Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01




Partea a treia

Capitolul 01


Din gară, unde îl condusesem pe maistru, care își lua trenul spre Brașov, m-am întors, pe jos la schele. "Cine ar zice că sânt aici cinci ani de muncă..." îmi spusese el pe drum, la colțul Ursului, de unde se mai văd, printre vârfuri de sondă, câteva din acoperișurile noastre. Vorbise cu destulă detașare și n-am avut impresia că așteaptă din parte-mi o replică melancolică. Nu e genul lui de altminteri.

"Într-adevăr, cinci ani", am confirmat eu scurt. În gară, până să vină trenul, i-am rezumat din nou ordinea de lucru pentru săptămâna viitoare, l-am pus să-mi semneze câteva hârtii și am încercat să redeschid discuția asupra vilei Rice, sperând să-i smulg în graba plecării o dispoziție mai conciliantă.

— Cel puțin dacă am mai aștepta câteva zile, până se întoarce bătrânul Ralph.

— Nu, nici un ceas de așteptare. Lucrările se continuă cum leam început. Înțelegi? Te fac răspunzător de orice întârziere și nu primesc nici o scuză. Să se lucreze, chiar dacă plouă. Spune-i același lucru lui Dronțu.

Pe urmă, pentru că vorbise prea răstit, m-a luat de braț, adăugând cu vocea brusc scăzută:

— Noi lucrăm așa. Rice, dacă nu-i place, n-are decât să dărâme. Dar noi tot așa lucrăm.

Ne-am despărțit înțeleși.

Era încă lumină bună de zi și simțeam nevoia să umblu singur. I-am spus șoferului să o ia înainte și să-i spună lui Dronțu că am să întârzii la cină.

Cinci ani! Nu mă gândisem niciodată la ei, nu-i numărasem niciodată. Reflecția maistrului îmi revenea acum în minte, ca descoperirea unui lucru cu totul nou. Cinci ani. Îi număr încă o dată – sânt cinci ani în cap.

Revăd ziua aceea ploioasă de martie, când am descins din automobil, în mijlocul Uioarei, maistrul, bătrânul Rice, Dronțu și eu, înconjurați de câțiva copii speriați și pândiți de întreg satul refugiat prin case, dincolo de ferestre și perdele. Rice nu ne prevenise că intrăm într-o zonă de ostilități deschise. Nu știam decât vag, din ziare, despre conflictele Exploatării miniere Rice S. A., cu țăranii foști proprietari ai concesiunilor. În orice caz, eram departe de a ști ce întindere aveau aceste conflicte. Poate că nici Rice nu-și dădea seama de gravitatea lucrurilor, căci semnase o serie întreagă de cecuri și avea conștiința de a fi rezolvat astfel totul. Americanul acesta osos nu va pierde niciodată groaznicul lui aer de om care poate spune oricând, oriunde, oricui: "plătesc!" Era ceva apăsător în acea primă plimbare a noastră prin ținut – Rice, calm, cu mâinile în buzunare, maistrul tăcut și întrebător în această tăcere, Dronțu curios, privind cu nedumerire acea uliță deșartă, pe care doar câte o găină în panică o tăia din când în când, semn că totuși locurile acestea nu sânt cu desăvârșire moarte.

— Hei, mă! a strigat Dronțu la întâmplare, doar l-o auzi cineva. N-a răspuns nimeni și plimbarea noastră a continuat în această înțepenită liniște, până mult dincolo de capul satului, de unde începeau să se vadă, la vreo trei kilometri, scheletele primelor sonde.

Cu toată ciudățenia acestei primiri, cu toată ploaia măruntă care ne izbea în față, cu toate noroaiele acelea de drum desfundat, peisajul era frumos. Bucățile imense de pământ negru de curând tăiat în pieptul dealului, bolovanii mari rostogoliți, traversele, trunchiurile retezate de copac, toate erau învălmășite ca după trecerea unui plug gigantic.

Vântul bătea rece și viu, cu o ascuțită aromă de vegetale ude, mai puternică decât mirosul de păcură și cărbune ars. Dinspre schele se auzeau bătăi de ciocan și un uruit subțire, aproape muzical, de fierăstrău. Sunetele veneau distincte, prin aerul dezghețat de martie.

Maistrul a aruncat o privire circulară, de luare în stăpânire, și am înțeles de îndată că lucrarea îl interesează. A luat pe loc câteva schițe, a luat câteva fotografii (și azi mă uluiește rapiditatea cu care știe să descopere un punct de vedere interesant pe un teren) și-a notat câteva cifre, a închis toate hârtiile și clișeele în servietă și ne-a spus scurt, în chip de concluzie: "O să vedem".

La întoarcere, în automobil, i-am cerut lui Rice lămuriri despre oamenii din Uioara.

— Nu i-am văzut niciodată, mi-a mărturisit. Ei fug de mine și nici eu nu mă prăpădesc de dragul lor. Le-am plătit terenurile până la un ban, după rapoartele de expertiză. Ce mai vor? Sânt încăpățânați și proști.

— Prunii trebuie să fie pricina, a intervenit în discuție Marin Dronțu.

— Care pruni?

— Prunii. Nu i-ați văzut? Sânt albi din vârf până în rădăcină. Nu știu ce dracu a căzut pe ei: cenușă, scrum de țigară, praf de cărbune, nu știu ce o fi.

— E spulung, ne-a lămurit Rice. Material întrebuințat la săparea sondei. Am făcut în toamna trecută o primă experiență cu sonda A 19.

— Și nu se puteau cruța prunii? s-a cam răstit Dronțu, spre surpriza noastră.

— Copilărie, domnule. Nu ești, se vede, prea tare în industrie petrolieră. Astea sânt riscuri inevitabile. Și minime, de altfel. Ce e în definitiv un prun?

— Păi, vezi, de aici vine cearta dumitale cu oamenii din Uioara, că nu știi ce e aia un prun.

Mi-am amintit vorba asta a lui Dronțu de multe ori de atunci, căci n-a fost conflict în regiune, n-a fost proces care să nu fi plecat de la acești prăpădiți arbori, pe care el îi văzuse din prima zi cu ochiul lui de țăran, la cea dintâi generație de surtucari. "Mă, frate, chestia asta cu prunii este lată", zice el. Și acum, când se întâmplă să ne întâlnim pe la schele cu vreun om din Uioara Veche care se uită drept și încruntat la noi, îndesându-și bine căciula pe urechi, anume ca să băgăm bine de seamă că nu ne salută.

Rice nu înțelege nimic. "Oamenii ăștia sânt nebuni", urlă el. "Într-adevăr nebuni, întărește maistrul, dar trebuie să contezi cu nebunia lor".

Râd și azi când îmi aduc aminte de capul bătrânului Ralph în aprilie, acu cinci ani, sus, în biroul lui din Piața Rosetti, când maistrul i-a expus propunerile preliminare. "Se evaluează din nou terenurile concesionate și se distribuie un supliment de despăgubiri. Se deplasează satul Uioara din locul său de până acum cu câțiva kilometri spre dreapta, până spre albia Ursului, și i se dă o nouă așezare în acest punct. Se organizează o desăvârșită securitate pentru toate livezile ce se află dincolo de această linie și se regenerează în măsura în care au suferit până azi de spulung și țiței, punându-se de aici încolo, la adăpost de viitoare avarii."

"Actualul teren al satului Uioara se răscumpără din mâna țăranilor concesionari și rămâne societății pentru toate clădirile necesare în viitor: rafinărie, depozite, birouri, vile pentru ingineri și funcționari, drumuri spre sonde și schele. Satul Uioara este pur și simplu șters de pe hartă în locul actual și reconstruit pe valea Ursului, așa încât între sonde și cartierul general al Societății să nu mai fie nimic despărțitor".

"Absurd", țipa Ralph Rice. "Absurd", țipau după el toți inginerii minieri.

Adevărul e că planul-maistrului era grav. Riscurile erau, fără îndoială, imense, iar șansele discutabile.

În orice caz, Rice le discuta. Cum să uit ceasurile de luptă din biroul bătrânului, unde nopți de-a rândul, până la trei-patru spre zi, maistrul, enervat de tutun și cafele, argumenta cu planșe, cu schițe, cu cifre, în timp ce Rice îl asculta furios și sumbru, măsurând camera de la un colț la altul, răcnind din când în când sau bătând cu pumnul în masă, când simțea că nu mai are replică? Era pasionant și istovitor.

Statul-major de specialiști era indignat că un arhitect, un profan, își permite îndrăzneli într-o afacere pe care nici n-o înțelege, nici nu-l privește.

"Dumneata ai fost chemat să te ocupi de construcțiile propriuzise ale exploatării. Să clădești o rafinărie, un local pentru birouri și o serie de vile. Asta e. Ce zor ai de petrol, de spulung, de sonde?

— Dar puțin îmi pasă de sondele voastre. Scoateți de acolo petrol, untdelemn sau zer și mie totuna mi-e. Nu pot însă clădi din petice. Am nevoie de teren și spațiu. Și, mai ales, nu pot clădi o cetate de industrie într-un sat de podgoreni. Și nici la dreapta satului nu o pot clădi, că nu sânt nebun să las între sonde și cetate un brâu de țărani, pe care o să-i afumați și o să-i otrăviți un an sau doi sau zece, pe ei și prunii lor, până ce, într-o zi, o să se sature de fum și o să vă dea foc și vouă, și sondelor cu care vă jucați de-a petrolul.

... Cearta nu se termina decât în zori, fără nici o concluzie și cu toți combatanții răgușiți.

Fiecare punct al planului a fost câștigat și pierdut de zece ori. Tot ce consimțea bătrânul Ralph noaptea retracta a doua zi, cu puteri refăcute. Într-o zi, când lucrurile păreau mai departe de soluție decât oricând, a primit tot, a semnat tot, a cedat tot. La începutul lui mai, am pus prima sapă. S-au împlinit cinci ani... Cât a fost de greu și cât a fost de simplu! Ce iubesc mai mult în arhitectură este simplificarea progresivă a ideii, organizarea visului. Cu toată precizia planurilor inițiale, e ceva nebulos în orice început de construcție, căci această precizie nu e decât tehnică și abstractă, iar sentimentul concretului, al realizării, nu vine decât mai târziu, după ce viața a început să colaboreze cu lucrul tău. Nu recunosc în acești cinci ani de muncă decât scheletul planurilor maistrului. Restul a venit prin surprindere, prin rezistență, prin accident.

"Se deplasează cu câțiva kilometri spre dreapta satul Uioara, până la albia Ursului". Era ușor de spus. Până la un punct, era chiar ușor de făcut. Dar au intervenit rezistențe cu care nu contam, superstiții, forțe latente care nu intraseră în nici un plan și ne-au silit să ținem seama de ele. Nici Uioara Nouă nu este exact satul pe care îl proiectase maistrul, transplantare a vechii comune, sat de podgoreni izolat de exploatările Rice, nici Uioara Veche nu este complet înlocuită cu clădiri industriale. Au fost câțiva bătrâni maniaci care n-au vrut pentru nimic să-și cedeze locurile vechi și au rămas prostește cu prunii lor în bătaia valurilor de țiței și spulung, iar dincoace în Uioara Nouă s-au găsit câțiva tineri zăpăciți, care n-au mai vrut să știe de podgorie și au coborât în vale, spre sonde, să lucreze la păcură. Curent dublu și invers, care schimbă întreaga regiune, tulburând vechi așezări, precipitând noi procese de formație socială – toate prea complicate ca să se vadă lămurit de pe acum.

La Tribunale și Curți, procesele s-au împuținat, dar au rămas destule oricum. Rice plătește mereu și se tot judecă. Sânt câteva adversități locale, de o tenacitate pe care nimic nu o va putea înfrânge, decât târziu, moartea.

Nu o dată se întâmplă să se spargă un geam, două, – la rafinărie sau la administrație. De unde cad pietrele astea? Cine le aruncă? De ce? De obicei, ancheta nu merge prea departe. E mai prudent. În douăzeci de ani de aici încolo, totul va fi uitat, irevocabil uitat.

Între timp, noi clădim. Rafinăria a fost gata abia acum doi ani. Mă simt copleșit astăzi de gândul că am luat parte la ridicarea ei. Birourile au mers mai ușor, vilele nesfârșit mai lesne. Cred că la anul, în vară, vom fi terminat totul. Ne-am mutat mereu cabana și șantierul spre margini, mereu spre marginile acestui mic oraș, care s-a ridicat lângă noi. Cinci ani! N-aș fi spus că au trecut atâția.
* * *

S-a schimbat la schele echipa de noapte. De aici, din pragul cabanei, se văd foarte bine lampioanele celor care se întorc în sat. N-a plouat de vreo două săptămâni, și noaptea e senină până la albastru. Spre Ploiești, cerul e alburiu. Trebuie să fi fost călduri teribile acolo. Ziarele vorbesc de 40 de grade la București. Ce ciudat mi se pare țârâitul greierilor, aici, între coșuri de fabrică, sonde, cisterne, ziduri de uzină!

Uneori, sare câte o lăcustă dintre pietre și dispare nu știu unde. N-am stârpit încă nici botanica, nici zoologia locului. Iarba crește cu furie, oriunde mai prinde două degete de pământ liber. Zilele trecute, Marin Dronțu a zărit o veveriță pe casă și s-a crucit. (,,De unde, mă, de unde?")

Este deocamdată ereditatea, câteva secole de vegetație.

Va trece, va trece și asta... Nimic nu rămâne nemodificat unde descalecă Ralph T. Rice...

Nopțile sânt de aici largi, calme, amicale. Nu mă îndur să mă culc. Citesc puțin, mă plimb puțin și stau mai mult întins pe șezlong, "la stele", cum zice ironic Dronțu. Era vorba să trec astă-seară pe la tinerii Dunton, să facem muzică. Le-au venit discuri noi din Anglia, Dar mi-e lene, mi-e lene.

Cred că Dronțu are o întâlnire de amor în Uioara, o cucerire nouă. "Este niște fete, mă's ca trandafirii".

"Ai să ajungi spaima muierilor, Marine". "Păi să ajung, de ce naș ajunge? Putere este? Este".

De două ori pe săptămână, dă fuga la oraș, de cumpără pudră și parfumuri pentru "fete și neveste". Are un amor special pentru pudră roz și parfum-tabac. Toată Uioara Nouă miroase a colonie proastă.

Ar fi ușor de stabilit, după miros, care anume sânt casele pe unde a trecut și a cucerit Marin al nostru.

    "Foaie verde-a bobului
    Mult ești mic și-al dracului"

Îl aud cum cântă dincolo, la el în odaie, și sânt vesel de veselia lui. Peste câteva minute va ieși "gătit", cu guler tare, cu cravată roșie, cu baston la mână și-mi va mai spune o dată, înainte de plecare:

"Mă, nu-mi pun eu mintea cu Marjoria aia a voastră, după care leșinați cu toții, nu-mi pun eu mintea cu ea, că praf aș face-o. În trei zile, n-am ce alege. O fac să se ție scai de mine. Da' nu-mi place, cucoane, nu-mi place, că e spălăcită și are ochii de pișat. Bărbați sunteți voi? Fleacuri, nește fleacuri".

Mi-a trebuit timp ca să-l cunosc și să-l iubesc pe Marin ăsta. La început, n-am priceput deloc ce caută el în biroul maistrului. Nu știu să fi făcut mari isprăvi în arhitectură.

Băiat de inimă, cu studii tocmai atâtea câte i-au trebuit pentru diplomă, era fără îndoială de folos biroului. Mai puțin în atelier, unde nu-i plac calculele și planșele, și mai mult pe șantier, unde vede tot și face tot. Oricum, mirarea mea n-a fost mai mică, întâlnindu-l în biroul celui mai subțire om din câți cunosc.

Mircea Vieru e un cartezian rătăcit în București. Marin Dronțu este un seminarist rătăcit în arhitectură.

Seminarist prin fel de a gândi, prin superstiții, prin încăpățânări. "Un om dintr-o bucată", cum se zice elogios – elogiu pe care Mircea Vieru trebuie să-l deteste, el, care e făcut din o mie de bucăți, adică din o mie de nuanțe.

Totuși, pe Marin îl acceptă bucuros. Iar Marin (de la care am învățat să-i spun lui Vieru "maistre", căci la început mi-era greu să-i spun altfel decât "domnule") îl iubește cu supunere, ca pe un stăpân. "E un boier”, mi-a spus el cu nu știu ce respect înfiorat odată despre maistru, și cuvântul acesta mi l-a făcut simpatic, căci am înțeles că, dacă Vieru e într-adevăr un boier, Dronțu e la rândul lui, un țăran, nu un mahalagiu, cum se silea să pară, cu bădărăniile lui, cu umorul lui cam gros, cu cravatele lui tricolore. Mai târziu, când am aflat, de la alții, istoria acelui paraclis pe care l-a ridicat la el în sat, în Gorj, cu bani adunați, zi cu zi, din sărăcie, când am aflat orgolioasa inscripție pe care a săpat-o acolo în piatră, m-am gândit că este totuși în el ceva, care îi întrece nemăsurat vocația de fante cu succes la "nește fete mari", cum spune tot el, mândru de propriile-i cuceriri.

"Paraclisul ăsta l-am ridicat eu, Dronțu Marin, feciorul lui Niculae Dronțu, care s-a născut aici în sat și taică-su aici și bunic'su tot aici și neam de neamul lui aici".

Ajuns surtucar, Marin Dronțu aduce cu el un dispreț străvechi pentru ciocoi. Cred că de aici vine și grosolănia lui într-adins afectată, ca să se vadă că își bate joc de "finețuri și tiriboambe”, expresie cu care lichidează el pe vecie tot ce în viață nu se poate spune răspicat și în trei cuvinte. Mă obosește uneori insistența lui de a se recomanda: "eu sânt un opincar, bă". E și într-asta, prin exces, o cochetărie. A vorbi corect lui Dronțu i se pare că e un început de ciocoism. Dezacordul gramatical în limbajul lui este aproape un act filial, prin care arată încă o dată și încă o dată că el a rămas la brazdă și că își bate joc de toate sensibilitățile noastre. "Este bune merele, este frumoase fetele, este reci vinurile". Când se surprinde vorbind, din neatenție, corect, se îndreaptă imediat. Eleganța lui personală este mitocănia, ușor punctată de un surâs, ca să se vadă că, dacă ar voi, el s-ar putea purta și altfel, numai că nu vrea...

La toate astea, se adaugă extraordinarul lui prost gust, de un pitoresc în potriveli absolut fără pereche.

Dacă îmbracă seara o haină neagră, este sigur că va încălța ghete galbene. Dacă cravata îi e albastră, batista îi va fi neapărat roșie. Dacă poartă manta de ploaie, își alege fără greș o pălărie melon. E un prost gust inventiv și viguros. Cred că e un semn de sănătate și de împăcare cu sine. Marin Dronțu n-are îndoieli, nu-și pune întrebări, nu caută secrete. La București, are nenumărate "amante”, în fiecare cartier câte una, le duce la cinematograf, le tratează cu alune americane și, de ziua lor, le duce garoafe roșii și un borcan de cremă Flora. Aici, se culcă cu fetele și nevestele din Uioara. Când se întâmplă să-l pălească vreo tristețe de amor, îi "zice" un cântec de la el, din Gorj, și pe urmă îi trece. Duminică a fost la biserică, în sat, și a cântat din strană, dăscălește. Are o voce caldă de copil mare. Cânta serios, din toată inima, pătruns de solemnitate. La ieșire, i-am strâns mâinile și iam spus cât de frumos cântase.

S-a roșit tot și, pentru întâia oară, l-am văzut încurcat de măgulire.
* * *

La Câmpina, în gară, așteptând curierul pe care maistrul mi-l anunțase telefonic de la Brașov, am zărit-o la o fereastră de vagon pe Marga cu bărbatu-său. E mereu frumoasă, ceea ce îmi face plăcere pentru trecut – și amenințată de o ușoară obezitate, ceea ce îmi face plăcere pentru viitor.

Cum îmi răspundea la salut cu aceeași atentă înclinare a capului, pe care i-o cunoșteam pe vremuri, mi-am amintit deodată că pe fata asta am iubit-o și m-a surprins ca ceva cu deosebire comic faptul că acum suntem atât de străini, despărțiți de o fereastră de tren, ca de o margine de lume.

Curierul a venit abia cu trenul al doilea. L-am înjurat teribil. A trebuit să discut două ceasuri politică cu șeful gării.
* * *

Marjorie Dunton a trecut pe la schele dimineața.

Eram prăfuit, cu mâinile murdare, cu părul în dezordine, și nam vrut să cobor. Mi-a strigat de jos bună dimineața.

— Te-am așteptat aseară cu noile plăci. Ești un dezertor.

— Am avut de lucru, iartă-mă. Dacă mă primești, vin deseară.

— Deseară nu se poate. Mergem la Nicholson. Phill a promis un bridge. Vino și dumneata.

E îmbrăcată iar în alb. Marin Dronțu are dreptate: albul n-o prinde. Cum e inimaginabil de blondă – blondul alb al firului de porumb tânăr –, culorile deschise o fac în soare, ochii, care îi sânt verzi, devin vineți, obrajii își pierd conturul care de obicei se umbrește spre colțul buzelor, linia gâtului nu se mai vede în arcuirea fină pe care i-o cunosc.

Am privit-o multă vreme cum se depărta, sărind fără precauție de pe o piatră pe alta. Între cărămizi, moloz și var.

M-am întrebat de multe ori ce fel de viață este asta pe care o duce Marjorie Dunton. Pe bărbatu-său nu-l iubește, și nici el pe ea. Cel puțin, – lucrul acesta este definitiv lămurit între ei. Au câteva pasiuni comune, care le fac menajul plăcut: muzica, înotul, schiul. În plus, mai au ca preferințe strict personale, el bridge-ul și ea romanele.

Destul într-o căsnicie între doi oameni așa de inteligenți. Totuși, îmi vine greu să cred că din atâta lucru se poate face o existență. Cel puțin, lui Phill îi rămâne laboratorul rafinăriei, unde poate să-și continue lucrările și experiențele. Dar Marjorie? Junele Dogany suferă zadarnic. Nu cred că Marjorie îl va iubi.

Nu cred că va iubi vreodată pe cineva. O spun cu oarecare tristețe, dar și cu destulă plăcere, căci mă întreb dacă n-aș suferi puțin știind-o în brațele unui străin. Nu știu cum să explic asta, căci nam așteptat niciodată nimic peste buna noastră camaraderie.

Acum trei ani, când Duntonii au venit aici, prima întâlnire cu Marjorie mă intimidase. Mă temeam de ce s-ar fi putut întâmpla. Aveam atâta de lucru, și Dumnezeu știe că numai complicații amoroase nu-mi trebuiau. Lucrurile s-au lămurit de la sine. Marjorie e o camaradă excelentă.

Citeam pe atunci The Wuthering Heights a Emilyei Bronte. Țin minte că i-am vorbit cu aprindere despre carte, despre pasiunile ei, despre halucinanta poezie a eroilor. Ea cunoștea cartea, dar nu-i plăcuse.

— Nu-mi plac cărțile cu febră, mi-a spus. Dacă te interesează surorile Bronte, ți-o recomand pe Charlotte. E mai simplă, mai "gospodină", mai liniștită.

Mi-a împrumutat Shirley, romanul Charlottei Bronte, pe care lam iubit atâta atunci, la întâia lectură. Era odihnitor, limpede, de oarecare naivitate juvenilă, în care încercam s-o recunosc pe Marjorie Dunton. Am felicitat-o pentru buna ei alegere, pe care mai târziu aveam s-o verific de mai multe ori în literatură și în muzică. O dată am întrebat-o dacă n-are de gând să scrie. A râs. "Ce idee!" Totuși, când îmi trimite iarna vreo scrisoare la București, sânt uluit de animația cu care știe să povestească o întâmplare de nimic, să evoce o imagine, să scape cu neglijență, între rânduri, o ușoară confesiune.
* * *

Muncisem toată ziua și, – obosit cum eram, – n-aș fi crezut să stau așa de târziu la Nicholson. Oamenii ăștia au izbutit să creeze aici, în Prahova, la Uioara, o mondenitate veritabilă.

E stilul rasei probabil. La început, mi s-a părut oarecum comică stăruința cu care își păstrează maniile mondene în acest colț pierdut. Marjorie se îmbracă fantezist numai diminețile. Ținuta de seară o respectă însă cu pasiune. Bărbații sânt totdeauna la cină în haină neagră. Am încercat să fac o revoluție în favoarea cămășii fără mâneci și cu gulerul deschis – dar am fost învins. Eva Nicholson mi-a spus o dată, în privința asta, un lucru stupid și emoționant:

"Faci rău că râzi de lucrul acesta. Nu e o frivolitate. E ceva mai grav; o chestiune de demnitate; mai mult chiar: o chestiune de salvare. Dacă, pentru motivul că suntem singuri, pentru motivul că nu ne vede nimeni, am ceda azi un detaliu din ce numești dumneata maniile noastre sociale, și mâine altul și poimâine altul, ne-am trezi într-o zi trăind în cea mai groaznică promiscuitate. Ar fi insuportabil. Fără haină neagră și fără rochie de seară, nimeni nu poate fi cu adevărat singur. Singurătatea este un lucru tare delicat și care merită sacrificii".

Trebuie să recunosc că, deși nu pricep în totul raționamentul doamnei Nicholson, serile lor așa de stricte sub raportul obligațiilor vestimentare sânt comode și ospitaliere. Ai o impresie de libertate, de bună stare, de eleganță simplă.

Marjorie a cântat la pian din Deodat de Severac, debussystul pe care l-a descoperit de curând. Era amuzant să-l privești pe junele Pierre Dogany ascultând-o rezemat de colțul pianului, vizibil de trist și de fericit. Ciudat capul lui cu trăsături semite și mongole în același timp.

E într-adevăr frumos băiatul ăsta, și iubirea lui descurajată pentru Marjorie îl face profund simpatic. Marjorie îl privește drept, cu loialitate, ca și cum i-ar spune: "Nu-i nimic, Pierre, o să treacă, ai să vezi că o să treacă". La sfârșitul lui septembrie trebuie să se întoarcă la Budapesta, pentru examene, și îl simt de pe acum umbrit de gândul ăsta.

Am plecat târziu, împreună. I-am condus pe Duntoni acasă. Pe urmă, a mai făcut câțiva pași cu mine, spre cabană. Mi-a spus câteva versuri din Andrei Ady[1], pe care n-a vrut să mi le traducă. Îi tremura glasul și simțeam că e furios pe sine însuși din cauza asta.

Intrând în cameră, l-am trezit probabil pe Dronțu, care, de dincolo, luptându-se cu somnul, nu s-a îndurat să nu-mi strige încă o dată:

"Vezi cum îți pierzi, nopțile? O să vă topească Marjoria asta. Și nu se găsește unul care să-i vie de hac. Cică sunteți bărbați..." Ce surpriză întâlnirea cu S. T. Haim în cazinou la Sinaia.

Pleznise o conductă pe șantier, exact în colțul în care lucrez eu, și m-am trezit dintr-odată liber pe câteva ceasuri. N-aveam chef nici de vorbă, nici de lectură, și, cum Hacker, neamțul de la contabilitatea generală, pleca cu Fordul lui spre Predeal, – unde are o fetiță bolnavă – l-am rugat să mă lase în drum la Sinaia. Neschimbat vechiul meu S.T.H. Blond, mărunt, cârlionțat, cu ochii mobili, extraordinar de inteligenți, cu urechea trează, gata să audă orice, zgomotul unui zâmbet sau bătaia unui puls; cu mâinile agitate, zvâcnind de prea multe gesturi ce se îmbulzesc să fie exprimate, "Are prea multe gesturi și numai două mâini", spunea pe vremuri Winkler.

Dispăruse cu totul în ultimii ani. Nu-mi aduc aminte să-l fi zărit de mai mult de două-trei ori, la mari distanțe, pe stradă. A lipsit din țară, a umblat mult, a avut câteva istorii de amor, a făcut câteva afaceri fericite. Lucrează acum cu câteva case străine de articole tehnice foarte rentabile, cred. Teza lui de matematici la doctorat a stârnit oarecare senzație în universitate, dar de atunci sânt trei sau patru ani și mi se pare că matematicile nu-l mai preocupă.

"Sânt și eu ca fetele de ovrei, care cântă, cu emoție Beethoven și Schumann, până ce într-o zi se mărită, lasă pianul, uită muzica, se îngrașă și fac copii".

Am simțit că-mi spune asta anume ca să previn întrebarea mea, dar că, în realitate, nu crede nimic din ce spune. De altfel, era nedrept cu sine, căci banii, oricât i-ar avea de mulți, nu i-au alterat cu nimic aerul lui de om liber, în stare să piardă totul și să ia totul de la început, aerul puțin copilăros și aiurit pe care oamenii cu viață interioară îl păstrează în bogăție, semn că această bogăție, dacă nu le este indiferentă, în nici un caz nu le este indispensabilă pentru a fi ceea ce sânt. Neglijența este umorul eleganței, și nu cunosc intelectual veritabil care, fiind elegant, să nu aibă acest umor. S.T.H. în orice caz îl are.

Cămășile de mătase, hainele de flanelă londoneză, pantofii fini și masivi, cravata cu desen subțire, de toate acestea nu numai că nu se lasă intimidat, dar le tratează cu bonomie, ca pe niște fleacuri amuzante.

Ne-am plimbat prin sălile de joc și prin parc, foarte bucuroși amândoi de revedere. S.T.H. cunoștea lucrările de la Uioara și părea bine informat.

— Foarte interesant tot ce a încercat Vieru acolo. Voi lucrați pentru noi. Proletarizați o întreagă regiune. Ba faceți un lucru și mai grav: dizolvați antinomia țăran-proletar. Încă o superstiție care se duce. Nu există, domnule, nu poate exista în lupta deschisă pentru revoluție o reacțiune rurală. Nu cunosc rurali. Cunosc muncitori și posedanți. Ce muncesc și ce posedă, nu importă. În fabrici sau la câmp, problema de clasă e aceeași. N-am încercat să-i răspund, dar am surâs regăsindu-l, în ciuda atâtor ani, la fel de tenace în ticurile lui marxiste.

I-am spus doar în treacăt că lucrurile nu sânt chiar așa de simple, că dacă ar fi de față la Uioara ar înțelege că procesul e mai complex și mai adânc, că antinomia țăran-proletar nu mi se pare a fi numai o superstiție și că, în orice caz, noi suntem departe de a o fi dizolvat, așa că n-are de ce să ne felicite. Aș fi vrut să-i vorbesc despre ,,punctul de vedere al prunilor" la care am fost silit să meditez de atâtea ori, de când am descins la Uioara, dar știam că se va înfuria, și eu nu aveam chef de discuție, îmi făcea prea mare plăcere să mă plimb cu el și nu voiam să-mi stric plăcerea asta. Am trecut la altele – cărți, femei – și m-am bucurat să văd cât de sensibil și deschis e băiatul ăsta din momentul în care îl scoți din marxism și dialectică. L-am rugat să mă viziteze într-o zi la schele, dar mi-a spus că nu e sigur dacă va veni, fiindcă nu e singur la Sinaia. Era probabil vorba despre o femeie, dar nu i-am cerut detalii. Judecând după ezitarea cu care vorbea, m-aș mira să nu fie un amor la mijloc. El însuși simțea, se vede, nevoia să se explice, căci mi-a spus deodată, cu oarecare oboseală în glas:

— Cărți, amoruri, bani, toate sânt provizorii. M-aș plictisi fără ele. Eu aștept altceva, altceva... Dar n-a venit încă momentul indicat. Suntem într-un an stupid, an de prosperitate. Aștept criza. Acolo toate cad, toate se răstoarnă. Acum sânt prea mulți bani; prea multe excedente, prea mult optimism. Să-i vedem în 1930, în 1931. Atunci o să se aleagă într-un fel. Până atunci, mă odihnesc. Nu sânt nici sentimental, nici martir. N-o să mă duc la Jilava pentru poezie. Ceasul eficace e un ceas de spasm. Acum șase ani, când ne-am cunoscut noi, a fost unul, dar a trecut și l-am ratat. O să revină într-o zi, și pe ăla nu-l mai pierdem. Se însera. Soarele incendia ferestrele mari ale cazinoului într-o lumină violetă de jar. Ne-am gândit amândoi, se vede, la același lucru, la semnificația acestui roșu de văpaie, căci am ridicat în același timp ochii unul spre altul.

— Cred că te înșeli. Și, dacă nu te înșeli, cu atât mai rău. Erau o mulțime de femei frumoase în parc, o mulțime de rochii albe. Ne-am despărțit prieteni.

S.T.H. are vocația ideilor generale. Le pierdusem obișnuința de multă vreme. Cât să fie de când n-am mai susținut o discuție cu argumente, cu probleme, cu principii?

S-ar spune că mă abrutizez. Dar viața e așa de simplă acum, așa de netedă...

Mi-am amintit de caietul meu albastru din 1922. Pe unde o mai fi? Acasă, poate, prin sertare, prin lăzi. Am să-l caut într-o zi, deși cred că va fi jenant să-l recitesc.

Câte copilării, Doamne, câte copilării trebuie să fi scris acolo... Dar poate nu cu totul din vina mea. S.T.H. are dreptate: era un moment de spasm. Așteptam din stradă orientări – și în stradă nu erau decât confuzii, stupidități, nebuloase, amețeli. Mă refugiam atunci în probleme de conștiință, obscure și ele, dar consolatoare. Jocul era ușor și-mi da în plus iluzia nu știu cărei superiorități intime. Reduceam totul la drama de a fi evreu, ceea ce este poate mereu o realitate, dar nu atât de precumpănitoare încât să anuleze și nici măcar să depășească dramele și comediile strict personale. Eram, cred, la doi pași de fanatism. A fost o bună întâmplare aceea de a-mi fi întrerupt jurnalul. Scriind, îmi întrețineam febra. Din ziua în care am aruncat acel caiet și am lăsat zilele să treacă în voia lor, fără comentarii, fără refugii, lucrurile s-au așezat cu încetul, simplificându-se, liniștindu-se.
* * *

Bătrânul Ralph a sosit joi din străinătate și a venit direct de la gară la schele. Avea, se vede, presimțiri. A făcut un scandal enorm, de a produs panică pe o rază de un kilometru.

Mi s-a spus mai târziu că la sonde și în birouri toată lumea tremura de teamă. "Patronul e furios", trecea vestea din șoaptă în șoaptă. Am avut noroc că era și Marin Dronțu de față, așa că miam putut permite să tac, fără ca tăcerea asta să pară insolentă. Bătrânul nu mai voia să termine. Cum? Vila lui? Propria lui vilă? A lui, care e stăpân? A lui, care cheltuiește o avere? Vila lui personală să nu fie așa cum a vrut-o? Așa cum a ordonat-o? Cum ne-am permis? Cu ce drept? Cu ce îndrăzneală? Să se termine odată debandada asta! Să se termine cu bătaia asta de joc! Nu mai merge! Nu, nu, nu mai merge! Va lua măsuri! Va dărâma tot! Va reface tot!

L-am lăsat să vorbească, știind că va obosi – și, într-adevăr, a obosit. De două zile n-a mai dat pe aici. L-am văzut pe la sonde și mi-a răspuns la salut bombănind. Săptămâna viitoare, când vine maistrul, va mai avea un acces de indignare, și pe urmă îi trece.
* * *

Astă-seară, la club, recepție în onoarea bătrânului Ralph T. Rice. Recepție de gală la Uioara Prahovei! Atâtea fracuri, atâtea rochii lungi de mătase – e aproape neverosimil în ținutul ăsta cu țiței și pruni. Din tot ce a clădit maistrul aici, clubul îmi place mai mult. Are ceva solemn și cordial în același timp. E britanic și e prahovean în egală măsură. Sala de dans și cea de biliard sânt liniare și sobre; terasele și sălile de lectură au un aer de mică grădină interioară. Aproape în fiecare seară, înainte de cină, mă întâlnesc aici cu Phillip Dunton să ne jucăm partida de șah.

La recepția lui Rice nu mă duc. Suntem încă "en froid", în urma scandalului de joi, și pe urmă n-am frac, ceea ce e indispensabil. Rămân bucuros la cabană să ascult discurile, pe care mi le-a împrumutat Marjorie. Aș fi vrut să-l conving pe Dronțu să nu se ducă nici el, dar n-a fost chip.

— Ce? O să mă sperii eu de un american, trei nemți și cinci englezoaice? Zici că n-am frac? Lasă, cucoane, că știu și eu ce e aia să fii elegant.

S-a pudrat, s-a parfumat și, cu foarte multă grijă, și-a construit o ținută triumfătoare; haine albastre deschise, pulovăr cafeniu, guler tare, papion cu buline și ghetre albe. Un moment m-am întrebat dacă Marin, acesta nu este în realitate un umorist, îndeletnicindu-se cu ultragierea voluntară a prejudecăților. În felul ăsta, intrarea lui la club ar fi o lovitură de geniu.

Scump băiat! A plecat fericit, învârtindu-și bastonul lui noduros între degete și l-am invidiat, pentru sănătatea lui de fier, în vecii vecilor inatacabilă.
* * *

Am lucrat toată ziua pe frânte. Poimâine vine maistrul și vreau să găsească lucrurile în ordine. Marin Dronțu a venit foarte târziu la schele, obosit de noaptea nedormită și, cum a venit, mi-a spus că are să-mi vorbească.

— La prânz, Marine! Acuma n-am timp. Dar la prânz am rămas să mănânc pe șantier, în grabă, căci îi convinsesem pe oameni să facem doar o pauză de jumătate oră, așa că Marin nu mi-a putut, vorbi. Am înțeles că trebuie să fie ceva foarte grav, după aerul lui îngândurat. Făcea ce făcea, și tot pe lângă mine îl găseam, sucind și învârtind în sinea lui nu știu ce taină de care voia să fie dezlegat.

— Du-te, Marine, și te culcă! Ăi fi bolnav. A rămas până seara târziu, când a sunat de schimbul al treilea, jos, la sonde. Cum și eu eram foarte ostenit, ne-am dus drept la cabană, să mâncăm ce-om găsi.

— Mă, a vorbit el în sfârșit cu un oftat greu, mă, tu una s-o știi, eu toate le fac; dar de femeia prietenilor nu mă leg. Asta nu. Nu pricepeam nimic și așteptam să mă lămurească.

— Uite cum a fost: azi-noapte băusem vreo două pahare și-am ieșit pe terasă să mă răcoresc. Am găsit-o acolo pe Marjoria voastră. Bărbatu-său era la cărți. "Nu mergi să te plimbi?", am zis eu. "Ba merg", a zis ea. Și ne-am dus. Când am trecut pe la ei pe acasă, ea a zis "hai înăuntru, că mi-e sete, să beau un pahar cu apă".

Am intrat și, pă întunerec, am dat s-o sărut, și ea n-a zis nimic. Pă urmă ne-am culcat și ea zicea că să nu-i boțesc rochia. Pă urmă ne-am întors la club, și bărbatu-său era tot la cărți. Marin Dronțu a tăcut și mă privește așteptând un răspuns, unsemn. Câteva clipe tac și eu, neștiind ce trebuie să fac. Sânt atâtea de făcut...

Primul gând e să mă ridic, să alerg până jos la vila Duntonilor și s-o întreb pe Marjorie. Ridicol, Marin Dronțu nu minte niciodată în materie de femei. Dar ar trebui să-l mai întreb pe el, să spună, să vorbească tot, să povestească până la urmă cu detalii. Să mă ridic de la masă, să mă plimb agitat prin cabană, să dau o fugă până la junele Dogany, să-i spun lui Dronțu că e un porc. Am ridicat capul.

— Bravo, Marine. Și pentru atâta lucru te frămânți tu o zi întreagă, mă? Te-ai culcat cu ea, halal de tine.

— Care va să zică nu ești supărat?

— De ce să fiu? Ce mi-e mie? Neam? Nevastă? Iubită? Treaba ei și a ta. Hai mai bine să mâncăm.

Am băut o sticlă de vin și Marin a zis niște cântece de foc.

— Lasă mă, că așa este toate. Nește dămuri. Mă consola.
* * *

Continuăm lucrările. Vizita maistrului a pus lucrurile la punct. Întrevederea lui cu Rice a fost totuși mai gravă decât o așteptam. Contasem pe o ceartă de cinci minute. A durat un ceas. Maistrul a plecat de la direcție trântind ușa și a venit de-a dreptul la schele, unde a rămas cu noi până seara, alergând de la un colț la altul, revizuind totul, scrutând totul. L-am simțit încruntat, și toată lumea a lucrat în tăcere, cu îndârjire. Era parcă un consemn tacit de solidarizare cu el. Cred că a înțeles.

Bătrânul Ralph a venit și el pe la ceasurile patru cu o față lungă, consternată. I-a dat târcoale lui Vieru, neștiind cum să redeschidă vorba, dar acesta se încăpățânase să nu-i ușureze cu nimic penitența. Până la urmă, bătrânul a trebuit să-și ia inima în dinți: a retractat totul, a cerut pe ocolite scuze și s-a legat să nu se mai amestece aici.

Noaptea, maistrul a dormit cu noi, la cabană. Am stat târziu de vorbă, cu vin și tutun, toți trei. Se auzeau de departe bubuituri scurte, larg răspândite apoi pe toată valea, ca și cum fiecare sunet s-ar fi fărâmițat în mii de cioburi mărunte. Este o sondă care a răzbit de vreo două zile la Steaua Română. Parcă ar fi fost undeva, în noapte, o respirație de animal prizonier.
* * *

Aseară, m-a căutat la cabană Pierre Dogany. Am fost surprins, căci nu venise niciodată până atunci.

Bietul băiat! Simte că s-a întâmplat ceva, dar nici nu știe precis ce, nici nu are curajul să bănuiască. Dacă aș fi sigur că are în suferința lui destulă libertate de spirit, i-aș povesti și, cu puțină inteligență, ar trebui să fie consolat.

Ne-am dus împreună spre sonda Stelei să privim cum se lucrează. Erau făclii multe, ca la un fel de ciudată retragere cu torțe. Umbrele oamenilor creșteau imense în jur, până departe, pe dealuri. Mi-a vorbit despre plecarea lui care se apropia, și se silea să pară indiferent.

— În definitiv de ce pleci dumneata? Crezi că ai o universitate mai bună la Budapesta decât la București?

— Nu știu dacă e mai bună. E universitatea mea însă.

— Te credeam evreu.

— Sânt maghiar. Evreu, desigur, dar și maghiar. Tata a optat pentru România. Treaba lui. S-a născut la Satu-Mare, vrea să moară la Satu-Mare. Votează, plătește dări, citește ziare din București. Pe mine toate astea nu mă interesează. Nu sânt ale mele, nu le pricep. Eu am crescut cu Andrei Ady. Rămân cu el. Am impresia că m-aș înăbuși dacă n-aș trăi acolo, în atmosfera aceea, cu oamenii aceia. Și dacă n-ar fi părinții, pe care trebuie să-i văd în vacanțe, dacă n-ar fi mai ales altceva – a tăcut, a ezitat... –, cred că aș rămâne mereu acolo. Trebuie să înțelegi: sânt amintirile mele, e limba, e cultura mea.

— O cultură care, după câte am auzit, nu te revendică chiar cu atâta bucurie cu câtă o revendici d-ta.

— Așteptam obiecția. Mă și miram că nu-mi amintești că la Budapesta, în universitate, e numerus clausus. Desigur, nu e plăcut. Uneori, e umilitor. Dar când iubești ceva cu adevărat, iubești cu ce e bun și cu ce e rău Ia un loc. O să treacă și asta, într-o zi. Nici dumneata n-ai fi altfel.

Ne-am întors spre casă, pe drumul Ursului. La Duntoni, era încă lumină, și Dogany a tăcut brusc. S-a despărțit repede, cu un salut grăbit. Un moment, am vrut să-l strig din urmă și să-i spun ceva, nu știu bine ce, ceva care să nu-l lase așa de singur.
* * *

Marjorie a trecut azi pe la schele. Purta o rochie verde de fular și o eșarfă albă.

Eram groaznic de ocupat, dar am rămas anume mai multă vreme de vorbă, ca să nu mă creadă supărat. Se rezemase de niște bârne, cu brațele lăsate moi de-a lungul trupului, cu genunchii ușor îndoiți, de se vedeau desenându-se rotunzi sub rochie. Are oasele fine și lungi.

Vorbea cu multă animație și foarte serioasă, dar mi-era imposibil să-mi dau seama despre ce, căci, deși mă sileam s-o urmăresc sau cel puțin să par atent, gândul meu trecea alături. Marin Dronțu s-a apropiat de noi, dar ea a continuat să-mi vorbească, fără nici o schimbare, deloc surprinsă, deloc încurcată. El a tușit de vreo două ori, s-a învârtit când pe un picior, când pe altul și, pe urmă, s-a îndepărtat, ridicând plictisit din umeri. "O face pe nebuna", mi-a spus mai târziu.
* * *

Nu așteptam vizita profesorului, și telegrama prin care îmi anunța sosirea a fost o adevărată surpriză.

"În sfârșit, capitulează", mi-am spus. L-am rugat de atâtea ori să vie la Uioara și, de fiecare dată, a refuzat cu violență. "Ce faceți voi acolo e o barbarie, un atentat. Nimic nu s-a făcut mai artificial în România de la 1848".

De când am început lucrările exploatării Rice, multe rezistențe au căzut. Singură rezistența lui Ghiță Blidaru a rămas neclintită. Vieru nu spune nimic, dar cred că în sinea lui suferă de această dizidență, pe care o suportă cu atât mai greu, cu cât este de ordin strict intelectual.

Dacă "profesorul Ghiță" – cum îi spune el – ar fi un tehnician în materie, cred că obiecțiile lui l-ar necăji mai puțin. Unei cifre i se pot oricând opune alte zece. Dar adversitatea profesorului – împotriva lucrărilor de la Uioara trece dincolo de argumentele tehnice și economice.

El gândește din "punctul de vedere al prunilor", punct de vedere în care ar fi gata să recunoască axa întregii sale cugetări. "Oriunde se dezbate o luptă între un fapt de viață și o abstracție, eu sânt de partea vieții, împotriva abstracției". Maistrul e dezolat de tăria acestei poziții, inatacabilă, căci transcrie problema pe un plan și pe o scară de valori cu care el n-are nici o legătură.

"Ce mă scoate din sărite în profesorul Ghiță este metafizica. Într-o chestiune în care sânt în joc atâtea fapte și lucruri concrete, bani, pietre, petrol, lucrări de drenaj, de canalizare și de construcție, el intervine cu probleme de conștiință. Eu gândesc în concret, el în metafizic".

"Concret, concret! răspunde disprețuitor profesorul. Nu există decât un singur lucru concret: omul".

Cearta asta durează de mai bine de cinci ani, din ziua în care afacerea Rice a fost încheiată. Ghiță Blidaru a refuzat demonstrativ să ne viziteze la Uioara, refuzând astfel să ia cunoștință, de ceea ce pentru el este mereu o "crimă organizată". "În sfârșit, capitulează", mi-am spus cu prea multă grabă primindu-i telegrama. M-am pripit. Departe de a capitula, e decis să formuleze public critica împotriva lucrărilor noastre.

Cursul lui de anul ăsta va trata despre economia românească și deformările ei europene. Lecția de deschidere se va ocupa anume cu cele două Uioare: Veche și Nouă, ca punct de plecare al întregului curs. Pentru asta a venit aici: să-și ia oarecari informații directe.

Nu m-a lăsat să-l însoțesc în plimbările lui prin sat. Mă bănuia de complicitate cu Vieru.

— Tu rămâi la schele și vezi-ți de treabă. Eu umblu singur. Pe seară a venit să mă ia de la lucru. Eram în bocanci, salopetă, cămașă fără mâneci și fără guler. Se pare că m-am înnegrit teribil în ultimele săptămâni, de soare.

— Ai un cap de pietrar, mi-a spus el, îmi face plăcere să te văd. Un cap de pietrar... Nu știu. Mă simt însă liber, împăcat, gata să primesc lucrurile ce vin și trec, să aștept dezlegarea lor cu supunere, să le privesc fără spaimă, să le pierd fără deznădejde. Mă gândesc la marile mele probleme personale de pe vremuri și nu le pricep. Nu le pricep, și pace bună.

Viața este simplă, viața este imens de simplă.
* * *

A plouat două zile la rând și drumul de la cabană spre Uioara Veche e plin de noroi. Am făcut un foc împărătesc în sobă și am citit în amândouă serile, până după miezul nopții. Miroase a toamnă – și nu suntem decât la începutul lui septembrie. Azi-dimineață, se înseninase puțin și am crezut că se îndreaptă vremea, dar pe urmă ploaia s-a dezlănțuit din nou, mai puternică.

Pe la cinci, am primit o vizită care m-a uluit. Marjorie Dunton, în manta de ploaie, cu capul gol, udă, zgribulită și gălăgioasă. (No mai văzusem în ultimele zile. O singură dată, miercurea trecută, mi se pare, am întâlnit-o spre Prahova. Ea era cu Dronțu, care părea teribil de încurcat, așa că le-am, spus doar în trecere bună ziua.)

— Am venit să te scot din vizuină. I-am căutat o pătură uscată, pantofi de pâslă, un halat de casă și am instalat-o lângă foc, să-și usuce părul, care, de ud ce era, încetase să mai fie blond. Am făcut ceai și am silit-o să-l bea cu mult coniac. Pe urmă, am vorbit de una, de alta... I-am spus că plec în două-trei zile la București.

— Știu. Anul trecut tot pe vremea asta ai plecat. Îmi place felul ei de a vorbi, net, fără pauze, fără căutări, puțin băiețesc.

Mai târziu, a venit și Marin de la schele, deloc mirat că o găsește la mine. Am condus-o amândoi acasă și, de câteva ori, unde noroiul era prea mare, am luat-o pe sus, "la groapa cu furnici".

Ea cânta, învârtind triumfal basca pe care i-o dădusem să și-o pună în cap.

    It's a long way to Tip-perrari!
    It's a long-way to go..




De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 609 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio