• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Ciocoii vechi si noi - Capitolul 22 - Italiana in Algir

În mahalaua numită în vechime Popa Dârvaș, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoșoaiei, față-n față cu casele cele mari ale Deșliului se afla pe timpul lui Caragea o piață, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stânjeni, iar lățimea de nouă și câteva palme; privit însă din punctul de vedere al stilului și altor amănunte arhitectonice, nu prezenta nimic însemnător. Interiorul lui se compunea dintr-o sală de spectacol și câteva camere situate la dreapta și la stânga sălii. Într-una dintr-însele se țineau dulceți, rachiuri și băuturi răcoritoare pentru trebuința publicului; iar în cea de a doua ședeau slugile boierilor pe timpul reprezentațiunii.

Sala teatrului propriu-zisă avea trei rânduri de loji tapețate cu postav roșu și împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roșie, pe care ședea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu lavițe căptușite tot cu postav roșu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care era desenat Apollon ținând lira pe genunchi. Într-un spațiu mic ce despărțea scena de public erau o mulțime de scaune și pupitre destinate pentru muzicanții ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminația era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu și lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeșnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii.

Prețul intrării era regulat în modul acesta: lojile de mijloc se plăteau câte un galben și erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor și altor persoane de distincțiune; lojile de jos și cele de la al treilea rând se plăteau cu lei zece, și erau comune pentru toți cei ce voiau a le închiria, iar parterul se plătea câte lei trei de fiecare persoană.

La 8 septembrie 1818 pe fațada teatrului despre care vorbirăm era lipit un afiș scris în limba grecească și tipărit în tipografia boierilor clinceni. Acest afiș vestea înaltei nobilimi și respectabilului public de pe atunci că în seara acelei zile era să vadă și să audă opera Italiana în Algir de compozitorul Ioachim Rossini.

Această operă, fiind anunțată de mai multe ori și încă nereprezentat ă, ațâțase foarte mult dorința publicului de a o vedea. Amatorii dar de teatru veniseră cu două ore înaintea deschiderii teatrului, spre a-și cumpăra bilete de intrare; și ca să fugă de urâtul ce pricinuiește așteptarea, unii se plimbau formând mici grupe și discutând despre diferite chestiuni de care se interesau, iar alții formaseră un mare cerc împrejurul afișului și comentau muzica și intriga piesei cum se pricepeau. E tragedie, ziceau unii. Ba este comedie, răspundeau alții, afară de câțiva învățați, care, luând cuvintele drama giocoso în simț material, afirmau cu aroganță că nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnică priveliște cu jocuri și cântece!...

În timpul când se petreceau toate acestea pe piața și înaintea teatrului, se deschise o ușă și se văzu capul cel pleșuv și fața cea galbenă și rece a neamțului casier. Privitorii, ce până aci așteptau liniștiți, cum văzură pe casier năvăliră toți deodată și începură a cere bilete cu un zgomot foarte mare.

Neamțul, însă, își vindea marfa sa cu sânge rece și după regulă, fără a se tulbura cât de puțin de cererile ce i se adresau în numele celor mai mari boieri ai țării; dar când auzi strigând: Loja marelui postelnic Andronache Tuzluc, tăie numaidecât biletul și-l dete cu atâta grăbire, încât era aproape să uite a cere costul ei.

În fine, pe la șapte ore și jumătate după amiază, porțile teatrului se deschiseră; publicul începu a intra înlăuntru salutat cu temenele de arnăuții ce formau garda de onoare și, în puțin timp, lojile și parterul se umplură de privitori.

Directorul teatrului, fiind înștiințat la timp că în acea seară era să vie și domnitorul, împreună cu toată ecpaiaua sa (suita sa), osebit de alte înfrumusețări de ocazie ce făcu, dete ordin a se ilumina teatrul cu lumânări de ceară care, deși produceau o lumină foarte slabă, erau însă de ajuns ca să facă a scânteia în mii de culori diamantele și alte pietre nestemate grămădite pe cerceii, fuliile și ghiordanele cucoanelor.

Într-una din lojile curții sta beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioți și cu hatmanul Cărăbuș, favoritul și neseparabilul său amic.

Acest frumos și libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească vreo frumusețe necunoscută încă de dânsul, spre a o face victimă plăcerilor sale. După ce făcu un gir de privire peste tot teatrul, ochii lui rămaseră înfipți asupra unei june femei, care, pe lângă o rară frumusețe și eleganță, avea și un costum din cele mai la modă și mai bogate. Ea era îmbrăcată cu o rochie de catifea pătlăginie, cu piepții ridicați și mânecile strâmte, după moda de atunci. Mijlocul îl avea încins cu un colan țesut în fir sârmă, iar în mijlocul pieptului avea o mare floare de diamant, care, fiind pusă pe rochia cea de culoare închisă, strălucea cu mai multă tărie. Gâtul ei era acoperit cu simizet de blonduri de Olanda și cu un ghiordan (colier) de smaragde și safire; în urechile sale cele delicate erau atârnați niște cercei de diamant, mari și strălucitori; pe cap avea un fes alb de Tripoli, legat împrejur cu o sangulie albă, cusută cu mătase și fir, ale cărei extremități formau un frumos nod, în care erau înfipte două flori de diamant.

După ce beizadeaua o privi cu multă luare-aminte se întoarse către hatmanul Cărăbuș și îi zise:

- Costache!

- Aud, măria ta!

- Cunoști tu pe cucoana aceea?

- Care, măria ta?

- Aceea care șade în loja de lângă a conțului prusienesc.

Cărăbuș privi cu luare-aminte locul indicat, apoi răspunse cu mare liniște:

- O cunosc, măria ta.

- Cine este, spune-mi?

- Este fata lui Mihale ciohodarul.

- Să vedem, pare că-mi aduc aminte: cum ai zis?... Fata lui?... Fata lui Mihale ciohodarul din Izvor și acum țiitoare a postelnicului Andronache Tuzluc.

- Da, da! îmi aduc aminte, o cunosc.

- Vei fi voind poate să o vizitezi, adaose Cărăbuș cu acel interes ce mișcă pe toți junii cei demoralizați, când li se prezintă noi ocaziuni de dezmierdări simțuale.

- Ți-am zis că o cunosc și credeam că înțelegi noima acestui cuvânt laconicesc.

Pe când se petrecea acest discurs între beizadeaua și favoritul său, seleam-ceaușul curții domnești intră în teatru și anunță venirea domnitorului.

Vestea aceasta făcu să se nască un freamăt în tot publicul, care aștepta venirea principelui cu acea nerăbdare și curiozitate proprie mulțimii și gloatelor societății.

În fine principele intră în teatru cu aerul său de mărire pe care fanarioții știu foarte bine a-l imita. Publicul strigă de trei ori: “Să trăiască măria sa!, apoi se liniști”.

Reprezentarea începu prin frumoasa uvertură scrisă de celebrul Rossini în momente de o fericită inspirațiune și merse înainte până la faimosul terțet din care se formează finalul primului act, după a cărui terminare cortina se lăsă, iar publicul din parter și chiar din loji ieși afară ca să se răcorească.

După o mică pauză clopoțelul dete semnalul începerii actului al doilea. Spectatorii se așezară pe la locurile lor și se puseră a asculta cu mare atențiune frumoasele melodii ce se cuprind și în acest act; dar pe când reprezentația ajunsese la scena în care Mustafa, deiul Algirului, trimite pe sclavul Lindoro să cheme pe Isabela, iar lui Tadeo, caimacamul său, îi zice că pe dată ce se va prezenta frumoasa străină și îl va auzi strănutând de trei ori, să iasă afară, pe acest timp doi condicari de Divan, ce ședeau pe o laviță și ascultau opera, începură a vorbi între dânșii și a râde ca niște nebuni.

- Este curios, dar foarte adevărat, zise leșinând de râs unul dintre cei doi condicari adresându-se către cellalt.

- Despre ce este vorba? răspunse cel întrebat, zâmbind fără să știe pentru ce.

- Privește, te rog, mai cu băgare de seamă la ceea ce se petrece pe scenă și vei vedea că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se petrece în casa postelnicului Andronache Tuzluc.

- Și ce se petrece în casa acelui boier?

- Lucruri mari, nenișorule, gugumănii nemaiauzite! Vezi pe cucoana aceea care șade în loja de lângă elciul Prusiei?... Uită-te bine la dânsa; vezi cât e de gătită: diamantele și rubinele sunt aruncate pe dânsa cu lopata, parcă e brezaie sau teleloaică.

- Ei bine, o văd.

- Acea femeie este țiitoarea postelnicului Andronache Tuzluc.

- Bravo! e frumoasă de minune.

- Așa este precum zici, dar eu, unul, m-aș lipsi de asemenea frumusețe și fericire.

- Da de ce, bei-mu?

- Pentru că l-a lăsat în sapă de lemn; l-a făcut să-și vândă două moșii pân-acum și mult-puținul ce i-a mai rămas o să se strige mâine-poimâine la mezat de către datornici.

- Sărmanul om! poate că l-o fi iubind și dragostea amețește pe om.

- Aș! nu mai crede, nu-l iubește deloc; și pentru mai mare ocară a bietului om, s-a îndrăgit cu vătaful lui de curte și-i toacă starea fără mustrare de cuget.

- Ciudat lucru! Dar ia spune-mi, cine este acel vătaf de curte?

- Este un oarecare Dinu Păturică, un opincar de la Săcuieni și un șiret de n-are pereche.

- Dar bine, măi frate, cum s-a alăturat el pe lângă postelnicul?

- A venit în curtea lui cu picioarele goale și trențăros; bietului om i s-a făcut milă de dânsul, l-a îmbrăcat, l-a dat la școală să învețe carte grecească, l-a boierit și l-a pus în huzmet; iar el, drept mulțumire pentru toate aceste părintești faceri de bine, îi mănâncă starea și-și bate joc de cinstea lui.

- Curios lucru! Dar bine, nu s-a găsit cineva să-i deschidă ochii și să-l scape de această prăpastie spăimântătoare?

- Nu știu, zău; știu însă că eu unul, de-aș fi dintre cei mai de aproape prieteni ai lui, tot n-aș cuteza să-i dau sfat în madeaua aceasta.

- Și de ce nu-i faci acest bine?

- Pentru că m-aș învrăjbi cu dânsul.

- Nu înțeleg nimic.

- Ascultă, măi frate; omul dacă apucă să cadă la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, chiar Dumnezeu de-ar veni și i-ar zice să-și vie în simțiri, el nu l-ar asculta, ci va merge până ce va da în prăpastie.

Un mic zgomot ce venea dinspre ușa teatrului dete ocaziunea unuia din spectatori a se ridica de pe laviță și a privi în partea în care se aflau cei doi condicari. Acel om era postelnicul Andronache Tuzluc; el auzise tot ce se vorbise de dânsul și, voind să cunoască mai bine pe cele două persoane ce se ocupau de trebile sale, se servi de acea ocaziune ca să-i poată privi în față.





Ciocoii vechi si noi - Dedicatie
Ciocoii vechi si noi - Prolog
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 01 - Dinu Paturica
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 02 - Postelnicul Andronache Tuzluc
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 03 - Romanul si fanariotul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 04 - Chera Duduca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 05 - Educatiunea ciocoiului
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 06 - Ipocritii in lupta
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 07 - Pana nu faci foc, fum nu iese
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 08 - Mijlocul de a face foc fara sa iasa fum
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 09 - Confidentele
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 10 - Chir Costea Chiorul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 11 - Adevarul e proasta marfa
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 12 - Una la mana!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 13 - Ce dai sa te fac ispravnic?
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 14 - Tin-te bine, arhon postelnice!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 15 - Scene de viata sociala
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 16 - Fa-te om de lumea noua, sa furi closca de pe oua!
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 17 - Muzica si corografia in timpul lui Caragea
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 18 - Ce n-aduce anul, aduce ceasul
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 19 - Avertismentele
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 20 - Teatrul in Tara Romaneasca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 21 - Femeia a scos pe om din Rai
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 22 - Italiana in Algir
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 23 - Slugile boieresti
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 24 - Cochii vechi
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 25 - Marea hatmanie
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 26 - O scena dramatica
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 27 - Blastamul parintesc
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 28 - Un suflet nobil
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 29 - Lagarul de la Cotroceni si tradarea
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 30 - Alesandru Ipsilant si Eteria greceasca
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 31 - Cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap
Ciocoii vechi si noi - Capitolul 32 - Ocna parasita
Ciocoii vechi si noi - Epilog - Din opincar, mare spatar
Glosar Ciocoii vechi si noi (1862)


Aceasta pagina a fost accesata de 1208 ori.