Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Prefata




Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Și o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frământărilor noastre politice, și încearcă a stabili în acest cadru viața de nădejdi, de luptă și de suferință a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puțin evreu –, care e o ființă originară, poate chiar ființa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuiește. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înțeleagă de ce se chinuiește și dacă nu poate fi și altfel, Iosef Hechter trăiește lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornit pe calea raționalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârșește prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiță Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însușită și de evrei (cel puțin, de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puțin străină evreului de azi, care, încleștat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbutește să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă și se chinuiește și că nu se poate altfel.

Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea și de când sânt evrei – căci, în adevăr, evreii sânt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinței lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinței lui. Și asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca și Iosef Hechter, că Iuda va agoniza până la sfârșitul lumii, eu cred să pot demonstra că nu se poate altfel. Și pentru că Iosef Hechter nu o face, să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiță Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o soluție generală în ordinea politică este o operație lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă și trebuie să sufere, e de la sine înțeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinței evreilor. (Ceea ce nu e o soluție!) Și se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sânt răi sau nedrepți, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Așa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluție –, ci, pur și simplu, un fapt. Evreii pot da, politicește, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sânt în contact. Aceste probleme își au, desigur, soluțiile lor – bune sau rele, dar soluții... Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârșitul veacului al XV-lea, problema evreiască, izgonindu-i pe evrei din țară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Asta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înțeles. Pe ce cale și prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relație; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp și loc, sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – așa cum constată și eroul nostru și cum o cred și eu –, atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Așa fiind, indicația metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferința lui trebuie să-și aibă originea în el însuși; iar cum suferința e goală, pentru că rupe armonia creației lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanțial bolnav. De aci, urmează că, pentru a dezlega taina suferinței permanente a lui Iuda, e nevoie să știm ce înseamnă a fi evreu.

Eu știu că metoda obișnuită în cercetarea „chestiunii evreiești" nu e aceasta. Antisemiții, de pildă, procedează tocmai pe dos: în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei și celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemății. E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot așa de bine întrebuințate de evrei împotriva antisemiților. În adevăr: cum stabilesc antisemiții vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulțumesc numai cu afirmații – prin enumerație se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemății. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sânt răufăcători? Da. Dar sunt și binefăcători ai omenirii. Sânt jecmănitori? Desigur. Dar sânt și filantropi. Sânt trădători în război? Se poate. Dar sânt și atâția care au murit simplu și cinstit. Și așa mai departe. Deci dară, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sunteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Și unii, și alții. Asta înseamnă însă nici unii, nici ceilalți. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerație nu poate fi concludentă.

Înapoi, deci, la cealaltă metodă: Iuda se chinuiește. De ce? Nu există aici un „de ce". Iuda se chinuiește, pentru că... e Iuda, în același fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor interioare ale unui triunghi plan este egală cu 180 de grade, evreul suferă – adică e substanțial bolnav. Dar atunci – ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar așa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu? Problema asta am mai dezbătut-o o dată într-o discuție cu dl. I. Frollo, asupra așa-zișilor români catolici. Discuția nu a dus la o concluzie unică. Pentru că punctele de plecare ale fiecăruia din noi erau deosebite. Și anume, nu ne înțelesesem atunci asupra întrebării: când este cineva român. Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere. Cu atât mai mult, cu cât elucidarea acestei chestiuni este esențială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamț e o chestie de apartenență: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că ești vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credință iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poți declara, poți simți, poți crede că nu ești evreu, și totuși să fii. Așa spuneam eu și altă dată; că apartenența la o comunitate oarecare nu e un act de voință individuală; și așa cred și acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivități, îi poate face servicii eminente, își poate jertfi chiar viața pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea.

Germania a purtat războiul grație activității a doi evrei: Haber și Rathenau. Prin asta, însă, Haber și Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară; da dincolo de zidurile comunității spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Așa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai știu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile și, ca atare, ea va fi acceptată greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; și nici nu vreau; căci numai ele sânt în stare a exprima și transmite direct realitățile mai complexe. Ești, deci, român sau evreu sau german, dacă ești fructul unei istorii. Fructul firesc și normal. Căci, ca în orice proces de viață, se pot ivi și aberații; congenitale sau altfel. Actul de conștiință prin care să te recunoști a fi membru al unei comunități spirituale – expresie a unei aceleiași istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, și încă numai la intensitatea și precizia acestei românități. Pot fi însă foarte român și fără a-ți da seama de asta. În același fel în care un stejar e stejar... fără să o știe. Prin urmare: ești român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credință, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voință, ci o stare naturală. Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familia lui.

În fiecare evreu sânt active două momente: unul al tradiției iudaice, altul al solului natal. Tradiția iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii. Că e fapt, se poate dovedi ușor. Sânt atâția evrei care au părăsit țara românească. Și au părăsit-o de nevoie, în necazuri, că doară nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au așezat prin străinătăți; și dacă au izbutit în viață, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi aproape întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă și sarmale... de porc; iar în suflet nu arareori o umbră nostalgică. Vasăzică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensități deosebite.

În neamul lui Iosef Hechter, de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realitățile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului; în cei dinspre partea mamei, meseriași în contact cu materia moartă și talmudiști trăind în abstracții, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpănește tradiția iudaică. Iosef Hechter o știe. În această discriminare însă stă și originea confuziilor. Căci gândul alunecă. În adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, cel al tradiției și cel al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporția în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sânt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic, ele cresc și descresc în semn contrar; iar limita descreșterii poate fi zero. Descrește momentul geografic până la zero în favoarea tradiției, evreul român devine evreu pur; descrește, dimpotrivă, până la zero momentul tradiției iudaice, atunci evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă; și este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români și pe care mișcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Căci într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ți aminte că ești evreu! Știu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numește-mă cum vrei, eu știu însă că sânt un om de la Dunăre și că Dunărea Brăilei face parte din ființa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sânt în elementele constitutive ale ființei omenești momente esențiale și accidentale; de adânc, și superficiale. Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reținut: cresc și descresc cele două momente, al tradiției și al locului, în ființa unui evreu; dar pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Așa este. Și așa trebuie să fie. Aș zice chiar, așa e bine. Naționalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e și mai național. Mărturisirea de credință de care aminteam mai sus e și insuficientă, și ineficace. Probă: sânt atâția oameni care se declară categoric români, și care, cu toată genealogia lor fără cusur, au încetat de a fi români; care nu sânt nimic. Acestea sânt exemplarele hibride, în degenerescență ale națiunii; care în ordinea vieții publice nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate; și a căror vitalitate e așa de redusă, încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligența. Am zice, chiar, dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenței; dar numai pe cel al inteligenței formale, care despică, analizează și, neputând înțelege, nici nu poate crea. Să reținem această corelație: logica luată ca instrument de creație, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viața – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anațional.

Exemple? S-ar putea căuta între oamenii care fac politica statului nostru, de astăzi, o politică așa de puțin națională, adică așa de puțin în legătură cu structura neamului românesc.

Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sânt interesante. Ca orice hibrid. Și să ne întoarcem la chestiunea noastră: când e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăiește istoria evreiască; indiferent dacă e conștient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă însă că, pentru a înțelege ce e un evreu, e nevoie să știm ce e istoria evreiască.

Dezbaterea acestei chestiuni comportă – recunosc – un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac. Și de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e, pentru ei, un șir lung de suferințe nejustificate. Pentru „ceilalți", suferințele evreilor nu sânt decât rezultatul unei reacții îndreptățite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare din „părți" socotește, deci, că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm, deocamdată, afară din preocupările noastre chestiunea dreptății; să nu mai vorbim, deci, de suferințe „nejustificate" și reacții „îndreptățite"; să vorbim numai de suferințe, de suferințele evreilor.

Așadar: Iehuda patet.

De ce?

Să pornim de la faptul brut, așa cum e trăit și înfățișat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferință. Se constată că între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri; de pe urma cărora evreii au fost supuși la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor, și individual, și colectiv; după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură și dispreț al popoarelor față de evrei, sentiment care creează acestora, fie și numai moralmente, o situație de paria și care stă la baza tuturor acțiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei și celelalte neamuri nu e un fenomen constant; și că sânt adesea perioade în care domnește li-niște deplină și în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuințez o expresie a lor – persecutați? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei și provocată de alte pricini, oarecari.

Marile și sângeroasele mișcări antisemite din Anglia la începutul timpurilor moderne, de pildă, își au explicația în acțiunea evreilor. În adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluția economiei agrare; nimic mai firesc, deci, ca cei păgubiți – posesorii și lucrătorii de pământ –, beneficiarii regimului de economie agrară, să reacționeze. Faptul nu e de altfel specific Angliei, ci general; și asupra lui am avut prilejul să insist și altădată. Sânt, însă, cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia veche, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăți și avea nevoie de o diversiune să organizeze câte un pogrom, local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii ca să arate că sânt persecutați, și încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, și această ură e și pricina suferințelor noastre. Să cercetăm obiectiv această afirmație. Mai întâi, pogromurile nu sânt o invenție rusească și nu s-au exercitat numai împotriva evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoștea și ea asemenea procedee, iar victime ale lor erau foarte adesea creștinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume, că nu există la neevrei o singură direcție de destindere a unei situații încordate înspre evrei; deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cârpă roșie, asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înțelege.

Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuințat în Rusia. E iarăși, adevărat că un asemenea procedeu ar pu-tea fi întrebuințat și în alte țări cu climate politice și de ethos, asemănătoare. Dovedește însă asta că pricina unor asemenea agitații e subiectivă? Greu de admis! Vedeți, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în rai, el nu s-a îndreptat către Adam, ci către Eva. De ce? Pentru că el știa că Eva va sucomba mai ușor ispitei. La fel și poliția rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca țintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceștia nu ridicau lumea împotriva tătarilor sau a ungurilor sau a francezilor? De ce – presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toți agitatorii) este adevărată – de ce toate instigațiile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna și pentru că agitatorii o știu. O știu agitatorii antisemiți astăzi, așa după cum cu vreo 18 veacuri în urmă o știau agitatorii anticreștini. Foarte bine; numai că, în acest caz, trebuie să existe în evreii de azi și de totdeauna, trebuia să existe în creștinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apți de a aprinde mânia publică; exact în același fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să sucombe ispitelor diavolului. Care e acest element?

Datele de mai sus încadrează o elementară problemă a psihologiei mulțimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poată deveni obiectul de descărcare a patimii maselor e nevoie de mai multe elemente. Ținând seamă de faptul că asemenea descărcări, întrucât sânt fapte de psihologie colectivă, nu își au de cele mai multe ori decât origini neraționale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât:

1. Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăiește;

2. Când deosebirile acestea, devenite conștiente și înțelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de succesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societății respective;

3. Când, de pe urma acestei izolări, viața înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară;

4. Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a așezării lor.

Aceste patru momente se verifică complet pe cazul persecuției creștinilor în imperiul roman. În adevăr, atât prin felul lor de viață, cât și prin ethosul lor, prin înțelegerea lumii și prin sensul general pe care îl dădeau ei existenței și acțiunilor omenești, creștinii erau fundamental deosebiți de stăpânitorii Romei. Mai mult decât atât însă, conștienți de valoarea adevărului absolut în stăpânirea cărora erau ca închinători ai lui Hristos, ei duceau o viață separată de a celorlalți, cu o practică a cotidianului care distona categoric nu numai în cele religioase și care îi silea să se izoleze dacă nu pentru altceva cel puțin pentru a se feri de ispita vieții păgâne; de aici traiul în comunități, și topografic închise, adevărate ghetouri, înlăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui inițiat –, și tot de aici taina care învăluia această viață și care făcea posibile legendele cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritual? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creștinii otrăvitori de fântâni? Și evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decât să se repete. Față de imperiul roman creștinii însă mai îndeplineau o funcțiune; aceea de element dizolvant al așezării romane. Va fi spus Hristos: dați Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei creștinismului. Iar primejdia aceasta o simțeau stăpânii – și reacționau. Reacționau prin... pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creștinii erau purtătorii unei mișcări revoluționare. Evreii înșiși spun despre ei: pe noi numai retrograzii nu ne pot suporta; numai retrograzii sânt antisemiți – și anume pentru că evreii sânt revoluționari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sânt aducători de progres, între altele și pentru că... progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres; și încă nici asta întotdeauna.

Iată, de pildă, astăzi. Singura țară revoluționară în Europa e azi Germania. (Italia nu e încă revoluționară, iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară – în fond nu, pentru că marxismul nu e, față de raționalismul cartezian, în nici un fel revoluționar – deci, Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluționară, a încetat să mai fie, în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroșilov a capitulat în fața lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moștenitorul lui Petru cel Mare, în așa măsură încât urmează sugestiile Franței și se întoarce înapoi în Europa.) Deci singura țară revoluționară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e adevărat, deci, că evreii sânt întotdeauna și peste tot un ferment revoluționar. Și, chiar dacă ar fi așa, asta încă nu ar explica pasiunile dezlănțuite împotriva lor. Căci nu e adevărat că, popoarele se ridică împotriva oricărei revoluții. Nu. Ci popoarele se ridică împotriva revoluțiilor, atunci când acestea atacă geniul lor național, ethosul lor. Le suportă însă – mai mult: le susțin – atunci când merg înspre o potențare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: creștinismul reprezintă față de geniul roman o formulă, dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuși s-ar putea susține –, în orice caz o formulă fundamental deosebită. Roma trebuia să înțeleagă, și instinctul ei nu a înșelat-o, că ideea de stat romană nu putea decât să sucombe prin înflorirea creștinismului. Și de aceea a reacționat. (Cu cât succes – s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune.) Iată, deci, originea sau explicația persecutării creștinilor sub imperiu. Întrebarea e: au fost și sânt evreii, oare, față de toată lumea, în situația în care se aflau creștinii față de imperiul roman? Să vedem.

Evreii sânt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci și orice creștin. Evreii sânt poporul ales, pentru că cu ei a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei știu asta. Un popor ales are însă de împlinit o funcțiune; căci el nu e ales din cauza a ceva, ci – și mai vârtos încă – pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru ca să-și poată împlini misiunea lui, el trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăși au înțeles-o evreii. De aceea, în istoria lor, încă de la început, se poate identifica extrem de lesne o tendință constantă nu numai de a-și sfinți viața, dar și de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credință. În țara lor, când aveau una, în toate celelalte țări unde îi aruncau nenorocirile lor naționale sau numai neliniștea lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – căci, de fapt, foarte mulți din evrei au trăit în diaspora chiar în vremea independenței statului lor –, ei trăiau despărțiți de ceilalți oameni, în comunități rigid închise.

Conștiința superiorității credinței lor, conștiința superiorității lor de popor ales nutrea în ei un imens orgoliu, care, astăzi, după atâtea nenorociri și suferințe, e tot așa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire națională (căci au fost și momente de astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în atingere; și dacă e adevărat că „difference engendre haine", – au fost și urâți. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferențiere, de singularizare, de izolare este așa de departe dus astăzi, încât între evrei și celelalte neamuri nu se mai pot arunca punți statornice, apoi el a fost inițiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e și a noastră, a creștinilor; întrucât și noi o mărturisim, ar trebui deci ca între noi și evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament. Și, totuși, nu e. Pentru că ceea ce face fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doară că Thora e apă, și Mishra e vin. Și asta își are însemnătatea ei enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu cu Evanghelia la catolici; care nu era valabilă decât sub garanția Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu insistăm, căci chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Thorei. Nu chiar dintr-o dată. Ci cu lupte grele, care nu s-au terminat decât când a fost arsă opera lui Maimonide, Mare Nebuhim. Asta înseamnă, însă, veacul al XIV-lea. Până după 1300, deci, au luptat urmașii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se țină departe de orice atingere cu celelalte neamuri; fie că era vorba de perși sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creștini. La această, dată însă izbânda rabaniților era desăvârșită; separația între evrei și celelalte neamuri complet realizată.

Când însă cineva vrea să se țină departe de tine pentru că, te disprețuiește, pentru că te socotește mai jos de el și nu demn de ai fi o legătură, reacția ta e firească: începi a-l socoti drept dușman; sau, în ori ce caz, de altă natură decât a ta. Procesul de separație inițiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalți. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret.

Evreii sânt, desigur, mistici; dar sânt, în același timp, raționaliști. Probă: Kabbala (hasidismul, care e, înlăuntrul iudaismului, față de raționalismul talmudiștilor, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul față de scolastica tomistă, nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist, însă, până la zaraful cântăritor de aur și împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul și același lucru. Evreii au fost, deci, în toate timpurile excepționali mânuitori de bani. Calitatea asta a lor i-a dus în apropierea regilor și ai mai marilor tuturor neamurilor; cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au știut, însă, nu au înțeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât aceea de a sluji contra răsplată pe cei mari. Căci ceea ce-ți pot da stăpânitorii neamurilor în plată sânt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Și le-a mers și lor. În Alexandria, de pildă, ca și mai târziu, în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau așa de însemnate, încât mulți treceau la iudaism numai ca să se bucure de foloasele calității de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârșit. Căci, într-un anumit moment, intervine o criză publică, și atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiați. Să te apere cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii – și încă? –; de apărat însă împotriva mișcărilor de opinie publică – asta nu. Evreii uită mereu că ei au fost izgoniți din Spania la scurtă vreme după ce făcuseră eminente servicii lui Ferdinand și Isabelei, cărora le refăcuseră finanțele publice! Iată, deci, în situația lor privilegiată – și unde nu au avut privilegii evreii? – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care, de data aceasta, nu mai pornește de la evrei, ci de la ceilalți, deși, de fapt, nu e decât o consecință a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule – dar nu pe toate...

Desigur, evreii sânt poporul ales. Dar ales – la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmație care face orice discuție imposibilă. Căci ce înseamnă oare, în domeniul realităților concrete, a stăpâni pământul? Socotesc, deci, indicat să alegem un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis și posibil de a fi acceptat de toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apărea Mesia. Prin urmare, deplasând puțin problema, fără a-i schimba însă punctul de ajungere, vom spune: evreii sânt poporul ales, pentru că dintre ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toți de acord; evrei și creștini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.

Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logosului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în momentul în care el și-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și poporul evreu; legea cea nouă, însă, e un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă; ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci, din acest moment, ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al orgoliului); sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, și atunci ei se refuză de la funcția lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii răspund statornic: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb, și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Cele două poziții sânt ireductibile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptate, ar trebui să ne recunoaștem neputința.

Din fericire, însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se știe de care parte e dreptatea. Căci în chiar caracterul ireductibil al celor două poziții stă miezul problemei noastre. Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei și celelalte neamuri, ci care este explicația permanenței suferințelor lui Israel.

Prin urmare: poziția evreilor e clară; ei sunt poporul ales; care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârșit totuși prin a fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înțelegere a lumii, o nouă structură spirituală și nu numai o nouă scară de valori, dar chiar valori noi. O așezare creștină a lumii.

Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După legea creștină? După obișnuințele create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii, continuă a fi evrei. Ce înseamnă asta? Că, în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așezările lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor. evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile și suferințele evreilor sunt mai adânci și mai frecvente în acele timpuri și în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un creștinism mai categoric. După cum iarăși e adevărat că situația lor e incomparabil mai ușoară în țările protestante, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puțin creștină în creștinism și cea mai aproape de structura iudaică. Dar, încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă. Sau, mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură, religioasă. E vorba de altceva; iudaism sau creștinism sânt mai mult decât religii; ele sânt principii formative ale vieții; există o așezare iudaică și o așezare creștină a lumii, indiferent dacă în conștiința oamenilor și a instituțiilor apare în chip explicit Hristos și Iehova sau nu. Așa fiind, există valori creștine și valori iudaice în oricare ordine a vieții; fie că ne gândim la organizarea politică a unei nații, fie că ne preocupăm de crearea și circulația bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înțelegerea sensului general al existenței. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare" între creștini și evrei.

Așa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei și creștini merge mai departe: aceștia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolați voluntar, dar și – știți, a patra condiție din cele de mai sus – primejdioși ordinii creștine. Creștini și evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona întro sinteză, între care nu poate exista pace decât.... prin dispariția unuia din ele.

Iuda suferă. De ce?

Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.

Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim" nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.

Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată și odată la umbra templului este așa de adânc înrădăcinată în ființa evreilor, încât aceștia nici nu-și socotesc viața în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficțiune. Căci dacă evreii au temple și case de rugăciune prin toate așezările lor, nu e totuși mai puțin adevărat că singurul loc de rugăciune și de jertfă rămâne Ierusalimul și că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorințelor, obiectul tendințelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viața de toate zilele se destramă în transparențe iluzorii – ficțiuni! Înțelegeți dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toți evreii de pe fața pământului și să-i constituie în stat, problema suferințelor evreilor ar lua o altă înfățișare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi așteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puțin ciudat. Un popor obișnuit, normal tinde înspre viața de stat în chip firesc, fără nici un plan conștient; exact în același fel în care moleculele dintr-o soluție suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniștit până nu l-au făcut în bucăți. Să înceteze viața în diaspora? Nonsens. Căci viața în diaspora este însăși starea naturală a evreilor.

Desigur, viața în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăștierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu așa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte și toți la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcțiunea de polarizator nu a indivizilor concreți, ci a spiritualității iudaice și a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat.

Și acum, ce a vrut Theodor Herzl, și ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum și să transforme acest oraș într-o capitală de stat cu ministere și cu siguranță generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experiență cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna așezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăștiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viața până astăzi. Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferință al fatalității iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit. Sionismul? Sinucidere! Și asta trebuia să fie o soluție!

Iată-ne, deci, la sfârșit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă și că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înțelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi. În forma cea mai strânsă și mai didactică de care am putut să dispunem. Cu elemente luate nu din literatura și orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere în judecată un evreu; un evreu obiectiv și lucid.

Suferi pentru că ești evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; și nu ai putea scăpa de suferință decât încetând a fi evreu, Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârșitul veacului.

Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujește la nimic. În același fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-și poate depăși suferința; decât... nemaifiind evreu. Situație cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu ești bolnav. Tu ești substanțialmente bolnav, pentru că nu poți decât să suferi; și pentru că suferința ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim și noi, creștinii. Dar pentru noi e o ieșire, pentru că noi ne putem mântui. Știu, tu nădăjduiești; nădăjduiești că va veni odată cel așteptat, Mesia, pe calul alb, și atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduiești, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ți mai rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu știu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – și tu nu l-ai cunoscut. Atât ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Și nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi. ... Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?

(NAE IONESCU)

    J'ose non seulement parler de moy, mais parler seulement de moy; je fourvoye quand j'ecris aultre chose, et me desrobe a mon sujet. Je ne m'aime pas si indiscretement et ne suis si attache et mesle a moy, que je ne me puisse distinguer et considerer a quartier, comme un voysin, comme un arbre.

        Montaigne, (De l'art de conterer)




De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 765 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio