• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Ciocoii vechi si noi - Capitolul 20 - Teatrul in Tara Romaneasca

De va fi esistat teatru în țara noastră înainte de Caragea, nu știm, istoria nu ne spune nimic; chiar tradițiunile populare nu ne arată decât venirea unor escamatori arabi și turci, care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin mușchii mâinilor, vărsau mei pe nas și scoteau din cap o mulțime de căciuli.

În timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă și clădi un teatru de scânduri în curtea banului Manolache Brâncoveanul. Acest teatru optic ținu câtva timp, iar mai în urmă domnița Ralu clădi la Cișmeaua Roșie o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii.

Puțin însă după aceea veni în București un antreprenor de teatru melodramatic, cu o trupă formată astfel încât să poată reprezenta tragedii, drame, comedii și chiar opere.

Artiștii cei mai principali ai acestei companii erau: Gherghe (directorul) pentru rolele comice, madam Dilli pentru rolele forti de femeie, demoazela Dilli pentru rolele de jună amantă, iar domnul Steinfels era prim amant forte.

Repertoriul lor se compunea din cele mai fumoase producțiuni dramatice și opere muzicale ale școalelor italiană și germană; dar piesele care întâmpinau o primire mai favorabilă în publicul teatrului nostru erau: "Saul", "Ida", "Pia de Tolomei", "Briganții" și "Faust", precum și operele: "Gazza ladra", "Moisi în Egipet", "Cenerentola", "Flautul magic", "Idomeneu" și câteva altele.

În timpul acesta națiunea elenă se pregătea să rupă lanțurile ce de patru secole o ținea în sclavie. Bărbații cei mai luminați și mai patioți ai acestei națiuni se adunaseră din toate părțile în România și în țările vecine cu dânsa și formaseră din București un centru de operațiune al mai multor comitete, ce lucrau în unire pentru binele patriei lor.

Între bărbații înscriși în registrele comitetului revoluționar elenic din București figurau: Atanasie Cristopolu, noul Anacreon al grecilor moderni; Iacovache Rizu, poet cu mare reputațiune; Scufu, care mai în urmă reprezentă pe Grecia liberă la mai multe curți ale Europei; doctorul Cristali; Costandie Buzăul și logofătul Gheorghie Serurie.

Acești oameni, în adevăr mari și înzestrați cu inimi generoase, cunoscând cât de mult contribuiește teatrul la formarea inimii unui popor primitiv și la pregătirea lui pentru fapte eroice, se gândiră a înființa un teatru în limba elinească.

Ca să poată dar a realiza această idee, ce țintea la pregătirea junilor elini din Principate pentru sfânta luptă a independenței clasicului pământ al Eladei, formară repertoriul lor tot din piese pline de patriotism, virtute, abnegațiune și ură contra tiraniei.

Prima producțiune ce se prezentă pe scena acestui teatru fu Moartea lui Iuliu Cezar de Voltaire, tradusă în elinește de logofătul Gheorghie Serurie. Succesul ei fu splendid, iar întipărirea ce lăsă în inima spectatorilor fu atât de mare, încât, după ieșirea din teatru, mulți dintre elini intonau pe ulițe peanul răzbunării și al morții.

După această piesă urmară: "Mânia lui Achil", compusă de Atanasie Cristopolu; "Timoleon" de Zampelius; "Meropa", "Zaira" și "Mahomet" de Voltaire; "Orest" și "Filip II" de Alfieri; "Polixeni" de Iacovache Rizu și "Aristodem" de Monti.

Cel ce voiește să afle dacă aceste piese au produs sau nu efectul lor să întrebe câmpiile Drăgășanilor din România și pe ale Greciei sclave pe atunci și ele vor răspunde arătându-i un popor liber și un regat nou înscris pe harta Europei.

Actorii care au luat parte la reprezentarea acestor producțiuni teatrale erau mai toți studenți din școala elinească; iar cei ce s-au deosebit mai mult prin geniu și talent au fost: C. Aristia, Teodor Gazi, Constantin Șomache, doctorul Formion și Gheorghe Mașu.

La început toate rolele femeiești se jucau de bărbați și mai cu seamă de tânărul C. Aristia, al căruia fizic și dexeritate se conformau mai mult cu caracterul femeiesc; dar mai în urmă s-a găsit o femeie, anume Marghioala, care a primit cu mare plăcere să joace aceste role în toate piesele repertoriului.

Junii români ce-și făceau studiile în școala elinească, văzând pe străini realizând într-un timp atât de scurt o instituție de cea mai mare necesitate pentru o națiune, luară hotărârea a-i imita.

Spre acest sfârșit se aleseră câțiva din cei mai cu talent și în puțin timp ridicară pe scenă faimoasa tragedie a lui Euripide numită "Ecuba".

Această piesă, ce pentru prima oară da ocaziune limbii române a intra în templul muzelor, avu un succes nu tocmai satisfăcător din cauza geloziei și a rivalităților. După dânsa se reprezentă "Zgârcitul" de Moliere și alte câteva producțiuni, apoi încetă.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care dete națiunii române drepturile ei cele strămoșești, o datorăm în mare parte ideilor de libertate și eroism culese de junii români din piesele: "Moartea lui Cezar", "Achil", "Timoleon" și "Ecuba".

Cât durară aceste tulburări politice, în care românii, cu armele în mâini, smulseră de la tiranii lor dreptul de a fi guvernați de principi români, teatrul stătu închis. Melpomene și Talia părăsiră marginile Danubiului și se așezară în patria lui Leonidas, ca să aprindă în pieptul descendenților lui focul cel sacru al libertății, care purifică pe națiuni de lepra sclaviei.

După revoluțiune veni la domnie principele Grigorie D. Ghica.

Acest domnitor român, deși avea mare dorință ca să aducă țara la cel mai înalt grad de fericire, dar rănile ei erau multe și vindecarea lor reclama un timp îndelungat și sacrificii colosale.

El, dar, ca un adevărat părinte al națiunii, studie cu seriozitate pozițiunea țării și începu opera regenerării prin îmbunătățiri de prima necesitate: regulă finanțele țării sleite de domnii fanarioți și invaziunile precedente; combătu abuzurile amploiaților, înzestră Capitala cu pavaj de piatră, înființă școale în limba română și poate că ar fi făcut mai multe îmbunătățiri, dacă rezbelul turcorusesc nu-l da jos de pe scaunul domniei ...

La 1834 numindu-se Alexandru Dimitrie Ghica domn țării, românii din toate părțile începură a se deștepta din letargia în care se aflau pân-aci. "Curierul românesc", singura foaie pe atunci, prin articolii săi plini de patriotism, începu a chema pe românii cei inteligenți să depuie pe altarul patriei renăscute rodul ostenelilor și al vegherii lor.

O societatea filarmonică se înființă. Fondatorii ei fuseră: I. E. Rădulescu, I. Câmpineanu și C. Aristia. Cel dintâi contribuia cu doi galbeni pe lună, lucrări literare și sacrificii tipografice pentru imprimarea de piese teatrale, programe, înștiințări etc.; cel de-al doilea, cu patru galbeni pe lună; iar Aristia, cu un galben pe lună și îndatorirea de a da lecțiuni dramatice câte șase ore pe fiecare zi.

După șase luni de lupte gigantice în contra dificultăților de tot felul, societatea izbuti a pune în scenă pe "Mahomet" de Voltaire, cu luxul și îngrijirea putincioasă în acei timpi.

Piesa, în fine, reuși de minune. Publicul, acuzat astăzi că nu este în stare să înțeleagă producțiunile clasice, se entuziase atât de mult, încât cerea, prin manifestări zgomotoase, reproducerea piesei.

Junii elevi ce se distinseră în această piesă au fost: Nicu Andronescu în rolul lui Mahomet, Ioan Curie într-al lui Zopir, Diamandi Nicolae a jucat bine pe Zeid și Ralița Mihăileanu pe regina Palmira; dar inamicii românilor, prevăzând moralitatea și patriotismul ce putea să inspire asemenea piese în inima poporului, întrebuințară toate mijloacele și suiră pe scenă comedii și farse imorale, care corup spiritul și inima.

Efectul moral ce produse reprezentarea lui "Mahomet" fu necalculabil; venitul Societății Filarmonice se înzeci; numărul membrilor ei se ridică până la șaptezeci individe, între care figurau cei mai nobili și mai inteligenți bărbați ai societății noastre. Entuziasmul merse așa departe încât unii dintre asociați, și chiar dintre particulari, în sacra și patriotica lor exaltare începură a dota societatea cu donațiuni testamentare. Dar inamicul cel neîmpăcat al fericirii noastre, văzând toate aceste mărinimoase aspirațiuni ale românilor către civilizare, ațâță mai întâi gelozia între capii societății, apoi între I. Câmpineanu și principele domnitor; iar după aceea, prin corupțiune și intrigă, reuși a distruge acea societate, care, de ar fi existat pân-acum, negreșit că arta dramatică și literatura noastră ar fi ajuns la mare grad de cultură.

Mărul discordiei, care aduse această nenorocire, cu o medalie de aur proiectată de societate a se da prin vot membrilor societății care ar fi meritat mai mult. Se zice că Câmpineanu ar fi dorit să i se dea numai lui acea medalie și de aceea începuse a lua ton de dictator; pe de altă parte iarăși, principele Ghica, văzând cu ochi răi crescânda popularitate a Câmpineanului și temându-se a nu ajunge printr-însa la tron, aduse lucrurile astfel încât I. Eliade și C. Aristia își deteră demisiunea și printr-aceasta totul se spulberă în vânt.

Puțin ceva mai în urmă se făcură noi încercări pentru reînființarea Societății Filarmonice. C. Aristia fu însărcinat cu această lucrare. El conduse lucrurile cu mare silință și amor propriu; văzând însă că teatrul și literatura erau numai un pretext, iar adevăratul scop era intriga politică, se retrase.

După trecere de câtva timp, iarăși începură a se ivi simptome pentru redeschiderea Teatrului Național. De astă dată însă domnitorul însuși se pusese în capul întreprinderii, cu scop după mărturisirea contemporanilor - de a paraliza influența Câmpineanului și a surpa totdeodată și teatrul.

Spre împlinirea acestui scop chemă iarăși pe C. Aristia și-i propuse direcțiunea teatrului cu salariul de galbeni cincizeci pe lună și tot venitul reprezentațiunilor. Este însă un proverb care zice: Cine s-a fript cu ciorbă se teme și de iaurt. Bietul Aristia se fripsese de două ori cu ciorbă și ceea ce i se oferea acum nu era nici iaurt, nici apă rece. Spre a scăpa, dar, de acestă nouă amăgire, ceru de la domnitor să i se dea în scris ofertele ce-i făcuse. Această dorință nu i se împlini de domnitorul sub diferite pretexte, între care intra și acela că nu voiește să se declare pe față protector al teatrului, ca să nu atingă susceptibilitatea Câmpineanului. Aristia primi și se fripse pentru a treia oară, căci după suirea pe scenă a lui "Saul" de Alfieri cu un succes gigantic, în care se distinse foarte mult junele Curie, începură persecuții indirecte, care aduseră căderea definitivă a teatrului.

La anul 1844-1845 Constantin Carageali, elev al lui Aristia, părăsi capitala Moldaviei, unde întreprindea arta dramatică cu mare succes, și însoțindu-se cu C. Mihăileanu și prin concursul dlor Anesti Cronibace, Lăscărescu, Ralița Stoenescu și Caliope Carageali, deschiseră iarăși teatrul .




Ciocoii vechi si noi - Dedicatie
Ciocoii vechi si noi - Prolog
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 01 - Dinu Paturica
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 02 - Postelnicul Andronache Tuzluc
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 03 - Romanul si fanariotul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 04 - Chera Duduca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 05 - Educatiunea ciocoiului
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 06 - Ipocritii in lupta
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 07 - Pana nu faci foc, fum nu iese
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 08 - Mijlocul de a face foc fara sa iasa fum
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 09 - Confidentele
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 10 - Chir Costea Chiorul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 11 - Adevarul e proasta marfa
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 12 - Una la mana!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 13 - Ce dai sa te fac ispravnic?
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 14 - Tin-te bine, arhon postelnice!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 15 - Scene de viata sociala
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 16 - Fa-te om de lumea noua, sa furi closca de pe oua!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 17 - Muzica si corografia in timpul lui Caragea
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 18 - Ce n-aduce anul, aduce ceasul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 19 - Avertismentele
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 20 - Teatrul in Tara Romaneasca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 21 - Femeia a scos pe om din Rai
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 22 - Italiana in Algir
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 23 - Slugile boieresti
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 24 - Cochii vechi
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 25 - Marea hatmanie
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 26 - O scena dramatica
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 27 - Blastamul parintesc
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 28 - Un suflet nobil
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 29 - Lagarul de la Cotroceni si tradarea
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 30 - Alesandru Ipsilant si Eteria greceasca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 31 - Cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 32 - Ocna parasita
Ciocoii vechi si noi - Epilog - Din opincar, mare spatar
Glosar Ciocoii vechi si noi (1862)


Aceasta pagina a fost accesata de 1936 ori.