Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08




Partea a doua

Capitolul 08


Nu-l mai întâlnisem pe Abraham Sulitzer, bătrânul meu Ahasverus din tren de la acea întâmplare din vacanța Crăciunului. Uite că îl regăsesc acum. E de mirare cât de oportun intră și pleacă oamenii din cercul meu, regizați parcă de un șir dialectic, care îi cheamă și îi îndepărtează, după cum are sau nu mai are nevoie de ei. Viața are potriveli de felul ăsta, pe care literatura nu și le poate permite. Dacă aș fi literat, cred că cel mai greu lucru mi-ar fi să maschez loviturile neverosimile ale realității, îndrăznelile ei, inițiativele ei... (Dar ce caută cugetarea asta aici? Să i-o spun lui Walter. El, care e critic și gazetar, are s-o pună cel puțin într-un articol.)

L-am descoperit pe Abraham Sulitzer vecin. Locuiește la o sută de metri, pe stânga, într-o ulicioară ce cade drept pe strada mea. Numai că el pleacă la lucru la 7 dimineața și eu abia aproape de 9, așa că am fi putut trăi două veacuri unul lângă altul fără să ne vedem. Ieri însă a trebuit să fiu în zori la gară (un pachet trimis acasă prin Lulu) și, la întoarcere dând colțul, m-am lovit de amicul meu Abraham.

— Te-am văzut săptămâna trecută la conferința lui Jabotinski, am vrut să te strig și pe urmă m-am răzgândit. Știu eu? mi-am spus, poate că m-a uitat. Un negustor de cărți, întâlnit odată în tren... Dar aș fi vrut să te întreb dacă ai citit istoria lui Șapsă Zwi. E o carte care mi-era dragă.

L-am liniștit oarecum, asigurându-l că și pe mine m-a interesat mult. Dar sânt sigur că răspunsul nu i-a plăcut. (Ce e aia "m-a interesat"? O carte ori te dărâmă, ori te ridică. Dacă nu, la ce mai dai bani pe ea?) Abraham Sulitzer gândește cu siguranță asta, dar de spus nu spune nimic. Zâmbește doar, plin de reticențe și grăbite amabilități. (Ei și? Să zicem că nu ți-a plăcut... Să zicem, cum zici d-ta, că te-a interesat. Ei și? Parcă nu e dreptul d-tale? Parcă pot eu să-ți fac ceva?...)

Ne-am despărțit repede – eram amândoi grăbiți –, dar m-a poftit pentru seara la el – ceea ce am primit cu bucurie.
* * *

Cărți, numai cărți, pretutindeni cărți. Am văzut oameni vorbind cu pisicile lor, cu câinii lor... Abraham Sulitzer vorbește cu cărțile.

"Vino tu, de-acolo, mă, al treilea din rând, vino aici la tata. Cuminte, mă, că ai să-mi dărâmi tot șirul, și pe urmă cine le așază la loc? Tu? Da' de unde. Tot eu. Și la cine țipă Roza? Tot la mine, săracul!" Domnul Sulitzer exagerează. Roza, nevastă-sa, nu țipă: bombănește cel mult. "Domnule, mi se tânguiește ea, în aceeași moldovenească puțin cântată ovreiește, ca a lui, am și eu frați, am cumnați care sânt negustori. Unul vinde mosoare, altul vinde ghete. Ei și? Ziua stă la prăvălie și vinde, seara închide prăvălia – și s-a terminat. Ia vreunul mosoarele acasă, să stea de vorbă cu ele?

Cu bărbatul ăsta al meu e o nenorocire. Mi-e mai mare rușinea de vecine, că se întâmplă să intre vreuna să-mi ceară cu împrumut puțin ceai sau puțină sare, că i s-a terminat, și dă de el, om în toată firea, vorbind cu el singur, cu pereții, cu cărțile. Spune și dta, dacă asta nu e curată nebunie..."

Eu încerc să evit un răspuns precis, ca să nu creez noi conflicte în menajul Sulitzer, dar prietenul meu Abraham, asediat de cărți, la masa lui, timid și înțelept, îmi surâde peste ochelari, din dosul a două coperți larg deschise – surâs de complicitate ("las-o să vorbească, așa e ea; așa-s femeile; pe urmă îi trece"), surâs de copil care a răsturnat borcanul cu dulceață și acum așteaptă sancțiuni. Mă uit bine la bătrânelul ăsta cuminte, la acest iubitor de cărți până la manie, până la viciu. Mă uit la acest filozof răbdător, terorizat de cicăleala unei neveste teribile, împotriva căreia n-are altă armă decât un zâmbet ascuns și îmi amintesc deodată de Domnul Bergeret.

Cât de mult îi seamănă acum, între cărți, Abraham Sulitzer! Abraham Sulitzer și Anatole France, Un Anatole France care vorbește idiș. Cât sânt de nepios!

Îmi arată o întreagă bibliotecă, plină de surprize. Cervantes tradus în idiș, Moliere, Shakespeare. Și, mai aproape de noi, Galsworthy, Dostoievski, Turgheniev, Thomas Hardy. Sânt uluit, iar el triumfător. După fiecare volum pe care mi-l dă în mâini, are un fel de surâs de perfidă modestie, ca al unui amfitrion mândru de vinul străvechi pe care ți l-a servit, fără să te prevină de calitatea lui, anume ca să te pună la încercare. De câte ori exclam uimit de o nouă descoperire, el se înfundă mai rău între coperte, simulând prost o indiferență care nu-i ascunde decât pe jumătate bucuria. Și, când triumful este decisiv (o ediție ovreiască din Dante, tipărită magnific pe hârtie de pergament, cu litere mari, gravate parcă în lemn), nu mai poate rezista și izbucnește aproape furios, luptându-se cu nu știu cine.

— Frumos, zici d-ta? frumos ca un cățel? frumos ca o cravată? Nu, domnule, nu e frumos; e cutremurător. Îi ard ochii încruntați – pentru prima oară încruntați. Roza tace puțin speriată, neștiind bine ce se întâmplă – eu însumi sânt oarecum stânjenit. (Nu-mi placi, Abraham Sulitzer; te credeam un sceptic serios, nu unul amator, cu accese de teroare.) Se îmblânzește însă repede și redevine tolerant. Acum, cu puțin curaj, poate că n-aș risca chiar viața dacă i-aș spune – ia să-l încerc – că nu-mi place ediția asta, care pe el îl înfioară de emoție. Nu cred că m-ar omorî; s-ar mulțumi să mă dea afară. Adevărul este că nu sânt nici eu dispus să glumesc și că revelațiile bibliotecii lui îmi deschid o lume pe care nu o bănuiam. Cultură în jargon? Cultură europeană în jargon? Pentru ce? Pentru cine!

Îl întreb pe Abraham Sulitzer și de astă dată el nu mai este nici emoționat, nici furios – ci trist.

— Așteptam să întrebi. Mă miram chiar că întârzii. La urma urmelor, d-ta nu știi mai mult despre noi decât știe ultimul băiețoi de pe stradă, care se ia după evreii cu caftan, când se mai rătăcește vreunul pe aici, și strigă după el "oi vei" și "achichi azoi”. Jargon! Nemțească stricată! Limbă de mahala: asta este pentru d-ta idișul.

Dacă ți-aș spune că e o limbă nu frumoasă, nu urâtă, o limbă vie însă, în care s-a suferit și s-a cântat sute de ani, dacă ți-aș spune că e o limbă în care s-a cugetat despre toate câte sânt în lume, te-ai uita la mine, uite așa cum te uiți acum. Jargon! Hm. E o limbă vie, domnule, cu nervi, cu sânge, cu necazurile ei, cu frumusețile ei. Cu patria ei, care este ghetoul – adică lumea toată. Îmi vine să râd când îi aud pe sioniștii ăștia vorbind din cărți ebraică.

Ebraică ne trebuie nouă? cu dicționare, cu gramatică, cu filologi, sau cum dracul le-o fi spunând? Săracii de ei.... Lasă o limbă sănătoasă în drum și se duc să caute în morminte o vorbire care a fost și nu mai este. Dumnezeu să mă ierte, vorbesc și eu ebraica mea pe care am apucat-o din bătrâni, dar – cum să-ți spun eu? – simt că e ceva rece în ea, rece, aspru, gol, de parcă aș umbla într-o sală de piatră, lungă, lungă și deșartă, fără un om, fără o plantă, fără o fereastră. Cum să spui în limba asta "mă doare", "mă arde", "mi-e dor de tine"? Și parcă, dacă spui, ajută la ceva? Spune "mă doare" în idiș – și, când ai spus, te-a și durut. E sânge acolo, e cald, e viu...

— Nu mă pricep bine nici într-una nici într-alta, i-am răspuns. Nu știu, prin urmare, câtă dreptate ai – dar, nu te supăra, nu cred că ai prea multă. Idișul este totuși un jargon – și asta e grav. O limbă făcută prin schimonosirea alteia. Originea asta nu e umilitoare? Îmi vine greu să cred că prin stricarea unei limbi se poate crea o alta.

— Dar aici te înșeli d-ta și sioniștii d-tale. Nu e vorba de o limbă stricată. E vorba de o altă limbă – scurt și bine. Idișul e caraghios numai în gura ovreilor bogați, care țin fraulein la copii și cred că, vorbind prost idiș, vorbesc bine nemțește. Dar idișul curat, idișul sincer al ovreiului fără ambiții și fără fraulein, e o limbă caldă, pătimașă.

Există milioane de ovrei care o vorbesc, milioane care trăiesc în ea. Pentru aceste milioane se tipăresc cărțile astea pe care le vezi, pentru aceste milioane se scrie ovreiește, se traduce în ovreiește, se joacă teatru ovreiesc. E o întreagă viață, e o întreagă mulțime, care își are elita ei, și această elită fără diplome, fără universitate vrea să fie informată, vrea să cunoască, vrea să cugete.

Există romancieri idișiști, poeți, critici, eseiști și, dacă ai ști câte formidabile frumuseți sânt închise în această cultură de jargon, pe care o disprețuiești fără să o cunoști, ai avea probabil multe remușcări. Nu mai vorbesc de folclorul ghetoului – totul în idiș –, folclor în continuă viață, mereu creator, cu rădăcini pierdute la periferie, cu cântăreți anonimi, cu umoriști necunoscuți, cu eroi, cu legende, cu mituri, de două ori vii, o dată prin prezența imediată a vieții de ghetou, iar, a doua oară, prin misterul mai depărtat al vieții de sinagogă. Realismul ghetoului, orășenesc, nervos, repezit, și misticismul sinagogii se unesc în folclorul ăsta de mahala ovreiască și dau la un loc ceva pentru care, dacă ai ureche și inimă, merită și să trăiești, și să mori.

— Să mori, mai ales, l-am întrerupt, fiindcă de trăit e cam greu. Milioanele de vorbitori de idiș nu le prea văd. Iar mahalaua ovreiască, nici pe ea nu o mai văd. Văd, în schimb, mase întregi de evrei trecând definitiv la cultura țării în care trăiesc: evrei francezi, evrei germani, evrei americani, evrei români. Acum o sută de ani, jargonul era limba lor. Astăzi au uitat-o. Mâine, copiii lor nu vor ști nici din amintire că a existat vreodată. Și de asemenea șubred lucru – cât ar fi el de frumos – vrei să legi o cultură?

— Dumneata uiți că, din fericire, mai există și antisemiți? Și că, slavă Domnului, mai există din când în când și pogromuri? Cu cât te asimilezi în o sută de ani, cu de zece ori atâta te aruncă înapoi o singură zi de pogrom. Și atunci ghetoul, săracul, stă gata să te primească din nou.

— De ce ghetoul și nu coloniile palestiniene? Vorbești cu atâta pasiune de ghetou, ca și cum n-ar fi o pribegie, și cu atâta dragoste de jargon, ca și cum n-ar fi o limbă de împrumut. Dacă e vorba să ne întoarcem, de ce să nu ne întoarcem la primele începuturi, acolo de unde am plecat acum două mii de ani? Greu e și așa, și altfel. Dar dacă e greu, cel puțin să fie o dată pentru totdeauna,

— Două mii de ani? D-ta crezi, că e ceva din acești două mii de ani în sionism? Crezi că băieții ăștia ai lui Jabotinski care poartă cizme, se salută soldățește, umblă pe bicicletă sâmbăta și știu să zică în ebraică "dă-mi o țigară" sau "hai la un meci de fotbal" – crezi că băieții ăștia au ceva comun cu cei două mii de ani ai noștri de sânge? Două mii de ani trecuți prin flăcări, prin scufundări, prin rătăciri vin până la noi prin istoria ghetoului, E o istorie trăită la lumina lămpii. "Noi vrem soare" strigă ăștia. Să le fie de bine – și să se facă fotbaliști. O să aibă soare destul atunci. Dar lampa asta lângă care am citit atâtea sute de ani, lampa asta e iudaismul – nu soarele lor.

— Ești bătrân, domnule Sulitzer. De asta vorbești așa.

— Nu sânt bătrân! Sânt ovrei – asta sânt.
* * *

M-am înșelat puțin. Abraham Sulitzer nu e un domn Bergeret decât ca soț în raporturile cu madam Roza. Ca intelectual, însă, în raporturile lui cu ideile, devine categoric și asupritor. Apărând ghetoul, nu este mai puțin intolerant decât Winkler apărând sionismul și nici decât S. T. Haim înjurându-le pe amândouă. Absolutul este viciul lor comun.

L-am mai vizitat de vreo două ori seara, dar am evitat să discutăm. Citește admirabil și l-am rugat să-mi citească din cărțile lui preferate, Câteva ceasuri admirabile de lectură din Șalom Alehem. Genial tip și, probabil, intraductibil. Ce umor trist, ce râs lucid, ce simț critic acut și mărunt, toate învăluite în melancolia mizeriei, a spaimei...





De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 605 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio