Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05

Partea a patra

Capitolul 05

Am văzut în rue La Boetie câteva pânze, de Chagall.

Ce tumult! Florile sânt albe, de vis, dar sub ele, din umbră, se desprind capetele ostenite ale amanților cu frunțile palide, cu mâinile lungi, cu privirea ca un fum. Totul, culorile, pomii, cerul, totul pare trecut prin alte lumini decât ale zilei, prin alte umbre decât ale nopții. De unde vin aceste plante stranii, acești arbori stingheriți de nemișcare? Soarele e difuz, stins, ca sub povara câtorva oceane suprapuse.

Dinspre ce munți coboară acest car cu fân, albastru ca în pozele de scos, neverosimil și solemn? E un anotimp obosit, cu lumini amintite, cu câmpii visate, cu ferestre ce se deschid înăuntru. Pe alocuri, iarba e de un verde brutal, cu un exces de culoare și cu un efort de viață care trădează o disperată nostalgie după soare. Timiditatea evreului în fața câmpului deschis. Stângăcia lui în fața plantelor, rezerva lui în fața animalelor! Dintre singurătăți, aceasta este cea mai grea. E atât de dificil să te apropii cu simplitate de un pom, când n-ai trăit niciodată lângă el.

Chagall iubește iarba, fânul, arborii, dar nu știe cum să-i iubească. E prea multă fervoare în această iubire și pe urmă prea multă tristețe. Sânt elanuri oprite, sânt efuziuni care n-au curajul să meargă până la capăt, sânt strigăte care se împiedică de un zâmbet. Umor! Poate.

Dar, mai ales, incapacitatea de a evada, de a renunța la tine, de a te rostogoli printre pietre și buruieni, de a trage oblonul de seară peste prăvălia ta cu probleme intime și a intra în plin soare fără amintiri, fără nostalgii.

Sinagoga mea din copilărie avea geamuri mici, albastre și roșii la ferestre. Lumina tablourilor lui Marc Chagall de acolo vine. Țin foarte bine minte cei doi lei de bronz care propteau din dreapta și din stânga tablele lui Moise. Îi revăd întocmai în desenele lui Chagall. E o nouă zoologie, trecută întâi prin aur, prin bronz, prin țesături, un folclor de ornamente. Chagall descinde din această veche tradiție de sinagogă. E un talmudist sătul de abstracții, un hasid care a ieșit la câmp, unde va privi tulburat pasul leneș al boilor, va simți mirosul pământului ud, va urmări zborul scurt al vrăbiilor, dar nu va uita, nu va izbuti să uite clătinarea eternă a cititorului din sinagogă, deasupra cărților deschise.
* * *

Am revenit în rue La Boetie cu Maurice Buret. E un bun privitor de pictură, dar Chagall nu-i place. L-am simțit în fața tablourilor ostil, ostilitate obligatorie pentru un om care toată viața lui nu și-a îngăduit decât emoții sever măsurate. În autobuz, la întoarcere, mi-a explicat:

— Nu-mi place tumultul. Pe dumneata te emoționează poate, pe mine însă mă contrazice. Simboluri greoaie, visuri neterminate, imagini confuze, ce vrei să fac cu ele? Simt ceva crispat aici, care mă neliniștește, mă incomodează.

— Ești un om comod.

— Sânt. E rușinos? Orice om singur e un om comod, orice om care își respectă propria lui demnitate. Sânt într-adevăr un om comod și nu vreau să fiu la discreția tuturor acceselor de lirism, din viață, din cărți sau tablouri. Nu-mi suport propriile mele leșinuri, de ce le-aș suporta pe ale altora? Viața nu e posibilă decât între oameni stăpâniți, care își controlează ideile, își verifică sentimentele și își păstrează pentru ei crizele interioare. Sânt francez. Mai mult, sânt breton. N-am înțelegere pentru teutoni și pentru iudei.

— Antisemit?

— Da. Nu în politică, dar în psihologie fără îndoială. Trebuie să înțelegi și să nu te superi.

— Dragă Maurice, am cunoscut în cariera mea de evreu atâția antisemiți furioși, încât dumneata, care ești, în materie de antisemitism, numai un diletant, un amator, departe de a mă supăra, îmi faci plăcere.

— Mulțumesc pentru amabilitate, dar te previn că nu o merit. Fiindcă, primejdios sau nu, eu rămân totuși un antisemit. Sau, ca să vorbesc exact, rămân un adversar al câtorva ticuri de sensibilitate și de psihologie iudaică.

E un spirit evreiesc agitat, convulsiv și febril, pe care îl detest. Este o anumită optică evreie, care schimbă proporțiile lucrurilor, tulbură simetria lor, atacă realitatea lor. Înclinarea spre vis, pe care o lăudai la Chagall, iată ce denunț în primul rând. Eu sânt un om de veghe. Nu-mi plac oameni treziți numai pe jumătate. Chagall al dumitale umblă pe hotarul dintre somn și trezie, ceea ce îl descalifică pentru artă. Un evreu clar e un fenomen. Marea majoritate sânt somnambulici.

— Ar trebui, poate, înainte de a-ți răspunde, să ne înțelegem asupra termenului „claritate". Există un singur fel de a fi clar, crezi? Clar poate fi și un notar, și un poet, dar mi se pare că nu e totuna.

— Se poate. Eu optez însă pentru claritatea notarului. Acela gândește pe cea mai pură linie de tradiție franceză: un cuvânt pentru fiecare idee.

— Ei și? Asta e cel mult un merit de stil, nu unul de viață. Claritatea poate fi stearpă, iar tumultul poate fi fertil. Sânt lucruri care se creează în învălmășeală, la mari temperaturi, acolo unde ochiul înghețat al clarității nu mai rezistă. Sânt lucruri care se înțeleg cu sângele, sau nu se înțeleg deloc.

— Protestez, protestez cu energie. E o gravă eroare anatomică ceea ce afirmi dumneata. Organul cu care omul înțelege este capul. Sângele servește la alte treburi. Aberația asta cu „sângele gânditor" este teutonă, slavă sau iudee. Un francez n-ar spune-o niciodată. Un anglo-saxon, cu atât mai puțin. Văd cu durere că devii patetic, ceea ce este sinonim cu evreu. Păcat: sânt în primejdie de a pierde un prieten.

Iată-mă așadar apărând drepturile tumultului spiritual împotriva lucidității. Ștefan Pârlea, dacă ar ști, ar jubila. Pentru el eram un monstru sceptic. Pentru Maurice Buret, devin, dimpotrivă, un metafizician.

Există cred în spiritul iudeu o luptă mereu deschisă între biologie și inteligență, luptă de extreme, pe care nimeni dintre noi nu le-a împăcat. De aceea putem fi pentru unii monstruos de lucizi, iar pentru alții monstruos de patetici. Se va găsi mereu un Ștefan Pârlea să ne denunțe spiritul critic. Se va găsi mereu un Maurice Buret să ne deteste spiritul tragic. Ar trebui găsită linia de mijloc, dar e greu de găsit, și, odată găsită, e greu de păstrat. Ne angajăm cu imprudență, cu patimă pe un drum sau pe altul, exces pe care-l plătim mai târziu, cu oboseala noastră și cu adversitatea celorlalți. Naiv, Maurice Buret, care își imagina a-mi spune lucruri noi. Mi le-am denunțat de câte ori mai sever?

Este în mine un personaj care iubește tensiunea, vâltoarea, tumultul marilor vânturi dezlănțuite. Și este un altul care iubește ideile reci, distincțiile precise, rezerva, așteptarea. Între acești doi oameni, acordul e dificil, dar toate eforturile mele personale sânt în căutarea acestui acord, care trebuie încheiat și menținut. „Antisemitismul" lui Maurice Buret nu este, în fond, decât o rezervă psihologică, singura formă de antisemitism posibilă în Franța. În același sens pot fi eu antifrancez sau, mai just vorbind, anticartezian. Este o definire de poziții intelectuale, nu o adversitate. Există între spiritul evreu și valorile franceze o zonă de izolare pe care timpul o poate desigur atenua, iar trecerea generațiilor o poate suprima, dar care la prima luare de contact se dovedește foarte serioasă. A străbate această zonă de răceală este o problemă de ordin individual, fiecare având de învins dificultățile propriului său temperament.

În ce mă privește, cred că drumul nu mi-ar fi greu dacă el ar trece prin Montaigne și Stendhal.
* * *

I-am spus lui Maurice Buret:

„Nu ți-a fost niciodată silă de inteligența dumitale? Nu ți s-a părut niciodată că e obositoare, prezumțioasă, insuficientă? Că, după ce ai discutat tot, ai limpezit tot și ai înțeles tot, a rămas dincolo de lucruri o umbră sau o lumină până la care n-ai ajuns? Ce îți reproșez dumitale și spiritului francez este excesul de memorie. Prea le țineți pe toate bine minte, prea le aveți pe toate sub control, ca într-un laborator, în care fiecare eprubetă închide o formulă, o serie de reacții cunoscute, o serie de certitudini limitate. Orizontul acesta e sterp. Sigur, dar sterp.

Viața dumitale este fără mister și eu mă întreb cum nu te plictisești trăind-o. Ea în orice caz trebuie să se plictisească groaznic în tovărășia dumitale. Ești un om fără surprize. Dumneata zici "un om cu tact". Fie. Nu vei răcni niciodată, nu vei sparge niciodată nimic, nu vei îmbrânci pe nimeni. Politețea este metafizica dumitale. Te supraveghezi ca pe un edificiu public. Poliția este vocația dumitale. Ai etaje și apartamente interioare pentru fiecare sentiment sau gând, ai scări și ascensoare care te duc precis de la o gândire la alta. Ești portarul acestei clădiri: controlezi cine intră și cine pleacă, închizi ușile, stingi lumina, faci ordine. Îți crești cu atenție plantele de apartament, le tai ramurile care îndrăznesc să crească neregulat, proptești tulpinile care se îndoaie, retezi coroanele ce se ridică prea înalt. Nu suporți pădurile, te simți bine numai în parcuri. Iar dumneata ești propriul dumitale parc. Aș vrea să știu dacă n-ai întrezărit niciodată umbra morții dincolo de micile certitudini pe care le cultivi...

Dacă nu te-a înfiorat vreodată sentimentul că ceea ce faci este mărunt, inutil, vid, că toate aceste "experiențe" sânt deșarte, că viața trece peste capul dumitale... Aș vrea să știu dacă nu te-a cuprins niciodată dorul absurd și urgent de a lăsa toate baltă și a te duce la întâmplare, unde s-o nimeri, predându-te în seama norocului, care să facă din dumneata ce o voi...

Ești un om sănătos și echilibrat, dar ești prea sănătos. Îți lipsește un mic punct de dezechilibru, fără de care viața nu se deschide niciodată în fața noastră dincolo de zările imediate. Îți lipsește un simț mai puțin exact decât văzul, dar mai esențial decât el: "simțul tragicului".