Autori > Mihail Sebastian
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
Partea a doua
Capitolul 09
A murit Baba. În zece ceasuri, după un acces de anghină pectorală. Chemat printr-o telegramă, am ajuns la timp ca să-i mai țin vii în mâinile mele mâinile ei: acele mâini mici, subțiri și osoase, care nu s-au odihnit o clipă în șaptezeci de ani, căci și în somn aveau tresăriri de neliniște.
A murit greu, rezistând până la capăt, suferind cumplit și dându-și seama de tot, până în ultimul moment, cu ochii deschiși și căutători. Necruțătoare luciditate a muribunzilor! Privirea puțin sticloasă, dar atentă prin supremă încordare, nelăsând să-i scape nici un gest, nici un semn, nici o umbră.
De ce atâta împotrivire? Vine moartea, las-o să vină. Primeșteo. Aș fi vrut ca bătrâna asta a noastră să înțeleagă sfârșitul cu această simplitate și să-i surâdă, în semn de prietenie, în semn de bună primire. Aș fi vrut să-și aducă aminte de Biblia pe care mi-o citise, de patriarhii prieteni, de nevestele lor împăcate, aș fi vrut să-și aducă aminte de lumânările aprinse vinerea seara, de tulpanul alb pe care îl purta între sfeșnicele de alamă, să-și aducă aminte de pâinea pe care o frământase cu mâinile ei o viață întreagă, să-și amintească de toate aceste lucruri simple, de toate aceste bucurii potolite și să intre în moarte cu aureola lor casnică. De ce atâta rezistență? De ce atâtea întrebări? De fiecare minut părea să se agațe, cu fiecare părea să se lupte.
Am revăzut agonia bunicului, mai cumplită aceea, căci nu mai era o suferință fizică, ci o răfuială cu Dumnezeu, o tragere la răspundere a destinului, un protest ultim, un strigăt. Dar ea, Baba, cu înfățișarea ei de copil travestit în bunică, ar fi trebuit să moară altfel, mai cuminte, mai ușor...
Ce rău murim noi! Nici atâta lucru n-am învățat din veacurile de moarte prin care am trecut. Trăim prost, dar murim mai prost, în deznădejde, în luptă. Ratăm ultima șansă de pace, singura șansă de salvare. Tristă moarte evreiască a unor oameni care, neviețuind între arbori și dobitoace, n-au avut de unde să învețe frumusețea indiferenței în moarte, demnitatea ei vegetală. Cel mai greu păcat iudaic – poate.
... Și atrocitatea doliului evreiesc. Veghea de noapte dinaintea înmormântării, clătinarea din cap neîncrezătoare, obosită a femeilor de pază, tânguirea Kadișului.
Un singur lucru frumos: giulgiul alb al morților. Ar putea fi ceva regal în această întoarcere în pământ, un fapt solemn, bun, generos. Îl mutilăm însă cu deznădejdea noastră, care e sufocantă. Ni se spune sceptici, dar nu merităm asemenea laudă. Am văzut cum se plânge la o înmormântare ovreiască, și nu știu ceva mai despletit, mai lamentabil. Să te agați cu atâta încăpățânare de viața asta, să renunți la tot, numai ca să nu renunți la ea, s-o înăbuși cu iubirea ta disperată, și să te crezi pierdut când ai pierdut-o, ce oribilă neputință de-a privi cu un cap mai sus. Cine s-a rezemat odată de un copac, cine s-a gândit vreodată cu melancolie la singurătatea lui, nu poate să nu întâmpine moartea cu sentimentul de a fi, orice s-ar întâmpla, deasupra ei, puțin deasupra ei, zâmbindu-i cu îngăduință, cu amiciție, cu o ușoară emoție de revedere, cu o ușoară înfiorare senzuală.
Doliul, nostru e visceral, e tiranic, e lipsit de înțelegere. Mai mult și mai grav: e lipsit de iubire. Din câte lucruri triviale sânt în sensibilitatea ovreiască, doliul acesta care seamănă cu o descompunere este cel mai josnic. Cred însă că l-am deprins aici, în ghetou. Moartea în Biblie este un fapt împărătesc. Durerea mamei mă dezolează. Mă irită chiar, căci aș voi-o nu resemnată, dar înțelegătoare. Am avut câteva momente de ceartă aproape. "A fost mama mea și vreau s-o plâng", mi-a spus răstită, apărându-și dreptul de a jeli. (Am uneori răutăcioasa impresie că a găsit în plâns o voluptate nouă și că o caută într-adins.) Sânt nedrept, desigur, căci știu câtă iubire rănește fără uitare moartea Babei, dar tocmai asta nu vreau să iert, iubirea aceasta cu drepturi mai tari decât moartea. Iubirea aceasta care se zbate să rețină aici, legată, o umbră trecută dincolo. Nu există asemenea drepturi, nu pot exista asemenea drepturi.
Mai este vorba de încă ceva, care mă neliniștește. Am impresia că aici e angajată libertatea mea personală. Nu pot accepta ca întro zi, venindu-mi rândul să mor, să las în urma mea asemenea dureri sălbatice, fără salvare, fără sens. Nu vreau să fiu iubit cu atâta intoleranță.
Dacă viața mea mi-ar cere într-o zi să o dau pentru ceva, pentru o revoluție, pentru o dragoste, pentru o prostie, gândul că mama ar suferi pentru mine în halul în care suferă azi ar fi un act de teroare. Are ea dreptul să sufere așa? Nu e asta o încălcare asupra îndreptățirii mele de a dispune? Nu este asta o piedică în desfășurarea destinului meu? Nu e o groaznică presiune morală? Se iubește prea nedrept, prea apăsător, până la înăbușire, până la nedemnitate. Sânt prea multe devotamente în familia ovreiască, prea multe efuziuni, prea multe renunțări. Un abuz nepermis de copii buni și de mame gata de sacrificiu. Nici o rezervă, nici o răceală. Asta duce inevitabil spre compromisuri lente. Invidiez demna, stăpânita răceală țărănească: o sărutare de mâini și plecarea în lume. Iar moartea, când vine, vine și ea ca o rudă. Singurul om pe care moartea Babei nu l-a tulburat în casă e Mama mare. Cu cei 90 de ani ai ei, iat-o supraviețuindu-i celeilalte bunici, cu atâta mai tânără și mai pasionată de a trăi decât ea. "Dumnezeu nu alege, azi a fost ea; mâine am să fiu eu". Cred că a trăi sau a muri ei îi e totuna. Mama mare e din ginta tatei, neam în care se moare târziu, de bătrânețe, la 100 de ani, cu placiditate, fără părere de rău. Moartea lor e bună și simplă. Se moare însă cu totul altfel în ramura familială a mamei, și de această moarte s-a sfârșit Baba. Se moare de cu vreme, prin ardere bruscă, cu agonii scurte, în care simți zbătându-se pentru ultima oară o căutare fără soluție. Sănătatea lor e provizorie, nervoasă, întreținută cu permanente eforturi, printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii obosite. E mai mult o rezistență cerebrală, un act continuu de voință. Într-o zi, arcul interior care îi susține prin încordare pleznește subit. E o moarte iudaică.
Oamenii din familia tatii n-au cunoscut-o, și cred că e într-asta o adevărată lege familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de partea lor care să se fi sfârșit înainte de 90 de ani. E un sânge tare, pe care nu l-a subțiat talmudismul și nu l-a otrăvit lumina lămpii, serile târzii, în sinagogi. Au trăit lângă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre cereale. În intimitatea ei, Baba îi disprețuia. Excesul lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate.
* * *
Am coborât de câteva ori în port, dimineața, să văd noile remorchere, care au început să vină. E o lumină rece și vie, spălată de vânturi și ploi. Miroase a coajă udă de salcie, miroase a tulpină tânără, răzbind de sub zăpada care s-a dus. Departe, munții Măcinului, albaștri, au crestele încă albe.
Câte o sirenă de vapor cheamă uneori cu un sunet juvenil de mânz care nechează.
Să uităm, bătrânul meu domn, să uităm ce avem de uitat: iată, anotimpul se reface.
Capitolul 09
A murit Baba. În zece ceasuri, după un acces de anghină pectorală. Chemat printr-o telegramă, am ajuns la timp ca să-i mai țin vii în mâinile mele mâinile ei: acele mâini mici, subțiri și osoase, care nu s-au odihnit o clipă în șaptezeci de ani, căci și în somn aveau tresăriri de neliniște.
A murit greu, rezistând până la capăt, suferind cumplit și dându-și seama de tot, până în ultimul moment, cu ochii deschiși și căutători. Necruțătoare luciditate a muribunzilor! Privirea puțin sticloasă, dar atentă prin supremă încordare, nelăsând să-i scape nici un gest, nici un semn, nici o umbră.
De ce atâta împotrivire? Vine moartea, las-o să vină. Primeșteo. Aș fi vrut ca bătrâna asta a noastră să înțeleagă sfârșitul cu această simplitate și să-i surâdă, în semn de prietenie, în semn de bună primire. Aș fi vrut să-și aducă aminte de Biblia pe care mi-o citise, de patriarhii prieteni, de nevestele lor împăcate, aș fi vrut să-și aducă aminte de lumânările aprinse vinerea seara, de tulpanul alb pe care îl purta între sfeșnicele de alamă, să-și aducă aminte de pâinea pe care o frământase cu mâinile ei o viață întreagă, să-și amintească de toate aceste lucruri simple, de toate aceste bucurii potolite și să intre în moarte cu aureola lor casnică. De ce atâta rezistență? De ce atâtea întrebări? De fiecare minut părea să se agațe, cu fiecare părea să se lupte.
Am revăzut agonia bunicului, mai cumplită aceea, căci nu mai era o suferință fizică, ci o răfuială cu Dumnezeu, o tragere la răspundere a destinului, un protest ultim, un strigăt. Dar ea, Baba, cu înfățișarea ei de copil travestit în bunică, ar fi trebuit să moară altfel, mai cuminte, mai ușor...
Ce rău murim noi! Nici atâta lucru n-am învățat din veacurile de moarte prin care am trecut. Trăim prost, dar murim mai prost, în deznădejde, în luptă. Ratăm ultima șansă de pace, singura șansă de salvare. Tristă moarte evreiască a unor oameni care, neviețuind între arbori și dobitoace, n-au avut de unde să învețe frumusețea indiferenței în moarte, demnitatea ei vegetală. Cel mai greu păcat iudaic – poate.
... Și atrocitatea doliului evreiesc. Veghea de noapte dinaintea înmormântării, clătinarea din cap neîncrezătoare, obosită a femeilor de pază, tânguirea Kadișului.
Un singur lucru frumos: giulgiul alb al morților. Ar putea fi ceva regal în această întoarcere în pământ, un fapt solemn, bun, generos. Îl mutilăm însă cu deznădejdea noastră, care e sufocantă. Ni se spune sceptici, dar nu merităm asemenea laudă. Am văzut cum se plânge la o înmormântare ovreiască, și nu știu ceva mai despletit, mai lamentabil. Să te agați cu atâta încăpățânare de viața asta, să renunți la tot, numai ca să nu renunți la ea, s-o înăbuși cu iubirea ta disperată, și să te crezi pierdut când ai pierdut-o, ce oribilă neputință de-a privi cu un cap mai sus. Cine s-a rezemat odată de un copac, cine s-a gândit vreodată cu melancolie la singurătatea lui, nu poate să nu întâmpine moartea cu sentimentul de a fi, orice s-ar întâmpla, deasupra ei, puțin deasupra ei, zâmbindu-i cu îngăduință, cu amiciție, cu o ușoară emoție de revedere, cu o ușoară înfiorare senzuală.
Doliul, nostru e visceral, e tiranic, e lipsit de înțelegere. Mai mult și mai grav: e lipsit de iubire. Din câte lucruri triviale sânt în sensibilitatea ovreiască, doliul acesta care seamănă cu o descompunere este cel mai josnic. Cred însă că l-am deprins aici, în ghetou. Moartea în Biblie este un fapt împărătesc. Durerea mamei mă dezolează. Mă irită chiar, căci aș voi-o nu resemnată, dar înțelegătoare. Am avut câteva momente de ceartă aproape. "A fost mama mea și vreau s-o plâng", mi-a spus răstită, apărându-și dreptul de a jeli. (Am uneori răutăcioasa impresie că a găsit în plâns o voluptate nouă și că o caută într-adins.) Sânt nedrept, desigur, căci știu câtă iubire rănește fără uitare moartea Babei, dar tocmai asta nu vreau să iert, iubirea aceasta cu drepturi mai tari decât moartea. Iubirea aceasta care se zbate să rețină aici, legată, o umbră trecută dincolo. Nu există asemenea drepturi, nu pot exista asemenea drepturi.
Mai este vorba de încă ceva, care mă neliniștește. Am impresia că aici e angajată libertatea mea personală. Nu pot accepta ca întro zi, venindu-mi rândul să mor, să las în urma mea asemenea dureri sălbatice, fără salvare, fără sens. Nu vreau să fiu iubit cu atâta intoleranță.
Dacă viața mea mi-ar cere într-o zi să o dau pentru ceva, pentru o revoluție, pentru o dragoste, pentru o prostie, gândul că mama ar suferi pentru mine în halul în care suferă azi ar fi un act de teroare. Are ea dreptul să sufere așa? Nu e asta o încălcare asupra îndreptățirii mele de a dispune? Nu este asta o piedică în desfășurarea destinului meu? Nu e o groaznică presiune morală? Se iubește prea nedrept, prea apăsător, până la înăbușire, până la nedemnitate. Sânt prea multe devotamente în familia ovreiască, prea multe efuziuni, prea multe renunțări. Un abuz nepermis de copii buni și de mame gata de sacrificiu. Nici o rezervă, nici o răceală. Asta duce inevitabil spre compromisuri lente. Invidiez demna, stăpânita răceală țărănească: o sărutare de mâini și plecarea în lume. Iar moartea, când vine, vine și ea ca o rudă. Singurul om pe care moartea Babei nu l-a tulburat în casă e Mama mare. Cu cei 90 de ani ai ei, iat-o supraviețuindu-i celeilalte bunici, cu atâta mai tânără și mai pasionată de a trăi decât ea. "Dumnezeu nu alege, azi a fost ea; mâine am să fiu eu". Cred că a trăi sau a muri ei îi e totuna. Mama mare e din ginta tatei, neam în care se moare târziu, de bătrânețe, la 100 de ani, cu placiditate, fără părere de rău. Moartea lor e bună și simplă. Se moare însă cu totul altfel în ramura familială a mamei, și de această moarte s-a sfârșit Baba. Se moare de cu vreme, prin ardere bruscă, cu agonii scurte, în care simți zbătându-se pentru ultima oară o căutare fără soluție. Sănătatea lor e provizorie, nervoasă, întreținută cu permanente eforturi, printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii obosite. E mai mult o rezistență cerebrală, un act continuu de voință. Într-o zi, arcul interior care îi susține prin încordare pleznește subit. E o moarte iudaică.
Oamenii din familia tatii n-au cunoscut-o, și cred că e într-asta o adevărată lege familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de partea lor care să se fi sfârșit înainte de 90 de ani. E un sânge tare, pe care nu l-a subțiat talmudismul și nu l-a otrăvit lumina lămpii, serile târzii, în sinagogi. Au trăit lângă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre cereale. În intimitatea ei, Baba îi disprețuia. Excesul lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate.
* * *
Am coborât de câteva ori în port, dimineața, să văd noile remorchere, care au început să vină. E o lumină rece și vie, spălată de vânturi și ploi. Miroase a coajă udă de salcie, miroase a tulpină tânără, răzbind de sub zăpada care s-a dus. Departe, munții Măcinului, albaștri, au crestele încă albe.
Câte o sirenă de vapor cheamă uneori cu un sunet juvenil de mânz care nechează.
Să uităm, bătrânul meu domn, să uităm ce avem de uitat: iată, anotimpul se reface.
De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05
Aceasta pagina a fost accesata de 581 ori.