuni de geografie și economie palestiniană – deși aș putea. Nici n-am să-ți arăt cât sânt de ușoare argumentele tale cu arabii și cu evreii proletari. Nu neg realitatea lor, dar există o ierarhie a realităților – și pe asta tu nu vrei s-o cunoști. Căci, între două fapte deopotrivă de adevărate, unul îl poate anula pe celălalt, pentru că are altă semnificație, alt coeficient. Să lăsăm însă asta.

Întrebarea pentru mine nu este dacă evreii pot realiza un stat palestinian, ci dacă pot face altceva. Înțelegi? Nu șansele întreprinderii contează, ci obligativitatea ei. Dacă nu facem asta, murim. Dacă o facem – zici tu –, tot murim. Nu știu. Poate da – poate nu. Și pentru acest "poate", încă merită să pornim la drum. Nu cere unui popor, plecat să ridice o țară, nu-i cere să-și numere banii, să semneze o poliță de asigurare contra accidentelor și să-și rețină telegrafic cameră la hotel...

Și pe urmă, drept să-ți spun, toată discuția asta mi se pare deșartă. Eu sânt soldat, zidar, miner. Ascult și muncesc. Restul e idilă – dacă-mi dai voie să te citez.

— Nu, nu-ți dau voie. Judeci ca o domnișoară. De ce mă iubești? "Așa". De ce nu mă mai iubești? "Așa”. Recunoaște, răspunsul tău nu e mai tare. Și tu tot cu "așa" te justifici. De ce ești sionist? "Așa".

Aici, am încercat să intervin, deși privirea fulgerătoare a lui S.T.H. făcea riscantă orice replică.

— Îi cer iertare lui Winkler că răspund pentru el. Vreau doar să-ți spun, dragă S.T.H., că acest "așa", de care îți râzi, este totuși cu adevărat un răspuns decisiv. A fi sionist "așa", pentru că ești, înseamnă a fi sionist în chip firesc, prin destin, cum ești alb, cum ești blond, cum ești brun, a fi sionist cum plouă afară, cum ninge, cum se face zi, cum se face seară... Mi se pare însă că de aici începe drama sionistă. În orice caz, de aici încep îndoielile mele. Fiindcă nu cred că evreul e în stare să trăiască direct, prin fenomen natural, un asemenea act de viață colectivă.

O spun cu părere de rău – și de altfel nu o gândesc pentru prima oară. Am sentimentul că mișcarea sionistă e un fapt de deznădejde: o ridicare împotriva destinului. Un tragic efort către simplitate, către pământ, către liniște. Niște cerebrali; care vor să scape de singurătatea lor. Și cred că, în fundul fundurilor, actul sionist ascunde acest sâmbure de tragedie pe care îl călcăm în picioare, doar-doar l-om uita... N-o să iasă într-o zi la suprafață? Asta e singura întrebare ce se pune pentru mine.

— Nu, a răspuns scurt și sigur de el Winkler. S.T.H. a tăcut o bună bucată de vreme. Se uita doar, cu oarecare compătimire, când la unul, când la altul. Pe urmă a izbucnit:

— Haideți, mă, să mergem, că ne pierdem noaptea. Nu se poate discuta cu voi. Mituri, superstiții, poezii... Voi judecați, mă? Da' de unde... Voi cântați. Niște tenori, asta sunteți. Puccini, Giaccomo Puccini – maestrul vostru. Plata, chelner.
* * *

Nu cred că Winkler vrea să mă convertească la sionism. Se ocupă însă de mine, pentru că îl intrig puțin. Cu tot calmul lui de om care crede, îndoielile mele psihologice asupra sionismului îl derutează mai mult decât obiecțiile politice ale lui S.T.H. M-a căutat aseară anume pentru ca să mă cheme la o reuniune. "Vino, mi-a spus. O să cunoști un palestinian. Unpionier, Berl Wolf.

"În fond, noi discutăm de aici ca din cărți, cu idei, cu impresii, cu argumente, Dar ăsta e viu, un om viu. Trebuie să-l cunoști. Iam vorbit de tine și i-am spus că te aduc".

M-am dus într-adevăr și, nu-mi explic de ce, pe drum eram atât de neliniștit... Aveam trac. Îi cerusem lui Winkler câteva detalii despre acest Berl Wolf, pe care aveam să-l cunosc și aflasem, în câteva vorbe, o poveste fabuloasă. La patrusprezece ani, fugit singur din Rusia, în primele zile ale Revoluției, hamal într-un port din sud, câteva luni mai târziu, închis la Kiel, în 1916, când cu revolta marinarilor, student peste un an la o politehnică engleză, trece Atlanticul, rămâne câtăva vreme în Statele Unite, unde face cu succes gazetărie de scandal, până ce, într-o zi, lasă totul și pleacă în Palestina, simplu lucrător într-o colonie. Rămâne acolo un an, lucrând din zori până în noapte cu târnăcopul, cu sapa... Într-o dimineață, la ceasul la care oamenii se pregătesc să plece la câmp, un atac arab. Un glonte îl lovește în brațul drept, lângă umăr, și îi sparge osul. Dus cu camionul coloniei la Tel-Aviv, i se taie acolo brațul. Ciung, nu mai are ce căuta la plantație. Se duce la Oficiul executivei sioniste de acolo: "Vreau să lucrez mai departe, faceți ceva cu mine, întrebuințațimă la ceva". L-au trimis în Europa, propagandist.

Urcând scările, îmi părea rău că am venit. Dacă n-ar fi fost Winkler cu mine, m-aș fi întors poate din prag. "Cine știe ce mă mai așteaptă". O discuție lungă cu un profet nervos, o altă serie de argumente, un alt șir de neînțelegeri, un nou S.T.H., sionist de astă dată și mult mai intolerant decât celălalt, pentru că ăsta, fără să vrea, va vorbi în numele sacrificiului lui, cu prestigiul tăcut al unui braț pierdut în luptă. Mă simțeam dinainte umilit în victoria eventuală pe care ar fi fost posibil s-o repurtez în discuție. Și, pe urmă, ce sânt eu? o mașină de discutat? Ce o să-mi spună omul ăsta? ce o să-i spun eu lui? și cine stă să despartă adevărul lui de al meu? și la ce bun tot timpul ăsta pierdut, toate vorbele astea în vânt? la ce bun, dacă pe urmă regăsești aceleași întrebări închise, aceeași tristețe care rezistă? Un argument, o sută de argumente, un milion de argumente, să le ia dracu’ pe toate. Am intrat. O cameră mare, goală, cu câteva bănci de lemn și – pe pereți – două-trei fotografii, imagini palestiniene probabil. Vreo douăzeci de băieți și fete nu mai mari de 14-16 ani, cred, ascultau o istorie pe care le-o spunea un băiat mai mare din mijlocul lor. Vorbeau curent ebraica, ceea ce m-a mirat întâi (nu știam că limba asta se poate vorbi așa, familiar, orășenește) și pe urmă m-a stingherit. Nu pricepeam nimic și mă simțeam străin, nechemat. Băiatul mai mare, cel care povestea, ne-a făcut însă un semn de bună primire și, când ne-am apropiat de grup, am băgat de seamă cu uimire că el, copilul ăsta, adolescentul ăsta, el trebuie să fie omul nostru, misionarul palestinian, căci, în timp ce cu stânga bătea parcă în aer, larg, măsura poveștii pe care o spunea, puțin cântând-o, mâneca dreaptă a surtucului, goală din umăr, era trasă pe lângă corp și vârâtă în buzunar. Am recapitulat uimit tot ce îmi povestise pe drum Winkler despre el, am revăzut ca într-un film cu imagini repezi fuga lui din Rusia, închisoarea din Kiel, trecerea peste Atlantic, refugiul spre Haifa, anii de muncă în colonie, și mă întrebam unde purta acest om cu obrazul de copil, unde purta el atâtea răni și amintiri...

Când și-a terminat povestea, a venit spre noi, spre Winkler și spre mine, ne-a întins simplu stânga lui sănătoasă și ne-a întrebat într-o franțuzească încurcată dacă nu vrem să-l așteptăm o jumătate oră până termină cu copiii.

— Până una-alta, intrați, și voi în cerc. M-am codit. Mi se părea jocul ăsta puțin comic, dar mi-am dat seama că ezitarea mea e și mai comică, intimidat cum păream în fața băieților.

"Ce Dumnezeu, nu sânt chiar atât de bătrân", mi-am spus, și mi-am făcut loc între doi liceeni mărunți. Prietenul nostru, palestinianul, mereu în mijlocul grupului, ne învăța acum un cântec iemenit. El spunea un vers și copiii trebuiau să-l repete după el, cu glas tare întâi vorbindu-l, și pe urmă cântându-l în cor. La început, am tăcut, dar el a oprit tot corul după primele vorbe.

— Nu e bine așa: toată lumea să cânte.

M-am roșit simțindu-mă vizat, dar am tăcut și a doua oară. El a insistat însă, din nou, fără enervare, ca un camarad.

— E cineva care nu vrea să cânte. E supărat. E supărat pe noi, se vede – fiindcă altfel de ce n-ar cânta? Să-l rugăm cu toții – și să vedeți că o să cânte.

Nu, nu, numai asta nu. Fac ce vor, cânt dacă vor, mă dau tumba dacă trebuie, numai să nu se uite așa la mine, cu toții, ca la un elev prost, prins că a copiat și pus la colț, ca să-l vadă toată clasa. Am cântat.

De ce n-a fost acolo S.T. Haim să mă vadă? Ar fi râs cumplit. Eu însumi, amintindu-mi, încerc oarecare jenă – nedreaptă de altfel și pretențioasă, căci – de ce să-mi fie rușine să mi-o spun? – a fost un ceas bun, un ceas de vacanță, în care îmi dădeam seama că fac o mie de prostii, irezistibile însă, mai tari decât "spiritul meu critic", mai tari decât spaima mea de ridicol.

Din mijlocul sălii, cu un colț de păr căzându-i pe frunte (căci ne bătea măsura cu capul), cu un surâs larg luminându-i întreaga față de adolescent, omul nostru ne îndemna să jucăm jocul până la urmă. Când a fost să plecăm, uitasem că venisem acolo pentru o dezbatere de idei. S-a apropiat de mine și mi-a strâns încă o dată mâna:

— Nu mai am ce să-ți spun. Am vrut să cânți și ai cântat. Asta e tot.

Asta e realmente tot. Poți să cânți? Ești salvat. Iată, eu unul nu pot. Eu am pudoare, am simț critic, simț al ridicolului, control de mine însumi, și alte tragice tâmpenii de felul ăsta, pentru care mai am și stupiditatea supremă de a mă stima. Da, da băiatule, la ce te-ai ascunde după propriul tău condei, uite în chiar momentul ăsta, în care scrii ceea ce ți se pare că este o confesiune și un proces interior sever, în chiar momentul ăsta, este cineva în tine care te felicită pe sub mână și te decorează cu "meritul personal" clasa întâi. Scriu aici lămurit și cu bună credință că sânt un nefericit dobitoc și în același timp e un glas în mine, care mă consolează clandestin: "ești un martir, ești un erou al propriului tău destin, ești un păstrător al celor mai curate valori de demnitate umană".

Duplicitate de umilință și orgoliu, care îmi dejoacă toate sinceritățile... Nu e strigăt, pe care să nu mi-l submineze, nu e revoltă împotriva, mea, pe care să nu mi-o anuleze cu o mică rezervă ascunsă, cu o scuză dinainte consimțită. . Și totuși cred, vreau să cred, sânt convins că neputința mea de a cânta cu ei este o infirmitate, nu un titlu de noblețe, că neputința asta de a reintra în mulțime – în oricare mulțime –, de a mă rostogoli în jungla ei, de a mă uita și de a mă pierde, este o tristă abdicare, o tristă înfrângere. O, dacă aș putea să nu mă mândresc cu asta, dacă cel puțin atâta lucru aș putea...






De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 618 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio