Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04



Partea a doua

Capitolul 04


Cu cât mă gândesc mai bine, cu atâta întâlnirea de ieri din tren mi se pare miraculoasă. Omul acela scund, viu, cu privirea neliniștită, cu tresăriri ciudate în mijlocul vorbei, ca în mijlocul unui somn agitat, omul acela îngrămădit de pachete în colțul compartimentului de-a treia, era Ahasverus în persoană. În primul moment, când a intrat pe ușă precedat de două geamantane și urmat de alte vreo trei, plus nenumărate pachete mari și mici, prost legate în foi zdrențuite de ziar, în acest prim moment, am simțit o subită furie împotriva lui.

„Cine l-a mai adus și pe ăsta?" Tocmai mă felicitasem de a fi găsit un loc atât de bun, într-o zi ca asta, în plină vacanță de Crăciun, într-un tren asaltat de studenți și militari plecând în provincie, când iată-l pe ovreiul acesta, ducând după el o întreagă gospodărie, deschizând larg ușa ca să intre tot frigul înăuntru, dându-mi deoparte valiza, călcându-mi galoșii, trântindu-și paltonul peste al meu și îmbulzindu-se apoi pe bancă, între mine și vecinul meu, cerându-și iertare din ochi, dar nu mai puțin tenace în hotărârea lui de a-și cuceri un loc, în numele biletului de tren, pe care îl ținea demonstrativ între degete.

Era o apariție comică și toată lumea surâdea, ceea ce am încercat să fac și eu, cu destulă silă, căci pe de o parte mi-era milă de ridicolul lui, dar pe de altă parte aș fi suferit crunt, dacă aș fi fost bănuit de simpatie pentru el.

Nu pot să-mi explic bine de ce, dar aveam un ciudat sentiment de complicitate, de care simțeam nevoia urgentă să mă dezic. Miam căutat în grabă agenda și m-am arătat foarte adâncit în socoteli, absent dintr-odată la tot ce se petrecea lângă mine. Dar îl urmăream pe nefericitul meu vecin cu coada ochiului.

Se calmase, sigur de poziția ocupată, și trimitea acum în recunoaștere priviri speriate în jurul lui, fixând cu atenție pe fiecare tovarăș de compartiment și oprindu-se într-un sfârșit la mine, nu definitiv liniștit în ce mă privește, dar adresându-mi oricum un început de surâs cordial: semn că mă recunoscuse. Asta m-a înfuriat odată mai mult. Mi se părea că privirea aceasta, intenția aceasta de familiaritate mă solidarizează cu el, cu ridicola lui apariție, cu incomoda lui prezență.

Am ridicat capul și l-am fixat fioros, ca să priceapă că nu vreau să am de-a face cu el. Simțeam, că voi muri de jenă dacă-mi va vorbi.

Dar dușmănia mea nu l-a dezarmat, căci m-a privit mai departe, clătinând din cap și clipind des.

— Nu trebuie să te superi, tinere. Ovreiul e un om cu pachete. Câte necazuri, atâtea pachete.

L-am iubit dintr-odată pentru cuvintele acestea și m-a cuprins un val de rușine pentru cât de poltron fusesem cu el și cu mine, încât am simțit nevoia să mă pedepsesc imediat, exemplar.

I-am răspuns pe loc cu o bruscă vioiciune, într-adins exagerată, vorbind tare, ca să mă audă toți călătorii din compartiment și să înțeleagă că nu mă jenez de bătrânul acesta incomod, că recunosc în el un prieten, că accentul lui ovreiesc nu mă supără, că de ghetele lui pline de zăpadă puțin îmi pasă, că pachetele lui insolente nu mă deranjează, că, dimpotrivă, totul mi se pare obișnuit și nu înțeleg ce ar putea fi comic aici și de cine s-ar putea râde.

Bătrânul vorbea românește curat, cu ușoare inflexiuni de ovrei moldovean, și atunci, printr-un efort asupra mea, m-am silit să vorbesc și eu cu același accent întrebător, luat din idiș, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată până atunci – dar hotărâsem să mă pedepsesc zdravăn, căci lașitatea mea de la început simțeam că trebuie răscumpărată.

Bănuiesc că bătrânul meu Ahasverus a înțeles jocul la care mă supuneam de bună voie, căci avea un permanent zâmbet de îngăduință, pe care îl plimba asupra mea ca pe o pată de lumină a unei mici lămpi de buzunar,

„Lasă asta, lasă asta – părea să spună zâmbetul lui – eu nu-ți cer atât de mult. Te cunosc și știu că nu ești nici așa de rău cum ai vrut să fii adineauri, nici așa de bun cât vrei să fii acum. Sânt pornit la drum lung și ce vrei să fac eu cu pietrele care mi se aruncă sau cu mâinile care mi se întind, eu, care n-am vreme nici să le primesc, nici să le răspund, fiindcă vezi, undeva, tare departe, sânt așteptat, sânt mereu așteptat și trebuie să merg întracolo, chiar dacă ar fi să nu ajung niciodată".

Zâmbea cu această neîncredere, cu această clătinare din cap și am înțeles că într-adevăr nu pot face nimic pentru el, iar ceilalți nimic împotriva lui.

Mi-a spus că se numește Abraham Sulitzer, spre deziluzia mea, căci pentru integritatea simbolului trebuia să se cheme deschis Ahasverus.

— Cu ce te ocupi? l-am întrebat. Ce faci?

— Ce face un ovrei? Umblu.

Răspunsul i se părea suficient.

Abraham Sulitzer umblă: asta îi e meseria. E negustor de cărți ovreiești. În duzina de valize, cufere și pachete pe care le târăște după el, duce tot soiul de cărți; biblii, talmuduri, comentarii, istorii hasidice, povești din ghetou, poezii ebraice, literatură idiș... El face legătura între tipografiile din Germania sau Polonia și cititorii ghetoului moldovean. Cunoaște toate târgurile Bucovinei în care se mai învață serios carte, toate casele basarabene în care se gândește serios pe un text talmudic, toate sinagogile de mahala în care se mai comentează o problemă cu cugetare iudaică. Poartă în amintire un catalog general al tuturor manuscriselor și tipăriturilor ebraice care se află în țară, știe anume în ce târg, știe în ce casă. Închide ochii și îți poate spune cine anume stăpânește cutare rarisim exemplar din Megillat Efa a lui Sabbatai Kohen, lituanianul, carte tipărită la Amsterdam în 1651. Se gândește o clipă și îți spune precis ce rabin, de unde și cum îți poate da lămuriri despre marea dispută asupra talmudului de la Barcelona din 1240 sau de la Tortosa din 1413...

Le știe pe toate, le are pe toate adunate, sub fruntea lui îngustă, dincolo de ochii aceștia, care clipesc mărunt și căutător. Cărți, manuscrise, autori și probleme de care aud acum întâia dată, cuvinte stranii, nume din alte veacuri, date dintr-o istorie pe care nu o bănuiam – Abraham Sulitzer le poartă cu el, vii, tot atât de vii astăzi în mintea lui, cât erau cu veacuri în urmă, în mintea cui le-a scris și cugetat.

El trăiește în actualitatea lor, în pasiunea lor permanentă, și zadarnic au trecut peste aceste adevăruri câteva sute de ani, zadarnic s-a schimbat fața pământului, zadarnic s-au topit în neant atâtea timpuri, aceste vechi lumini tot prezente sânt, aceste vechi patimi tot tulburătoare.

Iar Abraham Sulitzer le poartă pe toate drumurile, în slujba eternității lor.

I-am cumpărat o biblie în idiș cu poze, pentru bunică-mea, și o istorie nemțească a lui Șapsă Zwi, pentru mine. Aveam impresia că se desparte greu de ele: părea că se întreabă dacă nu le dă pe mâini rele.
* * *

Viscolește crunt. Am încercat dimineața să cobor spre Dunăre, fiindcă auzisem că a înghețat și aș fi fost bucuros să trec cu piciorul pe malul drept, dar n-a fost chip să ajung la debarcader. Valuri întregi de zăpadă băteau dinspre port, sus, spre oraș. M-am hotărât pentru o sindrofie de familie. Mi-am convocat în jurul teracotei amândouă bunicile : Mama mare și Baba. Mama mare e mama tatei. Baba e a mamei. Mama mare are vreo 85 de ani. Baba nu cred să fi trecut de 70. Mai tânără este și mai vioaie: are încă amor propriu, vanitate, cochetărie. A fost foarte frumoasă în tinerețe și o știe. Din splendoarea ei de atunci, au rămas mereu frumoși ochii, albaștri, curați, cu ceva orgolios în sclipirea lor ușor răutăcioasă. Poartă pălării de mătase și pai, probează de trei ori o rochie și îi dă indicații croitoresei, se uită mult în oglindă și, când nu o vede nimeni, se pudrează puțin, foarte puțin. Cum bunicul a fost ceasornicar și giuvaergiu, i-au rămas de la el cercei mari de diamant, un lanț de aur, ochelari de aur, o brățară cu rubin. Le poartă pe toate cu importanță, vizibil măgulită în amintirile ei de femeie frumoasă.

Mama mare a intrat dimpotrivă în bătrânețe cu totul resemnată, fără părere de rău, fără vanități întârziate. De când o știu, poartă un singur fel de rochie neagră, dreaptă, simplă, închisă cu nasturi obișnuiți de os. Albă, obosită, calmă – e o bunică dintr-o carte de citire. Vorbește o limbă românească aspră, o limbă de țară, de sat muntenesc, S-a născut aici, în oraș, prin anii regulamentului organic, și a trăit mult prin județ. Tatăl ei a lucrat ani de-a rândul la o moșie din Gropeni, unde ținea registrele cu socoteli, iar mai târziu bărbatul ei, bunicul meu dinspre tată, a fost și el muncitor în port. Ea, Mama mare, a trăit cu Dunărea în față. Când o întreb și când am timp s-o ascult, povestește lucruri miraculoase din veacul trecut, despre oraș, despre oamenii orașului, despre mondenitatea acelor ani. Povestește mai ales despre un bal, primul ei bal, care trebuie să fi fost un lucru senzațional în viața târgului. Din câte detalii mi-a dat, bănuiesc că a fost pe la 1848, poate prin zilele proclamației de la Izlaz. Iată istoria, aliată cronicii mele de familie. Sânt foarte ciudate deosebirile ramurilor noastre ascendente. Dinspre partea tatei, numărăm cel puțin un veac de viață românească, în oraș și județ, trăind cu vecini români, lucrând cu ei, având legături cu ei. Câte zeci de ani înainte, sau câte sute am fost pe aici, izolați însă noi în de noi, nu știu. Dar la 1828, în catagrafia orașului, numele străbunicului meu este trecut lămurit. Nu poate fi vorba de asimilare, desigur, dar simt în linia aceasta familială un aer de duritate, ce se datorește cu siguranță Dunării, lângă care patru generații de-a rândul au crescut.

Străbunicul acela de la 1828 – Mendel din Gropeni, cum i se zicea – vorbea și scria românește, purta cizme și surtuc. Cât despre bunicul meu, țin, și astăzi minte ce ciudată înfățișare de barcagiu avea seara, când se întorcea de la docuri, cu cizmele lui grele de ținte și potcoave, cu mâinile bătătorite, alb din cap până în picioare de praful sacilor cu grâu și porumb, pe care îl respirase o viață întreagă, 14 ore pe zi, din zori până în noapte. Era ceva aspru și colțuros în el: ceva de barcagiu, de căruțaș, de muncitor cu ziua. Citea, și el în serile de sărbătoare din nu știu ce imense cărți ebraice, dar nu punea în lectura aceasta patima pe care o simțeam cutremurându-l pe celălalt bunic, tatăl mamei. Acela era un intelectual, acesta nu, deși știa și el – se zice – foarte multă carte.

Trăia afară, între vânturi, cu picioarele pe piatră și pământ, scrutând zarea inundată a bălții, vorbind tare ca să acopere cu glasul lui vuietul fluviului, sirena vapoarelor, uruitul elevatorului. Un om de la Dunăre.

Familia mamei, a ieșit însă mult mai târziu din ghetou. Bucovineni și moldoveni din nord, au fost cu toții oameni trăiți în casă, la lumina lămpii, deasupra cărților. Au viețuit mereu în jurul sinagogilor. De acolo aduc poate ochii lor negri, mâinile lungi și subțiri, paloarea obrajilor. Au o sănătate precară, neliniștită, care rezistă mai mult prin încordarea nervilor, decât prin puterea trupului.

O veste rea, o noapte nedormită, o așteptare îi devastează subit: cercuri negre, în jurul ochilor, buze albe, ochi calzi. Ciudată sensibilitate de seră – pe lângă care duritatea oamenilor din familia tatei pare o grosolănie.

Așa se și explică poate surda neînțelegere care i-a despărțit, totdeauna, unii prea nepăsători, alții prea susceptibili, vigoarea unora părând celorlalți necioplită, iar sensibilitatea acestora părând, la rândul ei, fasonată.

Neînțelegerea între Dunăre și ghetou.
* * *

Mă gândesc mereu la acel străbunic de la 1828. Trebuie să se fi născut prin ultimele decenii ale veacului XVIII; revoluția franceză, revoluția americană, Napoleon...

Mi se pare că e ceva fabulos în existența lui și am încercat să capăt precizări de la câteva mătuși bătrâne, care l-au mai apucat în ultimii lui ani de viață, dar n-am aflat mare lucru. S-a născut aici și a trăit aici. Muncise cumplit o viață întreagă, aproape un secol întreg.

Într-o bună zi – trecuse cu mult de 90 de ani – și-a strâns lucrurile, și-a chemat, copiii, le-a împărțit ce avea de împărțit, și-a oprit câțiva galbeni, câteva cărți și câteva hârtii, le-a pus pe toate într-o traistă și a spus că pleacă. Unde? În Erez Israel! Acasă. Cu cine? Singur..

Hotărârea aceasta a unui om de 100 de ani mi se pare atât de sălbatică, încât am pus o mie de întrebări Mamei mari, ca să înțeleg ce a fost anume la rădăcina acestei fugi. Adevărul este că n-a fost o fugă. Totul era de o simplitate ultimă. Bătrânul se deșteptase într-o dimineață cu gândul acesta – și gata. L-au implorat, au încercat să-l țină cu de-a sila, s-au luptat să-l facă a primi cel puțin un însoțitor până la Jaffa – unul din feciori lar fi dus până acolo și i-ar fi căutat casă – totul zadarnic. Era neînduplecat. Le-a dat tot ce avea, și-a pus în spate puținul pe care-l păstrase și a coborât spre port, urmat, ca într-o scenă biblică, de feciori, fiice și nepoți, plâns de toți, numai el recules, limpede, împăcat. Viforos bătrân. A murit la Ierusalim, câteva luni după sosirea lui acolo. Mama mare pretinde că în noaptea aceea i-a apărut în vis, în haina albă a morților, și i-a spus:

„Iată, eu am murit, Ai să ai un fecior și ai să-i dai numele meu". Era în anul 1876. Cu precizarea asta, poate că n-ar fi greu să-i găsim într-o zi piatra de mormânt, dacă cumva i-a pus careva o piatră.

E mult mai probabil însă că mormântul i s-a pierdut fără nume, între alte morminte fără nume.

Nu se găsește în familie nici o fotografie a bătrânului. A refuzat să facă asemenea prostii. Venise de puțină vreme în oraș un neamț cu o mașină complicată și se instalase pe strada mare în colț. În drum spre port, spune Mama mare, în ziua plecării, s-au oprit acolo cu toții și l-au implorat pe bătrân să le lase cel puțin atâta amintire: o poză. A scuturat din cap, supărat. Nu.
* * *

Dacă aș avea timp, ar fi revelator să urmăresc pe hartă migrațiile familiei mele. Au fost, se pare, plecări puține.

Dacă oamenii din familia mea pot fi, fiecare în parte, neliniștiți, lunatici și instabili, spiritul lor de grup este mai degrabă lent, sedentar, tenace.

Au fost unii care s-au rupt, au plecat, s-au pierdut. Rădăcinile au rămas însă aici, cu tradiții netulburate, cu o unitate persistentă împotriva tuturor evadărilor.

Mi se pare plin de înțeles faptul că toate neamurile noastre sânt adunate strâns în două grupuri compacte, rudele din linia tatei, aici, la cotul Dunării, cele din linia mamei, sus în nordul Bucovinei, Deplasările se fac pe o rază foarte mică și, în orice caz, centrul familial de gravitate rămâne în conștiința tuturor neschimbat, căci e de ajuns un eveniment familial – o moarte, o naștere, un ceas greu – pentru ca toți să se strângă, fericiți sau alarmați, în căutarea unui cuvânt de ordine.

Cu atât mai greu de explicat sânt evaziunile, oricât au fost ele de puține și răzlețe.

Am auzit vorbindu-se despre un unchi, fugit de tânăr la Viena, în plină iarnă, cu sania, în veacul trecut, după o femeie. Vagă istorie de amor și singura, cred, într-o familie în care în privința asta oamenii sânt senzuali, dar nu pasionați, Am mai auzit despre un frate al mamei plecat în America în 1900. E pe undeva într-un album vechi, o fotografie a lui din acel timp: un cap tânăr, aproape adolescent, o frunte îndrăzneață de pionier și, peste toate acestea, nu știu ce umbră, nu știu ce lumină, vestind de atunci înfrângeri viitoare.

A plecat cu câțiva gologani în buzunar și cu o mulțime de nebunii în cap, „Socialist", șoptea lumea bănuitoare. „Nebun", zicea răstit bunicul, care nu voia să audă de nimic, închizându-i băiatului ușa, noaptea, când se întâmpla să întârzie în oraș. Se pare că în anii aceia au plecat foarte mulți în grupuri mici, din toate părțile țării, spre Alaska, spre California, în căutare de aur, unii, în căutare de năluci, alții.

Puțin înaintea războiului, o hârtie venită prin legația americană a adus vestea morții lui undeva, într-un orășel din Texas, unde ajunsese, nu știu cum, muncitor într-o plantație.
* * *

I-am dat Babei Biblia cu poze, cumpărată în tren, de la Abraham Sulitzer, și acum ne citește cu glas tare mie și mamei mari, care nu știe carte.

E o traducere idiș destul de ordinară, cred; tipăritură populară, se vede, pe hârtie proastă, cu gravuri ieftine. Baba citește cu nu știu ce aer de superioritate adresată Mamei mari și mie, care suntem, din punctul ei de vedere, deopotrivă de analfabeți, căci pentru ea și pentru Biblia ei toate cărțile mele franțuzești și nemțești nu mă fac mai puțin ignorant.

Am luat-o cuminte de la început, de la facerea lumii. O ascult pe Baba și mi se pare că povestea devine nouă, de un interes aproape reportericesc, nu biblic. Baba citește cu aviditate, cu vizibilă curiozitate, întoarce nervoasă foile și participă la lectură, ca și cum ar fi vorba aici despre oameni pe care îi cunoaște, despre vecini de mahala, despre rude apropiate. Uneori, la pasajele decisive, se oprește puțin, clatină din cap și face cu limba lipită de cerul gurii un sunet de mirare, regret sau necaz ('ntch, 'nteh, 'ntch) ca și cum ar vrea să le atragă atenția lui Abraham, Esterei, Sarei ori lui Iacob că fac o prostie sau o imprudență.

Nu e nimic ceremonios în lectura Babei. Patriarhii n-o intimidează. Sânt și ei niște gospodari cu copii și neveste, cu necazuri și griji. Și dacă ea, bunica mea, poate să le pună la dispoziție experiența ei de femeie bătrână, care a văzut multe și a trecut prin multe, de ce n-ar face-o?

Cine știe? Or fi având patriarhii ăștia un copil bolnav, care trebuie frecat cu oțet aromatic, sau s-o fi lovit careva la un deget și are nevoie de niște frunze de pătlagină sau, mai știi? I-o fi trebuind vreunei neveste din Biblie puțină sare de lămâie, să pună la mâncare, că i s-a isprăvit, și băcănia e departe... Se întâmplă – se întâmplă în viață – de ce nu s-ar întâmpla în Biblie?...
* * *

O dimineață albă, vastă, de cleștar. Toată noaptea s-a zbuciumat Crivățul, pe străzi, pe la ferestre, pe acoperișuri. Acum totul e încremenit și transparent, ca sub un nesfârșit glob de sticlă. Dacă strigi la un capăt al străzii, se aude până la capătul celălalt, mai departe, poate, spre Dunăre.

Am fost în sfârșit în port. Troienele de zăpadă, care ieri urcau vijelioase în tromboane spre noi, zac acum învinse, ca niște fiare imense, puse cu botul pe labe. Niște lei albi, gigantici, pletoși, cu coama moale, plecată.

E o lumină totală ca într-un sâmbure de soare înghețat. Ceva abstract în liniște și strălucirea aceasta fixă.

Numai Dunărea e tulburată și aspră. Bolovănoasă, cenușie, încremenită în rostogolire are ceva agonic, în calmul ei aparent. S-ar zice că a înghețat val cu val, că pentru fiecare din aceste valuri a luptat, că pierderea fiecăruia a durut-o.

Nimic nu amintește via, repedea mea Dunăre din martie, domoala, împărăteasca mea Dunăre din toamnă. E altceva, cu totul altceva, mai adânc, mai tumultuos, mai surd.





De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 625 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio