Autori > Mihail Sebastian


De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04



Partea a sasea

Capitolul 04


Conferința lui Pârlea D. Ștefan la Fundație despre "Valorile de aur și valorile de sânge". Imens de multă lume, în balcoane, pe scări, pe treptele tribunei. Pârlea și-a făcut loc cu greu până la catedră. Era palid și decis, strivit parcă de apăsarea mulțimii, dar izbucnind câteodată într-un gest atât de violent și de direct, încât răsuflarea tuturor părea agățată de brațul lui deschis, pentru nu știu ce chemare.

Nu știu ce a spus. Am încercat de câteva ori să mă scutur din înecul în care ne pierdeam cu toții sub valul vorbirii lui, pe jumătate șoptită, pe jumătate strigată, am încercat să găsesc o singură insulă în acest naufragiu, să opresc o clipă năvala de întrebări, somații și tunete, să rețin un gând, o judecată, o direcție. Totul părea covârșitor, urgent, iremediabil, ca într-un cutremur, în care nici o zecime de secundă nu-ți mai rămâne pentru a-ți aduna gândurile. Nu-l mai recunoșteam pe omul care vorbea. Era o privire de departe, o prezență tulbure, din somn, un braț din legendă.

M-au trezit târziu aclamațiile, strigătele, tunetul de aplauze. Din galerii, venea un cântec pe care îl recunoșteam: Căci străinii și jidanii ne tot sug, ne sug mereu. Evident.
* * *

Un ceas de spasm, un ceas de spasm... O lume care moare, o lume care se naște... Istoria care se împarte în două... un ev mort... un ev viu...

Să nu vă speriați, bătrânii mei domni. Nu veți pierde nimic, nici ce ați crezut, nici ce n-ați crezut, nici capul, nici banii, nici micile voastre certitudini, nici micile voastre îndoieli. Toate rămân pe loc, toate vor fi cum sunt.

Există întâmplător un strigăt care revine la timp, ca să calmeze marile indignări și să cumințească marile revoluții. Există o moarte ieftină, care se cere mai ușor decât moartea voastră scumpă. Există un neam de oameni gata să plătească la timp pentru voi, pentru sătui, pentru flămânzi, pentru albi, pentru roșii, pentru slabi, pentru grași. Nu spuneți că e un neam de bancheri? Să plătească deci.
* * *

Nu, nu, nu, de o mie de ori nu. Nu trebuie să reiau de la capăt caietul din 1923. Dacă nu-mi retez imediat gustul meu de martiraj – sânt pierdut.

Știu: e nesfârșit mai ușor să-mi adun deziluziile și să trăiesc din jarul lor, să mă cufund în apele stătătoare, în apele calde ale tristeții, să cred în orgoliul acestei tristeți – e mult mai ușor decât să rămân de veghe, înțelegător cu ceilalți și aspru cu mine. Voi sta de pază, chiar dacă va fi paza ultimului meu ceas. ("Paza ultimului meu ceas" este încă prea retoric. Aproape un strigăt. Iubitul meu amic, oameni care strigă sânt destui. Tu încearcă să vorbești sau să taci.)
* * *

L-am întrebat pe Pârlea:

— Nu ți-e teamă că vei sfârși din nou cu câteva capete și geamuri sparte? Nu te întrebi dacă nu vei ajunge iar la un scandal antisemit, fără să treci dincolo? Nu crezi că "revoluția" ta este un cuvânt prea nou pentru o mizerie prea veche?

S-a încruntat și mi-a răspuns:

— Mă, e secetă, și eu aștept să vină ploaia. Iar tu stai deoparte și-mi spui: "Ploaia bună o fi și bine ar fi să vie. Dar dacă vine cu grindină? Dacă vine cu furtună? Dacă-mi strică semănăturile?" Ei bine, eu îți răspund: nu știu cum va veni ploaia. Vreau doar să vină. Atât.

Cu grindină, cu furtună, cu trăsnete, dar să vie. Să strice, să înece, să dărâme, dar să vie. Din potop tot o să scape unul, doi. Din secetă nu scapă nimeni. Dacă revoluția cere un pogrom – facă-se pogrom, Nu e vorba de mine, de tine, de el. E vorba de toți. Cine crapă și cine nu, puțin îmi pasă, chiar dacă cel care crapă sânt eu. Nu-mi pasă decât de un lucru: că e secetă și că trebuie ploaie. Dincolo de asta, nu vreau nimic, nu aștept nimic, nu întreb nimic. I-aș putea răspunde. I-aș putea spune că o metaforă nu ajunge totuși pentru un măcel. Că dispoziția platonică de a muri nu egalează hotărârea foarte serioasă de a omorî. Că n-a existat de-a lungul vremurilor nici o mare porcărie istorică pentru care să nu se poată găsi un tot atât de mare simbol, spre a o acoperi. Că, prin urmare, s-ar cădea să fim atenți cu marile certitudini, cu marile porunci, cu marile "secete", cu marile "ploi". Că puțină, foarte puțină descurajare n-ar strica celor mai violente efuziuni ale noastre. I-aș putea răspunde. La ce bun? Am simpla, împăcata, inexplicabila senzație că tot ce se întâmplă este în ordinea normală a lucrurilor și că aștept un anotimp, care va veni și va trece – pentru că a mai venit și a trecut.
* * *

"Ești un om primejdios, îmi spune Pârlea. Prea lucid pentru noi. Nouă ne trebuie o generație de oameni care să se fi săturat de a tot fi inteligenți. O mână de oameni capabili să calce în străchini". Pârlea nu glumește. Ca orice misionar, nu suportă pozițiile de așteptare, de observație. M-a zgâlțâit de câteva ori: "Răspunde, domnule, alb sau negru? Da ori ba?"

Intoleranța oamenilor inspirați e cumplită. O credeam un defect evreiesc, dar m-am înșelat: este un defect de fervoare. S. T. Haim, pe vremuri, nu-mi reproșa altceva decât Ștefan Pârlea astăzi: lipsa voluntară de entuziasm. Dacă le-aș spune că și eu am nălucirile mele, nu m-ar crede. Deosebirea dintre noi este doar că ei stimulează propriile lor febre, în timp ce eu mi le supraveghez. Voi rezista mereu invitațiilor la fervoare, și le voi rezista cu atât mai îndârjit, cu cât sânt mai pline de ispită. E o prea mare voluptate aceea de a te lăsa în voia valurilor, pentru ca să nu fie suspectă.

Norocul meu a fost de a crește lângă Dunăre, unde cel din urmă barcagiu, mânuind lopata, mânuiește un instrument de continue verificări. Nu cunosc barcagii inspirați, ci numai atenți. Două duzini de intuiții nebuloase nu fac pe Dunăre nici cât un sfert de hotărâre limpede.

Dacă nu m-ar speria o prea lungă meditație intimă, aș încerca să precizez în ce măsură sânt eu un om de la Dunăre înainte de a fi orice altceva. Acolo e patria mea. Mi-a fost întotdeauna greu să spun aceste două vorbe, cu simplitate: "patria mea". Am fost de mic deprins să mi se bănuiască buna-credință și, cum sânt sensibil la propriul meu ridicol, n-am stăruit în a face afirmații pe care nimeni nu era dispus să le primească.

Noi, românii... Era aproape inevitabil în liceu, la lecția de istorie, povestind un război, să întrebuințez acest plural de persoana întâi: noi, românii... ("care români?", mi-a strigat odată unul din bancă, interzicându-mi pe multă vreme să mă solidarizez cu istoria lui Ștefan cel Mare). Ocoleam cu precauție termenii pentru care aș fi putut fi bănuit de prefăcătorie, deși era o vârstă la care cuvintele solemne fac oricui plăcere. Țară, patrie, neam, eroi, un întreg vocabular interzis. Ca exercițiu intelectual, n-a fost rău, căci am fost astfel obligat de timpuriu să-mi supraveghez vorbele și să le cer a spune exact ceea ce trebuie. Dar, oricâtă consolare îți dă sentimentul nedreptății care ți se face, jocul nu e totdeauna vesel. O umbră de teroare cade peste toate amintirile mele de școală și de copilărie.

Astăzi îmi scrutez cu destulă asprime eventualele mele dispoziții de a mă simți persecutat și nu-mi prea iert accesele de patetism, dar mi-ar fi greu să uit prima noapte de gardă, la regiment, cu ani în urmă, când mi s-a comunicat că postul numărul 3, de la adjutantură, nu-mi poate fi încredințat. ("Există ordin special pentru ovrei", explica puțin jenat sublocotenentul.) Așadar, în conștiința lor, eu dacă nu eram un trădător dovedit, eram în orice caz unul posibil. Un ordin "special" suprima dintrodată viața mea pe acest pământ, viața părinților mei, viața bunicilor și a străbunilor mei, un ordin "special" ștergea cu un număr de înregistrare aproape două veacuri de amintiri într-o țară care, fără îndoială, nu era "patria mea", de vreme ce puteam s-o vând într-o noapte de gardă.

Scriind, am impresia că mă înduioșez asupra "tristei mele soarte", cum s-ar zice, ceea ce nu e deloc intenția mea. E bine să-mi amintesc din nou că m-am decis odată pentru totdeauna să nu fiu un martir, rol prea grav pentru mine. Îmi explic doar aici sincera mea inaptitudine pentru anumite cuvinte mari. pentru anumite noțiuni festive. Îmi va fi probabil totdeauna imposibil să vorbesc despre "patria mea română" fără un sentiment de pudoare bruscată, căci nu-mi pot cuceri cu de-a sila un drept pe care nu mi l-au putut cuceri timpul răbdător, buna-credință neluată în seamă, sinceritatea tăgăduită.

Dar voi vorbi despre o patrie a mea, și pentru ea voi înfrunta și riscul de a fi ridicol, iubind ceea ce nu mi se dă dreptul să iubesc. Voi vorbi despre Bărăgan și Dunăre, ca de ceva care îmi aparține nu juridic și abstract, prin constituții, tratate și legi, ci trupește, prin amintiri, prin bucurii și prin tristeți. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită inteligență specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de șes și despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se lenevește la dreapta orașului, în baltă. E timpul să mă opresc. M-am înduioșat de tot și am devenit retoric. Vom relua mâine, mai puțin sentimental.
* * *

Este în sensibilitatea românească o regiune morală în care mă simt acasă: Muntenia. E postul de observație în cultura țării, postul de control, de verificare, de judecată. Moldova e mai fertilă, dar și mai confuză: resursele ei de creație sânt nesfârșit mai complexe, dar inegale, învălmășite, tumultuoase. Spiritul muntean are o răceală în care recunosc cu bucurie jocul puțin steril, dar ordonator al inteligenței. E mai mult metal dincoace de Milcov.

În ostilitatea lui Pârlea cred că nu este numai dezacordul român-evreu, ci și opunerea moldovean-muntean. I-am spus-o, și asta l-a făcut să râdă. "Iată-te acum și valah". Am primit gluma fără supărare și am acceptat să meditez serios asupra ei. Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărțământ geografic, cât unul psihologic, și dacă un neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sânt, în ordinea valorilor românești, un valah, un muntean. Învălmășeala gândirii lui Pârlea, obscuritățile acestei gândiri, salturile ei, naivitățile ei generoase, toate vin dintr-o sensibilitate despletită, lirică, retorică, cu care S.T.H., fălticenean, poate simpatiza direct, dar care, în lumina de zi a șesului dunărean, apare ca un fel de zadarnică alergare după umbre ce nu există.
* * *

Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcție din care să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă.

E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e. Că mi-l recunoaște sau nu mi-l recunoaște cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treabă.

Dificultatea nu stă și n-a stat niciodată în recunoașterea juridică a situației mele, chestiune de amănunt, care nu mă privește pe mine, fiindcă eu n-am revendicări și nu-mi recunosc drepturi. (Mă gândesc la un miting al sălciilor din Balta Brăilei, revendicându-și dreptul de a fi sălcii.) Eu știu ceea ce sânt, și dificultățile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sânt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român și dunărean. "Prea multe lucruri deodată", șoptește vocea mea antisemită (căci am și eu o voce antisemită, cu care conversez în orele de meditație). Desigur, prea multe. Dar toate adevărate. Nu spun că aliajul lor este scutit de disonanțe, nu pretind că pacea lor este imediată. Dimpotrivă, știu că acest acord este lent, că această viețuire împreună are greutăți interioare, intime. A discuta despre soluția politică a problemei ovreiești este pentru mine ceva cu totul deșert. Mă interesează o singură soluție, și anume cea psihologică, cea spirituală. Cred că singurul chip în care se poate lămuri ceva în această foarte veche durere este să încerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viață, nodul de adversități și conflicte ce mă leagă în viața românească. Și nu cred că această însingurare este o fugă, o lipsă de solidaritate cu ai mei, ci dimpotrivă, căci nu se poate ca experiența unui singur om care acceptă și trăiește cu sinceritate o dramă să nu lămurească, pentru toți ceilalți un îndreptar. Mi se pare mai urgent și mai eficace să realizez în viața mea individuală acordul valorilor iudaice și al valorilor românești din care această viață este făcută, decât să obțin sau să pierd nu știu ce drepturi civice. Aș vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în ființa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre și de a iubi acest ținut.

A avut cineva mai multă nevoie de o patrie, de un pământ, de un orizont cu plante și animale? Tot ce este abstracție în mine a fost corectat și, în bună parte, lecuit de o simplă priveliște dunăreană. Tot ce este febră a fost liniștit, a fost ordonat. Nu știu cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte. Sânt numai convins că aș fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime flu-viul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenței lui regale. Complicațiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului. Și nesiguranței, neliniștii i-a arătat jocul valurilor efemer și etern. Simbolul e ieftin. Dar, ieftin sau scump, nu e mai puțin consolator.





De doua mii de ani - Prefata
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 08
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 09
De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 05
De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 06
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 01
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 02
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 03
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 04
De doua mii de ani - Partea 06 - Capitolul 05


Aceasta pagina a fost accesata de 680 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio