Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03

Partea a sasea

Capitolul 03

Aș vrea să pot reproduce textual, stenografic, convorbirea pe care am avut-o aseară cu Mircea Vieru. Venise să mă vadă la lucru. Casa lui Blidaru îl interesează și pe el. Îl interesează mai ales construcția mea, prima pe care o fac singur. Nu vrea să-mi comunice nici o obiecție. Ține foarte mult să mă vadă ducând totul la sfârșit, pe unica mea răspundere – ceea ce pe de o parte mă încântă, dar pe de altă parte mă intimidează. Nu știu bine dacă sânt cu adevărat pe drumul cel bun. Uneori, totul mi se pare însuflețit, limpede, articulat. Alteori, dimpotrivă, totul e inert, rece, schematic. L-am chemat pe profesor, dar n-a vrut să vină.

— Nu. Vezi-ți de treabă, fă ce vrei, lucrează cum vrei. Așa ne-a fost vorba. Când ăi fi gata, mă vei chema. Deocamdată este casa dumitale.

De la schele, m-am dus cu Vieru să cinăm pe șosea, spre București. Iată cinci săptămâni încheiate de când n-am trecut dincolo de Snagov.

— Nu te mai vezi deloc în oraș. De ce?

— Pentru că mi-e silă. Mă otrăvește enervarea de acolo. La fiecare colț de stradă, un apostol. Și, în fiecare apostol, un distrugător de ovrei. Mă obosește, mă deprimă.

Nu mi-a răspuns. A rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, probabil după o scurtă deliberare intimă, mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia "o piatră de pe inimă".

— Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de mii de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii. Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvârșire incapabil de a fi antisemit era el, Mircea Vieru. Așadar și el... A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice.

— Să ne înțelegem. Eu nu sânt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sânt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere. Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.

— Te surprind?

— Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți, însă, e greu.

— Pentru că ți-e greu să le răspunzi?

— Nu. Pentru că e inutil să le răspund. Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente – este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gândește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sânt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sânt numai românii. Antisemiți sânt germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii – toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întâmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întâmpla în 1300.

Ei bine, dacă antisemitismul este într-adevăr un fapt atât de persistent și de general, nu este inutil să-i cauți cauzele specific românești? Astăzi cauze politice, ieri cauze economice, alaltăieri cauze religioase – toate sânt prea multe și prea particulare ca să explice un fapt de o asemenea generalitate istorică.

— Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?

— Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui. Nu o spun, te rog să crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători.

Și atunci trebuie să accepți – iată, eu accept – această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi – dar nimic mai mult totuși decât o "chestie de aranjament personal". Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale care, și ele, tot un fapt de viață sânt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pământului.

— Ești încă o dată abil, mi-a replicat el. Deplasezi cu totul discuția. Nu te supăra, dar pe mine nu mă interesează problema neamului ovreiesc. Treaba lui, cum bine spuneai. Pe mine mă interesează pur și simplu soluția problemei evreiești din România. Nu din punct de vedere metafizic, unde refuz să te urmăresc, ci din punct de vedere politic, social și economic, oricât te-ai speria dumneata de asta. Eu pretind că primejdia ovreiască din România este o realitate – realitate care trebuie înțeleasă și încercuită cu tact, cu moderație, dar și cu hotărâre.

Dumneata îmi răspunzi vorbindu-mi despre pogromurile de la 1300. Ei bine, asta înseamnă o fugă de discuție, căci una era antisemitismul acela, fenomen religios, și alta este așa-zisul meu antisemitism, fenomen politic și economic. Nu există absolut nici o relație între una și alta. Sânt planuri distincte. Mă mir că faci cu bună știință asemenea confuzii logice. Să ne întoarcem mai bine la ceea ce se cheamă limpede "chestia evreiască" în România. Există un milion opt sute de mii de evrei în România? Ce faci cu ei? Asta e.

— Să ne întoarcem, dacă vrei, cu o mică, foarte mică observație pentru confuziile mele logice. Îmi dai voie? Ți se pare într-adevăr atât de deosebit ca semnificație antisemitismul de azi de cel de acum 600 de ani? Religios atunci, politic astăzi, crezi că ele sânt într-adevăr două fenomene fără raport? Vai, cât te înșeli. Gândește-te bine și spune-mi dacă nu sânt, la drept vorbind, două fețe ale aceluiași lucru. Desigur, antisemitismul din 1933 este economic, iar cel din 1333 era religios. Dar asta pentru că ordinea esențială a veacului aceluia era religia, în timp ce ordinea acestui veac este economia. Dacă mâine structura socială se va centra nu pe religie, nici pe politică și nici pe economie, ci – să zicem – pe apicultură, evreul va fi detestat din punctul de vedere al creșterii albinelor.

Nu râde, că așa e. Ceea ce schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime. Punctele de vedere, da, ele sânt altele, mereu altele: esența fenomenului este însă aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.

— Nu te supăra, te rog nu te supăra, dar refuz să răspund. Esențe, cauze prime, metafizică – nu primesc nimic din toate acestea. Te chem la ordine. Eu sânt un gânditor: dumneata te arăți a fi un vizionar. N-o să ne înțelegem dacă continui.

— O să ne înțelegem și mai puțin dacă nu continuu. Uite, îți fac pe plac și vin la argumentele dumitale. Să vezi că abia acum se încurcă lucrurile. Ceea ce dumneata numești "argumente" nu sânt, în realitate, decât "scuze".

Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.

— Observă, te rog, că asta seamănă puțin cu istoria oului și a găinii. Ce a fost întâi? Oul sau găina? Antisemitismul sau primejdia ovreiască? Talmudism, prietene, talmudism.

— Fie și talmudism, dacă vrei. Ascultă-mă, totuși. Și, ca să nu mai discutăm cu idei generale, să luăm un exemplu concret. Spuneai adineauri că există în România un milion opt sute de mii de evrei. De unde deții cifra asta?

— Cum de unde? O știu. Se știe.

— "Se știe" e cam vag. De unde se știe? Cine a fixat-o? Cine a controlat-o? Nimeni, evident. După socotelile evreilor, ei nu sânt decât vreo 800—900 de mii. În nici un caz un milion. După versiunea autorităților, fisc, primării, liste electorale – sânt puțin peste un milion: câteva zeci de mii mai mulți. Dumneata zici însă deodată, simplificând controversa, un milion opt sute de mii. De ce? Nu cumva pentru că acest plus de șapte-opt sute de mii satisface sentimentul d-tale antisemit, preexistent oricărei cifre și oricărei primejdii?

— Faci rău că abuzezi de argumentul ăsta. Eu n-am desigur mijlocul să precizez câți evrei sânt. Să zicem că nu sânt decât un milion. Ei și? Ți se pare că fiind un milion, n-ar fi destui ca să fie primejdioși?

— Vezi, scumpe maistre, e rândul d-tale să fii abil. Căci nu de asta e vorba. Nu de câți sânt ei, ci de câți crezi d-ta că sânt. De ce d-ta, care în arhitectură și în critică ești atât de riguros cu fiecare dată, cu fiecare afirmație, de ce d-ta, atât de sever cu propria dtale gândire și cu propria d-tale conștiință, atunci când e vorba de știință sau de artă, în momentul în care e vorba de evrei, devii dintr-odată neglijent și grăbit, acceptând cu ușurință o aproximație de 90 la sută, când în orice altă ordine de idei o aproximație de 0,01 la sută te-ar înspăimânta? De ce probitatea dumitale intelectuală, pe care de atâtea ori am socotit-o și prea aspră, și prea riscantă, căci ți-ai jucat pentru un adevăr minim o situație materială capitală, de ce această probitate nu mai funcționează aici, în discuția noastră despre evrei?

N-a răspuns nimic câteva clipe. S-a ridicat de la locul lui, a făcut câțiva pași pe terasă, s-a oprit în fața mea, a vrut parcă să spună ceva, s-a răzgândit și pe urmă și-a continuat plimbarea pe terasă, măsurat, pe gânduri. În cele din urmă, a vorbit, foarte calm, fără bruschețea obișnuită a replicilor lui.

— Ai avut dreptate adineauri. E foarte greu să ne înțelegem. Toate astea se pot tălmăci și răstălmăci în o mie de chipuri. Pentru un fapt există zece, pentru zece o sută, pentru un argument cinci, pentru cinci, cinci sute. Și nu se mai termină.

— Vezi, dacă refuzi explicațiile metafizice?

— Nu, lasă gluma. Adevărul e că noi nu suntem statisticieni. Dacă am fi, ar fi simplu ca bună ziua. Am spune; există atâția români și atâția evrei. Atâția evrei buni și atâția evrei primejdioși. Și am fi deplin edificați. Dar cum nu-i putem nici număra, nici judeca pe toți, trebuie să ne mulțumim cu anumite indicații, cu anumite intuiții.

Eu știu bunăoară că în România există doi bancheri evrei care dispun de oamenii noștri politici, de forțele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul că aceste două exemple exprimă o întreagă mentalitate evreiască dominatoare și intolerantă. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuiție? Ce suntem noi? Oameni care numără, sau oameni care gândesc?

— Nici una, nici alta de astă dată. Suntem oameni care simțim. Ai spus-o singur: ,,am sentimentul că..." Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecată. De aceea mi se pare de prisos discuția. Ține minte că eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizică. Sânt așa de convins că acest sentiment al dumitale, această "intuiție" dacă preferi, este inatacabilă, încât știu dinainte că toate argumentele; bune sau rele, vor cădea. Aș putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douăzeci, două mii, două sute de mii de meseriași evrei nefericiți, mizerabili, zbătându-se între pâinea zilnică și foamea zilnică. Ei și? Ți-ar zdruncina asta intuițiile? Doamne ferește! Nu vezi că ceea ce dumneata numești "intuiția" și ceea ce eu numesc "antisemitismul" dumitale își alege anume exemplele care îl pot alimenta și le ignorează pe cele care îl pot contrazice? A fost totdeauna în sensibilitatea românească ceva care a îndemnat-o să ne numere dezertorii și să ne nesocotească morții și răniții. Din rea-credință? Nu. Sânt convins că nu. Din neîncredere, din bănuială, din obișnuința unui vechi sentiment de repulsie. Crede-mă, nu-ți reproșez nimic. Cu mâna pe inimă ți-o spun: nu-ți reproșez nimic. E aici o fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut. Întâmplător, argumentele dumitale sânt injuste. Ar putea fi excelente – și tot acolo am ajunge. Cred cu multă liniște, cu o foarte tristă liniște, că în toate acestea nu e nimic de făcut. Că oricâtă bunăvoință ar pune unii și oricâtă bună-credință ceilalți, cauza este dinainte pierdută. Mi-e penibil să vorbesc despre mine însumi, dar aici, unde am ajuns, e bine să vorbim, fără rezerve. Uite, sânt convins că într-o zi, dacă va fi nevoie, voi muri în prima linie pe un front românesc. Eroism? Nu, desigur. Cred însă că nu sânt poltron și că nu sânt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Că oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul. Atâția ani de prietenie și de cunoaștere îmi dau dreptul să-ți spun asta cu simplitate. Ei bine, crezi că acest ceas din urmă va dovedi ceva? Că așa sau altfel nu voi rămâne mereu străin, mereu suspectat, mereu ținut deoparte? Nu, nu, crede-mă, toate sânt totuna și, de altminteri, asta, sentimentul acestei zădărnicii face și singura mea consolare. A tăcut iar, mult, pe gânduri. Nu-mi mai dădeam seama dacă mă urmărise în tot ce spusesem sau dacă, absent, își continuase propriile-i reflexii. Pe urmă mi s-a adresat, cu oarecare oboseală.

— Mă descurajezi. Nu știu de ce, dar am impresia că fiecare poartă pe care o închizi deschide alte zece. Hotărât, mi-ar fi greu să-ți răspund. Ne-am pierde tot mai mult de sâmburele chestiunii. De sâmburele dramei, dacă vrei, ca să-ți fac plăcere. Ești cu prea multă pasiune evreu și eu sânt cu prea multă stăpânire român, ca să ne înțelegem. În discuție, bineînțeles, căci altfel, în viață, dă-mi voie să nu fiu atât de sumbru ca dumneata și să-ți spun că cu evrei ca dumneata pacea va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea: iubirea.

— "Cu ovrei ca dumneata..." Am mai auzit vorba asta. "Dacă toți evreii ar fi ca tine..." E o amabilitate așa de veche. Și așa de umilitoare. Sânt obosit, crede-mă.

— Obosit și intolerant. Nu mă lași să termin, nu mă lași să mă lămuresc. Recunoaște că nu ești un convorbitor comod. Eu cred cu încăpățânare că dezolarea dumitale "metafizică" aduce prea multe complicații într-o chestiune practică, grea poate, dar rezolvabilă. Faptul că o cred, este un început de soluție. Ar rămâne să o mai crezi și dumneata – să o mai credeți și voi – și treaba ar fi făcută.

— Ai spiritul ingenuu.

— Ai spiritul tragic.

Am aprins amândoi țigări, am încercat să schimbăm vorba, ceea ce n-a mers – și ne-am despărțit târziu, în noapte, puțin jenați, cu o strângere de mână într-adins călduroasă.