Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05



Partea a treia

Capitolul 05



Abia seara, ieșind de la birou, mi-am amintit că e 10 decembrie. Eram cu Marin Dronțu.și am luat-o pe jos spre Calea Victoriei. Ningea somptuos, cu fulgi imenși, ca într-un ajun de an nou, și era într-adevăr pe stradă o forfoteală festivă, o rumoare cordială de duminică frumoasă. La Capșa, în colț, ne-a tăiat drumul cortegiul studenților coborând dinspre Universitate.

"Ce-o mai fi și asta?", s-a mirat Dronțu. "Zece decembrie", neam amintit amândoi deodată, și am râs.

Trebuie să recunosc că toată manifestația avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanță, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. "Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!"

Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă și șerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulțime de băieți tineri – cei mai mulți din anul întâi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreație într-o curte de liceu. Nimic grav.

Ne-am amintit de primul 10 decembrie, Dronțu cu chef, eu cu o umbră de amărăciune.

— Mă, ce-am pocnit în ziua aia, mărturisește el.

— Te pomenești că tu ai fost ăla care m-a pălmuit.

— Te pomenești. Unde s-a întâmplat asta?

— În sala mare de la drept.

— Nu, n-am fost acolo. Noi, de la arhitectură ne-am dus la medicină, că la noi nu erau evrei destui. E aproape înduioșat. Aș fi nedrept dacă nu l-aș înțelege: sânt amintirile lui de junețe. Și ale mele – dar mai puțin vesele. În orice caz, e grotesc să mă revolt acum de aceste lucruri moarte. Nu mai e nimic grav, nimic agresiv. Acest "jos jidanii" de azi este aproape inocent, aproape simpatic.

Ne-am plimbat până târziu și ne-am istorisit nenumărate lucruri de atunci. Marin mi-a vorbit măgulit despre isprăvile lui.

— Mă, aveam atunci un retevei, ce nu s-a văzut. Fugeau ovreii de mine, de la o poștie. La medicină devenisem celebru. "Dronțu de la arhitectură". Cine nu mă știa? Mă mir că nu auziseși de mine... Nebun eram, mă!

Nu e ciudat că mă găsesc astăzi în bună prietenie cu triștii eroi ai caietului din 1923?

N-aș putea spune exact cum s-au stabilit aceste păci succesive care ne-au dus pe unii spre alții. În orice caz, primul nostru an de facultate ne aruncase în colțuri opuse, iar ziua de azi ne găsește adunați la un loc. Nu e puțin.

E alt ceas care bate, alte întrebări care se pun. Scandalul în universitate era foarte frumos, dar insuficient. Cu atâta lucru nu se face o viață. Nici viața lor, care duceau o "luptă de revendicări". Nici viața noastră, care duceam una de "probleme interioare".

Bag de seamă, ca după o potolire de furtuni, că vânturile ce ne băteau erau aceleași și că naufragiul în care ne scufundam era comun. "Huligani" e un strigăt simplu și care rezolvă multe. Aproape tot atât de simplu ca "jos jidanii". Să nu fi fost decât atâta lucru în mica noastră dramă?

De pe atunci bănuiam că mai e ceva. Astăzi o știu cu certitudine. Nu e vorba de Marin Dronțu, haiduc prin vocație. Dar e Pârlea. Marin Dronțu lovind cu ciomagul nu e interesant. Manifestantul pur și simplu. Cazul e mai grav pentru Pârlea și, cu gândul la el, mă întreb dacă a fi huligan este totdeauna mai comod decât a fi victimă.

N-am nici o îndoială că Pârlea ăsta a suferit serios în vâltoare. Nihilismul lui politic, inocentele lui revolte, formidabilele lui imprecații sânt poate puerile ca gândire, dar nu valoarea lor interesează, ci sinceritatea cu care le trăiește, drama prin care le trece. Nici vorbă, când îți dă cineva cu parul în cap, ți-e totuna dacă a fost un bandit sau un erou, și eu n-am să duc delicatețea până acolo, încât să prefer a muri de un revolver cu idei, în locul unui revolver analfabet.

Dar, socotindu-mi situația personală la fel de proastă, îmi pot permite să meditez puțin la agresorul meu. Ei bine, în cazul în care el se numește Ștefan Pârlea nu-l invidiez deloc. Dacă scandalurile studențești au fost pentru mine o tragedie, nici pentru el n-au fost altceva. L-am provocat într-o seară să vorbească despre rolul lui în mișcare. Mi-a răspuns cu voită brutalitate.

— Nu-mi pare rău de ce a fost. Îmi pare rău de cum s-a terminat: în indiferență, în uitare... A sparge geamuri e un lucru excelent. Orice faptă violentă este o faptă bună. Că "jos jidanii" e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfârșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic. Aveam pe atunci ambiția asta, aveam mai ales nădejdea asta. Dar să știi că eu unul n-am terminat. Mă sufoc, dacă nu începe altceva.

Ștefan Pârlea poate gândi liric, cu simboluri, cu mituri, dar tumultul acesta nu e pentru el mai puțin o cugetare politică. Cine mă asigură că ideile sau cifrele lui S. T. Haim sânt mai aproape de adevăr decât iluminările lui Ștefan Pârlea? Mă reconfortează în băiatul ăsta totala lui incapacitate pentru scheme. El gândește printr-un fel de iureș care dărâmă, răstoarnă, îmbrățișează, fără metodă, fără criterii, după ritmul acceselor lui de frenezie. Urmăresc în vocabularul lui persistența câtorva termeni pe care nu i-a precizat suficient nici în scris, nici în vorbă, dar care au nu știu ce valoare magică pentru el. I-ar fi probabil greu să spună exact ce înțelege prin "năvălirea barbarilor" pe care o tot invocă, sau prin "sâmburele de foc" despre care spune că îl avem cu toții latent în noi, dar că e nevoie să-l creștem până la proporțiile unui incendiu. Toate acestea sânt atât de vagi, atât de inconsistente, atât de ridicole uneori.... Totuși, Ștefan Pârlea le duce până la act, până la cele mai răspicate acte. Plecarea lui din Universitate, de exemplu, pe care toată lumea o socotea o imensă ușurare, căci cu puțină răbdare ar fi fost în câțiva ani conferențiar, plecarea aceasta nu putea fi numai atâta.

"Singurul lucru pe care-l pot face pentru Universitate este să-i dau foc", se zice că i-ar fi scris decanului în scrisoarea de explicații.

Chiar dacă fraza e exactă, încă nu mi se pare gravă. O imprudență de băiat tânăr. Un om sărac trebuie să-și răscumpere față de sine însuși sărăcia, trântind la vreme câteva uși. Altfel nu va învăța niciodată să deschidă în viață porțile mari. Dezertarea lui Pârlea de la catedră era desigur o prostie, dar mi-am spus că e una salutară. Putea în orice caz fi.

A fost cu totul altceva. Căci după asta au urmat altele și, dacă pentru prima se puteau găsi scuze, pentru celelalte era greu. Mărturisesc că n-am priceput nimic din aventura lui de la domenii. Subarhivar la ministerul de domenii? Fie. Fie, deși e stupid să accepți asemenea meserie, subalternă, prost plătită și mizeră, când lași în drum o carieră de profesor sau când refuzi un loc de redactor la o mare gazetă. Dar, odată aflat aici, să continui experiențele tale de mutilare mi se părea copilăros, cabotin. În septembrie a fost trecut pe tabelul de înaintări; urma să i se mărească leafa și să fie mutat în direcția centrală. A refuzat. A înapoiat pur și simplu casierului diferența de bani și a declarat că nu primește peste 3300 de lei nici o para mai mult. "E nebun", s-a spus trei zile la minister, unde vestea trecea din birou în birou, din om în om. Secretarul general l-a chemat la el în cabinet, anume ca să vadă cum arată la față "omul care refuză bani".

— D-ta ești în toate mințile, domnule?

— Cred că da – a răspuns fără alte explicații Pârlea. Dar a izbucnit seara, între noi, când i-am reproșat că face experiențe "pour epater les bourgeois".

— Ai refuzat 1200 de lei și ai uluit în schimb un întreg minister, adică vreo 600 de oameni. 2 lei de cap. Niciodată nu s-a cumpărat mai ieftin o reputație.

— Sunteți niște caraghioși. Ce voiați să fac? Să primesc azi o mie de lei mai mult și, peste un an, altă mie? Să fiu azi subarhivar, mâine arhivar, poimâine arhivar-șef, supraarhivar, arhivar-general? De asta am fugit de unde am fugit? Nu înțelegeți că fiecare slujbă acceptată în statul ăsta e o complicitate? Fiecare succes în cultura asta, o abdicare? Eu vreau să dărâm. Vreau să pun foc. Și pentru asta trebuie să-mi păstrez mâinile libere. Nu vreau să am nimic de păstrat, nimic de pierdut, nimic de apărat. Nimic care să mă întârzie în ziua în care o fi să vie marele tăvălug. Accepți o catedră cu gândul să poți lucra și, într-o zi, te trezești că cei 15000 de lei pe care ți-i dă ți-au devenit indispensabili, că ți-ai creat cu ei necesități, că ți-ai impus obligații. Cresc obișnuințele în jurul tău ca ciupercile și te sufocă, te paralizează, te fac prudent, te fac laș, te îmbătrânesc. Marea perfidie a ordinii în care trăim e să facă din fiecare din noi un servitor inconștient al ei. Și ne cumpără ieftin, pe nesimțite. Mă uit ia voi și mă înspăimânt, mă, înțelegeți? mă înspăimânt. Aveți cu toții situațiile voastre, micile voastre situații, micile voastre chestii, micile voastre aranjamente. Mi-e silă, mă, mi-e silă de anii voștri pierduți. Aș vrea să vă crească burta mai repede, să vă cadă părul mai în grabă, ca să se termine și cu voi. Focul cel mare vine fără voi, n-are ce face cu voi, n-are ce arde în voi....

Ce mi se pare interesant în problematica lui Pârlea, este că ea descinde din mișcarea de la 1923. Așadar, pe urma acelor ani nu rămân numai câteva capete sparte, câteva cariere făcute și o lungă serie de compromisuri antisemite, ci mai rămâne un spirit de revoluție, un germen de răsturnare sinceră a lumii în care trăim. Acest sâmbure de revoluție nu se putea vedea din nefericita noastră cameră de la căminul din Văcărești, iar amintirile mele triste nu sânt poate unica mărturie valabilă pentru înțelegerea acelor ani. Nu-mi poate desigur nimeni reproșa nimic, căci nimeni nu-mi putea cere atunci exerciții de obiectivitate morală, spre a dizerta asupra rațiunilor superioare, pentru care eram bătut cam de două ori pe săptămână, în medie. A fi persecutat nu este numai o nefericire fizică, ci, mai ales, una de ordin intelectual, căci faptul acesta te deformează cu încetul și îți atacă, înainte de orice, simțul măsurii. Nu e timpul să-mi fac astăzi reproșuri de a nu-i fi înțeles la timp pe bătăușii mei. Ar fi un exces de obiectivitate și întârziat, și grotesc. Dar mă bucur că vremurile s-au întors astfel încât să pot medita în liniște la justificările bătăilor primite. Situația de martir de altfel nu mi-a convenit niciodată integral, deși recunosc în mine suficiente înclinări pentru această îndeletnicire, deosebit de iudaică.

Pârlea reprezintă câmpul advers, în care multă vreme n-am putut privi nimic și n-am putut înțelege nimic, din cauza nesfârșitelor rețele de sârmă ghimpată ce ne despărțeau. E așa de comod și, mai ales, așa de consolator să-ți socotești adversarii răi și imbecili, încât, în lamentabila mea disperare de atunci, era singurul suport posibil, ultimul orgoliu nedărâmat. E mult de atunci. Mai mult chiar decât relativ puținii ani trecuți. Apele tulburi s-au limpezit în ce aveau superficial agitat și s-au tulburat mai tare în ce aveau profund furtunos. Oamenii s-au ales, ideile sau sedimentat și ele, prostiile s-au strâns laolaltă, adevărurile au început să se precizeze. E mai multă ordine în totul. Ar fi poate timpul de scris istoria mișcării antisemite. Mai exact spus, "comedia umană", nu istoria propriu-zisă, adică oamenii și gândurile lor, nu faptele goale, pe care le știu și care n-au nimic nou de relevat. Sânt convins că după ce aș da deoparte imbecilii, după ce aș face partea scandalagiilor de profesie, partea agenților provocatori, partea nu mică a lui pierde-vară și a lui gură-cască, după ce aș identifica pe rând brutalitatea, prostia și intriga, ar mai rămâne ceva care poate fi o dramă sinceră. L-aș întâlni atunci pe Ștefan D. Pârlea.





De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 591 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio